Archive for Februarie, 2011


Nu este uşor să ţii în viaţă o publicaţie românească ce se face mai mult din p…asiune, banii proprii şi multă muncă voluntară, mai ales acum pe timp de criză când din ce în ce mai multe ziare, chiar şi americane, îşi micşorează tirajul sau chiar îşi închid definitiv porţile. Gândacul de Colorado îl dorim a fi o publicaţie cu ştiri diverse, informaţii din comunităţile prin care trăiţi, cu articole, reportaje şi interviuri inedite, unele din ele în exclusivitate. Dorim să fie un ziar cu şi pentru dumneavoastră cititorii români din diaspora, cei care aţi plecat departe de casă şi care doriţi să vă păstraţi tradiţiile, limba şi cultura românească. Dacă am reuşit sau nu lăsam, să o spuneţi dumneavoastră. Ştim că ne citiţi şi că ne apreciaţi, din vorbele frumoase pe care le primim din partea dumneavoastră. Noi vă mulţumim şi dorim să vă reamintim că un alt mod prin care puteti să vă arătaţi aprecierea pentru efortul şi munca noastră, este prin a vă abona la ziarul nostru. Vă încurajăm să susţineţi publicaţia noastră, dar şi celelalte ziare româneşti pe care le citiţi,şi le consideraţi de folos. Costul unui abonament la ziarul nostru pentru un an de zile este aproape simbolic, 25 de dolari. Completând acest talon din ziar puteţi beneficia de confortul de a-l primi acasă prin poştă sau chiar de a-l face un frumos cadou pentru un prieten sau membru drag al familiei dumneavoastră, care poate nu are ocazia să-l găsească în comunitatea în care trăieşte. Vă mulţumim pentru tot ce faceţi pentru noi.

Lucian si Mihaela Oprea

http://www.gandaculdecolorado.com/

Anunțuri

Pamantul sufera. Stinge lumina!


In acest an, pe 26 Martie, intre orele 20.30-21.30, prin stingerea pentru o ora a luminilor exterioare sau interioare care nu sunt esentiale functionarii si prin deconectarea echipamentelor electronice aflate in stand-by, este momentul sa trecem la o schimbare pozitiva si profunda a modului nostru de a relationa cu mediul.

http://www.earthhour.org/

 

de ce salvam pamintul?

…am spus de multe ori ca vom ocoli subiectele strict politice, sau ca la CPT (Clubul Presei Transatlantice) nu se face politica. Si asa este. Insa ne vedem nevoiti sa preluam citeva din evenimentele care in ultimele ore au depasit limita oricarui bun simt, dind, inevitabil, nastere la opinie!

Oare n-am putea transforma cultura in cel mai mare partid politic, avind, fiecare dintre noi, cite opinii vrem?

Madalina Corina Diaconu

 

Se tot vorbeşte la televizor că UDMR este amanta de serviciu a guvernelor din România. Fals! UDMR-ul i-a f… pe toţi. Şi-a urmărit consecvent un scop major (autodestructiv, după părerea mea) de la care nu s-a abătut. Scopul major se numeşte Ungaria Mare, disimulat în declaraţia eufemistică a lui Kelemen Hunor: “Comunitatea maghiară e singurul nostru aliat”. Poate că, în acest moment, se observă, în sfârşit, că autonomia Ţinutului Secuiesc nu este un proiect iraţional, care n-ar face decât să izoleze şi să ucidă economic centrul geografic al României. Nu! Ţinutul Secuiesc e doar un cap de pod, celălat fiind la Budapesta. Iar între Budapesta şi Ţinutul Secuiesc se întinde Transilvania. E o demenţă, într-adevăr, dar nu o imposibilitate. Războaiele nu s-au terminat, s-au schimbat doar armele. Economia şi cultura sunt cele mai puternice, iar ungurii le folosesc din plin. Pentru unguri identitatea este valoare politică, dar şi valoare de piaţă. Pentru noi, cultura şi identitatea nu există în interfaţa politică. Pentru că cei care ne conduc n-au identitate. Fac parte din populaţie, nu din popor. Crin Antonescu este unul dintre ei. O spun cu multă amărăciune, pentru că i-am urmărit evoluţia şi chiar nutream unele speranţe în sensul în care vorbesc acum, el având cel mai bun discurs politic din ’90 încoace. Din păcate numai discurs, nu şi viziune. Pentru că e lipsit de cultură politică şi, mai ales de cultură istorică. Nici măcar istoria Brătienilor n-o cunoaşte. UDMR-ul este aberant în pretenţii, dar determinat şi disciplinat, iar conducerea este alcătuită din elite. Conducătorii lor n-au fost şi nu sunt găinari, cum se întâmplă la celelalte partide. Sunt hotărâţi, antrenaţi, organizaţi, disciplinaţi, şcoliţi, competenţi. Şi inconştienţi, aşa adăuga. Frustrarea istorică a UDMR-ului este tratatul de la Trianon, pe care nu l-au acceptat şi nu-l acceptă pentru nimic în lume. Asta-i face să se precipite şi să acţioneze arogant şi jignitor, ca şi când ar fi stăpâni e situaţie. Probabil au primit promisiuni de susţinere de la Budapesta, dar momentul e prea devreme ales, pentru a-şi bate joc de partidele din opoziţie, alimentându-le cine-ştie-ce speranţe, pentru ca apoi să-i lase cu ochii în soare. Din punctual meu de vedere e bine că s-a întâmplat aşa. Atitudinea UDMR-ului de la congres a fost o demonstraţie de forţă intransigentă, umilitoare şi inutilă. Ba chiar dăunătoare intereselor lor. Nici PSD-ul, nici PNL-ul nu vor uita curând batjocura şi poate vor înţelege, în sfârşit, un lucru elementar: cu UDMR-ul nu se poate juca decât în forţă sau deloc. De la UDMR se pot învăţa multe, în primul rând lecţia de identitate, dar nu e bine să faci alianţe cu ei. Pentru că ei nu urmăresc decât un singur scop, declarat public prin imnul Ungariei. După 21 de ani, e cazul să înţeleagă asta şi ultimul om (de fapt ultimii oameni au înţeles demult, doar politicienii nu). Era nevoie de această lecţie. Dacă, din acest moment, opoziţia va avea curajul să rejecteze definitiv orice apropiere de UDMR, acesta va muri odată cu actuala coaliţie guvernamentală. Dacă nu, şi-o vor mai lua o dată, şi încă o dată, de câte ori va dori Kelemen Hunor.

P.S. N-aş vrea să se înţeleagă din cele scrise că ungurii în ansamblu şi UDMR-ul în speţă ar fi imaculaţi. Nici vorbă. Şi la ei se întâmplă lucruri “româneşti (fraude, corupţie etc.), dar în niciun caz nu şi-ar vinde şi ţâţa pe care au supt-o, aşa cum facem noi (noi, adică cei care ne conduc). Acesta este atuul superiorităţii maghiare în faţa majoritarilor. Şi asta îi face demni de respect, chiar dacă în final vor pierde. Pentru că vor pierde în luptă.

Autor: Miron Manega

Sunt unul dintre cei care, prin forta lucrurilor, am fost implicat in activitatile Consiliului Minoritatilor Nationale, astfel incat cele pe care le spun sunt nu doar rodul reflectiilor, ci si al unei experiente personale. Prima chestiune pe care vreau s-o aduc in discutie este cea privind principiile actiunii politice.

Nu este destul sa fii la guvernare ca sa fii performant in politica. Uneori, dimpotriva, a fi la guvernare si a o face prost duce la o pozitie mai precara decat situarea in opozitie. Pe vremuri, cand UDMR era condusa mai ales de principii, intre 1990 si 1996, ea s-a situat in opozitie, de partea fortelor democratice. UDMR era o formatiune care isi capatase prestigiu si era o structura politica puternica, chiar daca era in opozitie. Astazi, in incapatanarea de a se afla mereu la guvernare, UDMR este e organizatie politica slabita, contestata chiar in launtrul minoritatii maghiare si cu prestigiul stirbit de oportunism. Unii dintre liderii lor spun, mai in gluma, mai in serios: “Alegerile din Romania au loc pentru ca UDMR, din cand in cand, sa-si schimbe partenerul de guvernare”. Orice organizatie politica serioasa imbina atitudinea politica si actiunea politica, orizontul pe termen scurt cu cel e termen mediu si lung. Ori alianta cu PD nu are orizont pe termen lung, nici macar pe termen mediu. Este o alianta care va sucomba cel mai tarziu anul viitor, intr-un mod lipsit de glorie.

A doua tema este cea legata de mesajul politic. UDMR socoteste ca a obtinut o importanta izbanda, odata cu asumarea raspunderii pe legea educatiei. Daca va face, insa, un sondaj printre maghiari, va vedea ca problemele lor sunt cu precadere altele decat cele ce tin de invatarea geografiei in limba maghiara. Sigur ca si asta e important pentru ei, dar este greu sa le dai Temesvar si Koloszvar, in schimb sa le iei din salariu, sa le recalculezi in batjocura pensiile, sa restrangi drepturile mamelor, sa maresti impozitele, sa inchizi spitalele si, totusi, ei sa te urmeze. Eu stiu ca unul din argumentele importante ale UDMR in sustinerea Guvernului este legata de redefinirea principiului autonomiei si de adoptarea legii minoritatilor. Asta e o iluzie. Actuala majoritate nu are suficienta forta sa impuna in Parlament astfel de legi. Iar Guvernul nu-si va asuma niciodata raspunderea pe chestiuni de felul acesta, oricat a fost el de sarguincios in a dispretui Parlamentul cu tot felul de alte asumari legislative. De aceea, chiar daca PD va promite ungurilor marea cu sarea, nu se va putea tine de cuvant. Singura consecinta va fi ca o astfel de intelegere, chiar daca nu va fi decat o cacialma, va indesa voturi in desaga PRM ori va spori ratingul OTV.

Cea de-a treia tema este legata de strategia politica a UDMR. Datorita aliantelor neinspirate – pentru majoritatea ungurilor, fireste, nu pentru liderii UDMR – UDMR si-a creat o concurenta chiar in interiorul comunitatii. In plus, a starnit nemultumirea partidelor de opozitie. Nu stim cum va evolua USL, exista, insa, o probabilitate reala ca USL sa poata guverna fara UDMR – eventual doar cu grupul minoritatilor care, intr-o atare situatie se va decupla de traditionala colaborare cu UDMR. Daca in anii ’90, opozitia a intarit UDMR, in anii 2012, opozitia ar subrezi UDMR. Daca alianta cu PD va continua, pe fundalul deteriorarii climatului social si economic, aceasta ipoteza a ramanerii UDMR in afara unei viitoare coalitii de guvernare este plauzibila. Daca UDMR iese acum de la guvernare si se alatura USL, sansele sale de a-si spala, cat de cat, imaginea si de a fi parte a unei guvernarii viitoare, sunt considerabile.

In al patrulea rand, UDMR nu a evaluat corect starea de spirit a organizatiilor sale teritoriale. E foarte posibil ca buna parte dintre structurile locale sa continue actiunea de la Oradea, dintre UDMR si USL Bihor, si intelegerile de colaborare judeteana sa continue. Daca acum UDMR poate negocia de pe pozitiile detinute astazi in Guvern, intelegerile locale vor obliga conducerea centrala sa negocieze in orice conditii.

Retinerile UDMR, ca si ale Grupului minoritatilor, in sustinerea motiunilor de cenzura din toamna trecuta, au fost motivate de lipsa unui proiect politic coerent din partea opozitiei. Aceasta motivatie, odata cu infiintarea USL, nu mai exista. Sigur ca UDMR ar putea obiecta in legatura cu faptul ca USL nu si-a prezentat inca programul politic, intr-o forma ampla. Dar, intreb eu, programul politic al PD care a fost, in clipa in care UDMR a decis sa i se alature? Care e legatura dintre programul de guvernare si realizari?

Toate aceste argumente sunt tot atatea indemnuri catre delegatii UDMR la Congresul de la Oradea de a medita cu mai multa cumpanire la solutia pe care o vor alege in aceasta luna martie cu privire la viitoarea lor asezare in peisajul politic romanesc si chiar fata de membrii comunitatii maghiare pe care o reprezinta. Oferta noastra e inca valabila.

(Articol scris cu o zi inainte de Congresul UDMR de la Oradea)

Sursa: http://vosganian.ro

Autor: Varujan Vosganian

 

S-a întâmplat un fapt care nu credeam că se va întâmpla vreodată. E vorba de lipsa de onoare, dar şi de inteligenţă politică, a liberalilor, prin preşedintele lor Crin Antonescu. Acesta a renunţat, printr-o atitudine inacceptabil de obedientă, la rangul demnităţii lăsat moştenire de Brătieni (care, probabil, se răsucesc în mormânt). În faţa tuturor partidelor de la putere şi din opoziţie invitate la Oradea, UDMR şi-a început congresul cu imnul Ungariei. Adică al unui alt stat decât cel din care face parte şi pe care-l reprezintă prin Parlament şi Guvern. Şi ca să nu mai existe niciun dubiu asupra intenţiilor care-i animă pe udemerişti pe termen scurt şi pe termen lung, au încheiat momentul de deschidere cu imnul secuilor. Gestul, exprimat clar, ca o declaraţie publică, prin protocolul evenimentului, denotă un tupeu şi o lipsă de respect, faţă de ţara în care locuiesc, pe care nu le mai comentez. UDMR-ul e foarte sincer în pretenţiile pe care le are. În faţa majoritarilor etnici (adică noi, românii) şi în faţa întregii lumi, acest protocol echivalează cu o insultă. Dar problema nu e la ei. Ungurii din UDMR vor autonomie şi fac orice pentru asta. Nu mă pot împiedica să-i respect pentru consecvanţa lor totală în acest sens, care-i face să supravieţuiască în orice condiţii. Indiferent cine câştigă alegerile, ungurii sunt la putere. Şi sunt la putere pentru că vor AUTONOMIE. Dureros e că liderul Partidului Naţional Liberal nu numai că nu a părăsit sala după intonarea imnului Ungariei, dar a şi luat cuvântul felicitându-i, pupându-i în diverse locuri… E clar că a făcut un târg cu UDMR-ul, ceea ce este politiceşte corect, dar sunt lucruri pe care nu ai dreptul să le negociezi. UDMR-ul a comis o jignire publică, iar reacţia publică a lui Crin Antonescu a fost sub orice limită a demnităţii naţionale. Faptul e cu atât mai grav cu cât, în sintagma denumirii partidului său, există cuvântul NAŢIONAL. Acest aspect nu pare să-l intereseze pe Crin Antonescu, aşa cum nu prea mai interesează pe nimeni din structurile româneşti ale puterii. Pe nimeni în afară de unguri. Ei îşi iubesc identitatea, îşi iubesc ţara (Ungaria) şi nu precupeţesc niciun efort ca să o servească. De pe această platformă naţională, UDMR-ul a ocupat Ministerul Culturii din România, Ministerul Sănătăţii şi Radioul public.
Cum să explicit, cui să-i explici, că sunt lucruri pe care n-ai dreptul să le vrei CU ORICE PREŢ? Nu poţi negocia cu cineva care te înjură de mamă, de casă sau de ţară, el fiind în casa ta şi în ţara ta. Pur şi simplu nu se poate, e ceva care ţine de onoare şi de sacralitate. Constantin Brâncoveanu a preferat să moară împreună cu cei patru copii ai săi, decât să renunţe la credinţa creştinească. Nu poţi fi martor la jignirea ţării tale şi să nu reacţionezi, deşi eşti liderul unui partid care se declară NAŢIONAL.
Pe lângă lipsa de onoare, atitudinea liberalilor dovedeşte şi lipsă de inteligenţă politică. Pentru că sunt total neinformaţi despre creşterea interesului public pentru valorile naţionale. Gafa lor politică va fi taxată de de public şi asta se va vedea curând în sondaje. N-au intuit, liberalii, nici efectul electoral favorabil pe care l-ar fi putut induce, la nivel de populaţie, dacă s-ar fi ridicat, pur şi simplu, şi ar fi părăsit in corpore Congresul UDMR. Dar, probabil, preţul târgului a fost mult mai mare decât capitalul uriaş de simpatie pe care l-ar fi putut polariza. Nu-i nimic, mişcarea o va face Băsescu, simţind că UDMR-ul l-a părăsit. Şi iarăşi ideea naţională va fi terfelită de saltimbancii puterii… Singurele structuri care ar mai putea-o spăla de ruşine ideea naţională sunt, în acest moment, sindicatele. Dacă liderii lor vor avea minima inteligenţă să ia atitudine într-o problemă atât de sensibilă…
Astăzi, pe stradă, după ce am coborât din autobuzul 300, la staţia Mareşal Averescu, am asistat la un scurt dialog între doi tineri. Surprinzător că nişte persoane de vârsta lor (20-25 de ani) erau interesate de ce se întâmplase la Congresul UDMR de la Oradea. Surprinzător, de asemenea că vorbeau, destul de tare, într-un limbaj excesiv de colocvial, nepotrivit cu ţinuta şi feţele lor, care îi recomandau ca intelectuali. Zice unul: “De ce or fi chemat udemeriştii toate partidele la congresul lor?”. Celălalt i-a răspuns furios (îmi cer scuze persoanelor pudice, dar nu vreau să atenuez în niciun chip adevărul crud al cuvintelor): “Ca să le dea muie la toţi!”

Autor: Miron Manega

Ieri, marele inventator român Justin Capră a împlinit 78 de ani. Nu ştiu cum s-au învrednicit alţii să-l omagieze, dar eu ştiu că nu m-am învrednicit. N-am putut, pur şi simplu, să merg până la Filipeştii de Pădure să-i urez personal ceva sincer, orice. S-ar fi bucurat enorm, căci maestrul mă pândeşte de mult la cotitură cu grătarul pregătit. Cum spuneam, n-am reuşit să-i fac bucuria prezenţei, ştiind foarte bine cât de fericit e atunci când cineva îi calcă pragul. Ca să-mi mai atenueze ingratitudinea, m-a scos din impas bunul meu prieten Ion Creţeanu din Voineasa („Ion al Cobzei”, cum l-au botezat recent Cristian Mihăilescu şi Felicia Filip), care a acceptat din nou să fie mesagerul unui inefabil cadou: i-a cântat la telefon, din cobză şi din glas, „Sună codrul şi răsună”, o veche piesă din Romanaţi, interpretată pe vremuri de Lache Găzarul. Creţeanu a acceptat cu bucurie „corvoada”, căci preţuirea lui pentru Justin Capră e fără limite. A fost un dar comun (eu fiind doar prilejul, nu faptul) pe care prestigiosul inventator l-a primit cu uimire şi bucurie egală cu cea a dăruitorilor. Mi-am permis această stratagemă, pentru că cei doi se cunoşteau. Aici îmi permit să-mi „arog” exclusivitatea meritului de a-i fi făcut să se întâlnească. Se întâmpla în urmă cu un an, la Muzeul Satului, la un «Bazar de caritate» (foto)… Nici nu putea fi un loc mai potrivit de regăsire între doi oameni care veneau, unul dintr-un trecut imemorial (prin cântecele lui), altul dintr-un viitor ştiinţific misterios (prin invenţiile sale). Amândoi sunt ingineri şi amândoi sunt ţărani. „Nişte ţărani”, cum ar spune Dinu Săraru. Precizarea nu este, bineînţeles, în sensul de a-i minimaliza ci, dimpotrivă, pentru a le sublinia nobleţea. Nişte ţărani de patrimoniu…

Autor: Miron Manega

Dragă domnule Franks,

În cele ce urmează ne permitem să oferim câteva sfaturi Fondului Monetar Internaţional (FMI), o instituţie care ţine morţiş să dea sfaturi şi ordine tuturor guvernelor cu privire la modul în care acestea ar trebui să conducă şi să gestioneze ţările din jurisdicţia lor. Aceste sfaturi ale FMI se adapă de la izvorul unei ideologii comune (ideologia neoliberală) şi prescriu aceleaşi soluţii depăşite, erodate şi discreditate.

De pildă, privatizările şi dereglementările pe scară largă, inspirate de ideologia dominantă în epoca Reagan-Thatcher, au produs rezultate diferite. Chiar şi în circumstanţele cele mai favorabile, ca în cazul Marii Britanii, rezultatele au fost dezamăgitoare şi s-au soldat cu mai multe eşecuri. Căile ferate britanice sunt administrate de sectorul privat dar subvenţionate de guvern; căile ferate franceze sunt de stat. Nu-i greu de ghicit care dintre cele două state are un sistem feroviar mai bun. Aeroporturile britanice sunt privatizate; cu toate acestea, performanţa aeroportului Heathrow este deplorabilă (investitorii care, în momentul privatizării lui, au ştiut să cumpere acţiuni au făcut însă o grămadă de bani).
Chiar după criza financiară, care a bătut în cuie coşciugul presupuselor virtuţi ale „pieţei libere“ şi ale „eficienţei pieţei“, este de remarcat persistenţa unor grupări ideologice (şi a unor indivizi cu o agendă proprie) care promovează privatizarea cu toptanul a companiilor de stat din ţările în curs de dezvoltare sau în tranziţie.
FMI este un paradis pentru aceşti ideologi, un promotor agresiv şi crud al privatizărilor în masă ale întreprinderilor de stat.
Strategiile şi tacticile dumneavoastră sunt condamnate pe bună dreptate de experţii, teoreticieni şi practicieni din domeniul economic, pentru cruzimea, ineficienţa şi răul de neacceptat pe care îl produc popoarelor.
De îndată ce FMI are la mână un guvern, îl îmboldeşte, îl împinge şi-l ademeneşte să ducă la îndeplinire râncedele, chiar otrăvitele sale reţete din trecut: liberalizaţi toate pieţele, generaţi lichidităţi vânzând rapid străinilor activele naţionale, privatizaţi tot ce mai are statul, altfel spus, curmaţi posibilitatea guvernului de a mai coordona dezvoltarea economică a ţării (în privinţa guvernelor care depind de asistenţa sa, FMI pretinde cu condescendenţă că acestea nu ar putea conduce decât spre eşecul dezvoltării).
Desigur, dacă o ţară doreşte să intre sau a fost primită recent în Uniunea Europeană, guvernul ei resimte şi mai multe constrângeri şi încătuşări atunci când îşi stabileşte politicile economice, sociale şi fiscale iar în final, odată cu intrarea în zona euro, chiar politicile monetare.
La presiunea FMI, Guvernul României intenţionează să lanseze un al doilea val de privatizări pe scară largă: se ia în considerare privatizarea marilor întreprinderi de stat care au mai rămas în picioare după primul val. FMI a cerut privatizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni (CEC), singura mare bancă româneasca comercială universală care nu se află în mâinile străinilor. CEC are 3,4 milioane de clienţi, active în valoare de 3,1 miliarde şi deţine cea mai extinsă reţea de sucursale; practic, din cele 1000 de sucursale care deservesc regiunile rurale din România, CEC deţine 870 (Roland Berger Consultants, 2010).
În acest caz, Guvernul României a încercat să oprească sau să amâne procesul de privatizare, căutând modalităţi de capitalizare a Casei de Economii şi Consemnaţiuni, dar UE şi FMI s-au situat pe poziţia fermă că fondurile publice nu trebuie să fie îndreptate către capitalizarea CEC.
Desigur, aproape toate băncile austriece, irlandeze, spaniole, germane, britanice, fie ele private sau de stat, au primit injecţii de capital şi credite garantate de guvernele lor, sursa fiind deseori fondurile de urgenţă europene şi finanţările FMI puse la dispoziţia ţărilor respective; aceste fonduri sunt de obicei administrate de FMI, cel care are grijă ca directivele Uniunii Europene să fie puse în practică.
De exemplu, băncile austriece Erste Group şi Raiffeisen International, care deţin şi controlează cele mai mari bănci din România, au primit de la statul austriac o injecţie de capital, prima de 1,22 miliarde euro iar cea de-a doua de 1,75 miliarde. În plus, statul austriac garantează obligaţiunile emise de aceste bănci până la valoarea de 6 şi, respectiv, 10 miliarde de euro. Atât în Europa cât şi în Statele Unite, băncile private şi privatizate au cauzat cea mai severă criză financiară din ultima jumătate de secol. Unele bănci private a trebuit să fie naţionalizate pentru ca sistemul financiar să nu se prăbuşească. Minunate „dovezi empirice“ în sprijinul dogmelor FMI!
Afirmaţia lui Michael Lewis că astăzi avem socialism pentru bănci şi capitalism pentru noi, ceilalţi (din cartea sa The Big Short, 2011) ar putea descrie foarte bine politicile FMI.
Guvernului Român i se „ordonă“ însă de către FMI să nu-şi susţină singura bancă comercială pe care statul o mai deţine. Să ne reamintim că jumătate din băncile din Polonia sunt deţinute şi controlate de stat. China, India, Brazilia şi nenumărate alte state refuză să cedeze complet controlul asupra sectorului bancar în favoarea „forţelor pieţei“ şi sunt încă şi mai hotărâte să nu lase sectorul bancar să intre pe mâini străine.
Chiar Canada şi Statele Unite, ţări favorabile pieţei, nu permit străinilor să le controleze băncile. În Canada nu există un control de stat asupra băncilor comerciale dar nici un acţionar (sau grup de acţionari cu interese comune) nu poate deţine mai mult de 10% din acţiunile cu drept de vot emise de o bancă, iar investitorii străini, luaţi la un loc, nu pot deţine mai mult de 20% din acţiunile cu drept de vot. Iar Canada este cunoscută a avea cel mai bun sistem bancar din lume, unul dintre puţinele rămase neatinse de furtuna financiară din anii 2007-2008.
Care sunt soluţiile pentru CEC?

În primul rând, guvernul României trebuie să declare: CEC-ul nu va fi privatizat în totalitate. În măsura în care profitul nedistribuit nu-i va permite băncii să-şi mărească destul de repede gradul de capitalizare pentru a atinge standardele internaţionale (Based III), guvernul ar trebui să privatizeze în mod parţial CEC-ul şi numai atât cât să-i permită o capitalizare adecvată. Acţiunile CEC trebuie să fie listate la bursă.
Guvernul ar trebui să stipuleze că doar cetăţenii români şi entităţile aflate în proprietatea Românilor vor fi autorizate să deţină acţiuni la CEC.
Dar să fie clar: FMI-ul nu înţelege, sau nu vrea să înţeleagă că alternativa la completa privatizare este o mai bună guvernanţă corporativă a companiilor de stat şi a celor aflate sub controlul statului.
„Poate că cea mai notabilă schimbare în practica întreprinderilor de stat este faptul că guvernanţa corporativă s-a schimbat în mod semnificativ în ultimul deceniu şi jumătate. Multe întreprinderi de stat şi-au schimbat actele constitutive pentru a-şi îmbunătăţi guvernanţa internă, pentru a include manageri externi în consiliile lor de administraţie şi pentru a furniza stimulente managerilor care obţin performanţe bune şi a profesionaliza managementul…
În primul rând, companiile de stat, care au privatizat o parte din activele lor prin emiterea de acţiuni, a trebuit să atragă investitori prin auto-impunerea de limite capacităţii guvernului de a extrage resurse din aceste companii. În acest scop, managementul a fost profesionalizat, indivizi din afara companiei au fost invitaţi să devină membri în consiliul de administraţie şi să monitorizeze performanţa companiei, iar disciplina emiterii de rapoarte financiare publice a fost îmbunătăţită. Listarea la bursă, pentru a vinde acţiuni sau obligaţiuni, a forţat companiile de stat să respecte standarde contabile recunoscute şi acceptate pe plan internaţional, să emită rapoarte financiare trimestriale şi să angajeze companii de audit precum PricewaterhouseCoopers, Ernst & Young şi KPMG. Datorită monitorizării acţionarilor, supravegherii întreprinse de regulatorii pieţei de capital (cum ar fi Securities and Exchange Commission) şi angajării companiilor de audit, a devenit mai greu pentru managerii companiilor de stat să fure profiturile sau să recurgă la practici de contabilitate frauduloase – nu este imposibil, dar a devenit mult mai greu…
Rezultatul final este o îmbunătăţire semnificativă a guvernării corporative, a disciplinei emiterii de rapoarte financiare publice şi a controlului financiar.“

(The Return of State-Owned Enterprise: Should We Be Afraid?, Francisco Flores Macias and Aldo Musacchio, Harvard International Review, April 4, 2009)
„Băncilor de stat ar trebui să li se ceară să opereze pe baze economice. Aceasta necesită un personal competent şi sisteme interne eficiente… Măsuri de guvernanţă adecvate… pot asigura competenţa cadrelor superioare ale băncii, al căror mandat şi a căror libertate sunt de a implementa aceleaşi sisteme şi controale care ar fi adoptate de către orice bancă comercială prudentă“
(State-owned Banks… Practical Policy Decisions in a World Without Empirical Proof, A. Micheal Andrews, IMF Working Paper, October 2005)

Peste tot în lume, statele caută să îmbunătăţească guvernanţa corporativă a întreprinderilor de stat. Când luăm în consideraţie avantajele şi dezavantajele companiilor privatizate faţă de companiile de stat, balanţa se apleacă în favoarea celor de stat, cu condiţia ca acestea din urmă să fie bine guvernate. O companie de stat bine guvernată şi bine gestionată oferă beneficiile eficienţei ei tuturor cetăţenilor unei ţări, nu numai acţionarilor ei.
Din cele 100 de mari companii canadiene (după venit), 13 sunt de stat. Dintre cele mai mari companii din lume, după valoarea acţiunilor la bursă, patru sunt întreprinderi de stat.

La Forumul Economic Mondial de la Davos, ediţia 2011, reprezentanţii Chinei şi Indiei şi-au manifestat pe faţă dispreţul faţă de modelul economic neoliberal atât de drag unor state occidentale şi promovat cu o fervoare înduioşătoare de către FMI şi Banca Mondială. Bineînţeles că toate guvernele inteligente ştiu că trebuie să îmbunătăţească guvernanţa întreprinderilor de stat.
Iată exigenţele la care ar trebui supuse întreprinderile de stat pentru a le îmbunătăţi guvernanţa şi a asigura viabilitatea şi eficienţa lor:

1. Ori de câte ori este posibil, deschideţi poarta competiţiei; întreprinderile de stat, fiind nevoite să intre în competiţie, vor adopta practicile manageriale şi de guvernanţă menite să le asigure succesul.

2. Transformaţi întreprinderile de stat în întreprinderi hibride în care investitorii privaţi pot să deţină o parte din capital, în timp ce statul deţine controlul; o întreprindere de stat deţinută parţial de către investitorii privaţi şi care îşi listează acţiunile la bursă va trebui să respecte toate regulile şi reglementările impuse pieţelor de capital. Dacă doreşte să-şi mărească şi mai mult capitalul prin emisie de acţiuni şi obligaţiuni, ea va trebui să facă dovada că operează în baza unei guvernanţe de înalt nivel calitativ.

3. În final, dacă întreprinderea de stat nu îşi îmbunătăţeşte performanţa, opţiunea privatizării poate fi repusă în discuţie.

CEC-ul poate juca un rol vital în economia României în calitatea sa de bancă deţinută şi controlată de stat. Unele programe de asistenţă financiară acordată întreprinderilor mici şi mijlocii precum şi sectorului agricol recurg la garanţii guvernamentale pentru creditele bancare. Aceste programe au fost concepute pentru a ajuta întreprinzătorii şi agricultorii români să acceseze fondurile europene destinate României în cadrul unor programe de „convergenţă“. S-a realizat, însă, foarte puţin. Aceste fonduri importante, de ordinul miliardelor de euro, rămân nerevendicate şi necheltuite – un adevărat scandal pentru o ţară în agonie precum România.
CEC ar trebui să devină, la solicitarea guvernului, principalul motor al unui program dinamic de asistenţă financiară şi tehnică pentru întreprinzătorii şi agricultorii care solicită aceste fonduri europene.
Prin lege („o lege a modernizării întreprinderilor de stat“), guvernul ar trebui să oblige CEC-ul şi întreprinderile de stat să adopte cele mai perfecţionate principii şi procese de guvernanţă:

1. Guvernul ar trebui să numească un consiliu de administraţie ai cărui membri să fie în majoritate independenţi (prin „independenţă“ înţelegând faptul că un membru al consiliului sau orice altă persoană aflată în legătură cu el nu are nici un interes personal să influenţeze deciziile respectivei întreprinderi de stat, nu primeşte recompense băneşti în afara celor anunţate public şi care i se cuvin în calitate de membru al consiliului de administraţie).

2. Orice tranzacţie între companie şi o entitate sau un individ care au legături cu consiliul sau cu managementul (related party transactions) trebuie să fie făcută publică; membrul consiliului care are un interes într-o astfel de tranzacţie nu trebuie să participe la discuţii nici să ia decizii privitoare la tranzacţie.

3. Trebuie să fie creată o comisie de audit şi un comitet de guvernanţă şi etică; întreprinderile de stat trebuie obligate să accepte auditarea de către firme de audit recunoscute pe plan internaţional.

4. Trebuie să i se ceară consiliului de administraţie adoptarea unui cod etic; codul să fie publicat pe pagina de internet a întreprinderii şi în rapoartele ei anuale.

5. Trebuie să i se dea consiliului de administraţie responsabilitatea de a numi şi fixa remuneraţia cadrelor superioare ale companiei, dar numai cu aprobarea guvernului.

6. Trebuie impusă transparenţa deplină, întreprinderile de stat trebuind mai ales:
• să publice un raport anual, disponibil pe internet, conţinând toate informaţiile relevante despre operaţiunile şi indicatorii lor de performanţă; de asemenea, rapoartele financiare, verificate de firme de audit externe; toate informaţiile despre retribuţia membrilor consiliului şi a cadrelor superioare, expertiza şi experienţa membrilor consiliului de administraţie, statutul lor de (ne)independenţi, codul etic, orice tranzacţie care implică posibile interese personale etc.
• să depună raportul anual în parlament cu trei luni înainte de încheierea anului fiscal al companiei de stat; preşedintele consiliului şi preşedintele director general (CEO) trebuind să se prezinte în faţa comisiilor de specialitate ale parlamentului pentru a răspunde tuturor întrebărilor şi problemelor legate de performanţa lor.
De exemplu, Fondul Proprietatea, în eforturile sale de a fi listat la bursa de la Bucureşti, a adoptat anumite măsuri de guvernanţă pe linia propunerilor enunţate aici. Ar putea însă merge mai departe în unele sectoare ale guvernanţei. De exemplu, independenţa membrilor consiliului de administraţie nu este clar stabilită şi un număr de membri ai consiliului vădesc serioase conflicte de interese. Cu toate acestea, Fondul Proprietatea a făcut un uriaş pas înainte în direcţia cea bună.

Dată fiind importanta sa participare în companiile de stat (ca şi în multe companii private) Fondul Proprietatea trebuie să exercite presiuni asupra acestor companii pentru a le determina să adopte rapid (în decursul unui an) principiile de guvernanţă pe care el însuşi le-a adoptat.
Mesajul nostru către FMI este simplu: diversificaţi-vă metodele, nu mai daţi sfaturi depăşite de vreme, încetaţi să promovaţi politici expirate; cooperaţi cu guvernele ţărilor cu care aveţi acorduri pentru îmbunătăţirea guvernanţei întreprinderilor lor de stat.
Pentru guvernele din estul şi centrul Europei, mesajul nostru este clar: întreprinderile voastre de stat bine guvernate sunt singurele pârghii de control ale suveranităţii economice şi politice a ţării care v-au mai rămas.

Prof. dr. acad. Yvan Allaire
Presedintele Institutului de guvernanţă a întreprinderilor private şi de stat (Canada)

Prof. dr. Mihaela Fîrşirotu
Facultatea de management, UQUAM (Canada)

Opiniile expuse în acest articol nu-i angajează decât pe autori.

cc. Dl. Traian Băsescu, Preşedintele României
Dl. Emil Boc, primul ministru al României
Dl. Mugur Isărescu, Guvernatorul Băncii Naţionale a României
Dna. Roberta Alma Anastase, Preşedintele Camerei Deputaţilor
Dl. Mircea-Dan Geoană, Preşedintele Senatului României

Sursa: Ziuaonline

Autor: Prof. dr. acad. Yvan Allaire/ Prof. dr. Mihaela Fîrşirotu

De la sarcină de serviciu la confruntare publică

 

Conţinutul acestei cărţi nu este expresia vreunei frustrări, ci rezultatul unei sarcini de serviciu, în perioada în care am fost redactor şef adjunct la cotidianul “Naţional”. Se luase decizia, la nivel de trust, să apară ediţia de duminică. Cam toate cotidienele aşteptau atunci să spargă cineva gheaţa. La momentul acela (sfârşitul anului 2001), nu exista reţea de distribuţie a presei duminica, de aceea, oricine ar fi început, putea să-şi rupă financiarmente gâtul. A făcut-o, în cele din urmă (adică a spart gheaţa, nu şi-a rupt gâtul!), ziarul la care lucram iar eu am primit sarcina să mă ocup… Recomandarea expresă (a se citi obligatorie) a lui Gheorghe Voicu, redactorul şef, era ca editorialele ziarului de duminică să abordeze exclusiv Femeia. Din toate unghiurile, în toate poziţiile, posturile, ipostazele şi relaţiile posibile şi imposibile. La început mi s-a părut uşor, ba chiar plăcut, dar în curând a devenit corvoadă. Redactorii nu erau obişnuiţi să vină sâmbăta la lucru, ca atare, cu excepţia celor de la sport, nici nu veneau. Iar paginile trebuiau umplute cu ceva. La un moment dat, rămăseserăm în redacţie doar eu şi buna mea colegă Dana Andronie. Eu eram şeful, iar ea era redacţia… Pe scurt, “Naţionalul” de duminică a fost făcut din improvizaţii şi “deşeuri”. Şefii de secţie îmi lăsau, vinerea, ca să nu se spună că n-au “contribuit”, materiale pe care, în mod obişnuit, nu le-ar fi publicat. Mă uitam cu lupa pe Mediafax şi Rompres, doar-doar voi găsi ceva care să semene a ştire, căreia să pot să-i dau cât de cât un titlu… În sfârşit, a fost un calvar, dar ziarul a avut succes. Mai mult, a reuşit să creeze şi reţeaua de distribuţie de duminică, de care aveau nevoie şi celelalte ziare. La scurtă vreme, au început să scoată toţi ediţii de duminică…
Aşadar, acesta era contextul în care eu trebuia să scriu articolele de fond pe temă impusă. Ţin minte că, pe la şase-şapte seara, venea Dana Andronie şi mă întreba: “Aţi scris editorialul?”. Întrebarea asta mă aducea întotodeauna în pragul unui accident cerebral şi transferam asupra bietei fete toată neputinţa mea de a ieşi din situaţie. O priveam când cu ură, când cu disperare, când cu resemnare, după cum aveam sau nu (de obicei nu) materiale pentru pagini. După care îi dădeam dosarul cu printurile aranjate pe rubrici, să le ducă la paginaţie, rugând-o să nu mă deranjeze nimeni timp de o oră. Târziu mi-am dat seama de ridicolul situaţiei. N-avea cine să mă deranjeze, că nu mai era nimeni în redacţie…
Majoritatea textelor din această carte e alcătuită din acele editoriale scrise sub presiunea death-line-ului, în perioada 2002-2003. Nu toate, bineînţeles, căci unele, perimate prin referinţa foarte punctuală, nu-mi permiteau e extensie mai largă a sensurilor, aşa că le-am exclus. Am mai păstrat câteva, pe cele care mi-au părut că rezistă, prin perspectivă şi umor, unei lecturi actuale. Sper că nu m-am înşelat. Acestora le-am menţionat, la sfârşit, data exactă a apariţiei. Am păstrat, de asemenea, din acelaşi motiv, câteva texte de la o altă rubrică, susţinută tot de mine, “Cronica femeii în pielea goală”.
Titlul DE CE URÂM FEMEILE? nu este străin, evident, de titlul cărţii lui Cărtărescu, “De ce iubim femeile”, care pur şi simplu m-a enervat. Atât prin abordare şi scriitură, cât mai ales prin promisiunea neonorată din titlu. De aceea m-am gândit să-i dau o replică prin antiteză, propunând o altă abordare, de “vivisecţie” publică pe corp moral. Operaţiile, ca să păstrez limbajul de laborator medical, sunt făcute cu instrumentar clasic, folosit la vedere, explicit, fără aluzii şi trimiteri culturale ambigue. Tehnica de lucru este jurnalistică, fără anestezie sau pregătire psihologică a “pacientului” (cititorul). Intervenţiile nu au caracter curativ sau profilactic, ci pur şi simplu didactic, de expunere.
Textele acestui “grupaj”, DE CE URÂM FEMEILE?, în ansamblul lor, nu sunt concluzii, ci teme de gândire. Adică aşa cum s-au născut ele, sub presiunea acelui death-line nenorocit.
Şi totuşi, titlul nu este doar o expresie decorativă sau polemică, de dragul confruntării cu Mircea Cărtărescu (era să scriu “Cărtărăscu”). Este, cum lesne se poate observa, o propoziţie interogativă – nu relativă, ca la “antevorbitorul” meu – având sensul nedumeririi revoltate, pe de o parte, şi al mirării viclene, subversive şi ipocrite, pe de altă parte. Adică: de ce le urâm? Ce avem cu ele? Ce rău ne-au făcut?
Există şi un răspuns. Nu în “elucubraţiile” mele editoriale, ci într-un interviu pe care i l-am luat lui Varujan Vosganian, în 2005, pentru revista “TANGO”, şi care se află în carte: “Femeia reprezintă jumătatea infinită a bărbatului”. Varujan ne “rezolvă”, dintr-o singură propoziţie, pe amândoi, şi pe Cărtărescu, şi pe subsemnatul, formulând răspunsul cel mai cuprinzător.
Există însă un risc major în ceea ce mă priveşte, care vine din subconştientul colectiv al cititorilor, şi pe care mi-l asum: dacă această carte nu e cel puţin la fel bună ca “De ce iubim femeile”, am într-adevăr o problemă – aceea de a mă face de râs. Ceea ce nu este imposibil. Dar nu e imposibilă nici viceversa. Aşa că, vorba lui G.B. Shaw, pe care îl citez şi în carte, “vom muri şi vom vedea”.

 

Prima lansare a cărţii va avea loc pe 1 Martie, ora 14,30, la Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” din Bucureşti. Urmează o altă lansare, la Cinema Patria (pe 2 martie), şi încă una a doua zi, la Galeria Galateca (Biblioteca Centrală Universitară), ca preambul al licitaţiei cu obiecte de artă a Casei Goldart. După care volumul pleacă în turneu. Prima escală va fi la Timişoara, pe 4 martie, unde se va lansa simultan cu cartea-poem a lui Pavel Şuşară, “Universul din cuşcă”. Cele două lansări vor avea loc la Sala Baroc a Muzeului de Artă din Timişoara. Revenită în Bucureşti, „DE CE URÂM FEMEILE?” se va mai lansa o dată, pe 8 Martie (adică chiar de Ziua Femeii), la Clubul “E… varză”, în cadrul unui spectacol cu trupa Ţapinarii.

Autor: Miron Manega