Archive for Ianuarie, 2011


În fiecare an, pe 30 ianuarie, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” Bucureşti sărbătoreşte ZIUA UNATC şi ziua patronului său spiritual Caragiale!

Anul acesta, evenimentul se va desfăşura pe parcursul a două zile – 29 şi 30 ianuarie – în care publicul va avea ocazia să se bucure de cele mai noi spectacole şi filme ale tinerilor artişti şi să ia parte la omagierea a doi dascăli remarcabili: Prof.univ. Elisabeta Bostan şi Prof.univ.dr. Dumitru Carabăţ vor completa galeria personalităţilor cărora Senatul UNATC le-a acordat titlul Doctor Honoris Causa.

Un alt motiv de sărbătoare îl va reprezenta inaugurarea a două noi săli de spectacole, în cadrul Studioului de Teatru al UNATC: Sala „Ion Cojar” şi Sala „Atelier”, care vor găzdui producţii ale masteranzilor Facultăţii de Teatru.

Faceţi curăţenie amănunţită în casă, decoraţi cu obiecte aurii şi roşii. Dacă e nevoie, ar fi indicat să vă tundeţi. Neapărat, plătiţi toate facturile! Acestea sunt “principalele măsuri” pe care ar trebui să le luaţi în ajun, pentru ca noul An Chinezesc să fie perfect.

După calendarul chinezesc, la 3 februarie, se trece din anul Tigrului în cel al Iepurelui. Evenimentul a fost sărbătorit şi în parcul Herăstrău din Capitală.  Au fostt organizate programe speciale, cu muzică şi dansuri tradiţionale chinezeşti. Printre cei care aur cântat s-au aflat Gheorghe Turda şi Corna Chiriac, informează realitatea.net.

În prima zi a Anului Chinezesc, toată lumea trebuie să aibă o haină roşie şi trebuie deschise geamurile ca să intre norocul. Dacă în casă sunt colţuri întunecoase, trebuie aprinsă lumina!

Prima înghiţitură luată la 3 februarie trebuie să fie ceva dulce, pentru ca tot anul cel care respectă obiceiul să aibă parte de lucruri plăcute. Un alt obicei spune că trebuie împărţite rudelor plicuri roşii cu monede norocoase.

 

 

 

Conform zodiacului chinezesc, anul 2011 este anul iepurelui,  al patrulea semn in zodiacul chinezesc care este compus din 12 semne ce reprezinta 12 animale, iepurele reprezentind un semn norocos.


Recentul discurs asupra starii natiunii a permis liderului de la Casa Alba sa faca nu doar un apel la unitate, ci sa traseze directiile de urmat pe termen mediu si lung. Dincolo de ceea ce ne separa in politica, mai importan este ceea ce ne uneste ca natiune, parea sa fie concluzia fireasca a acestui discurs.

America nu poate renunta la locul ei castigat in lume, chiar daca au fost nominalizati „competitori mai vechi sau mai noi”. America trebuie „sa se reinventeze”, sa inventeze, sa isi educe tineretul pentru respectarea valorilor muncii si ale stiintei, America trebuie sa creeze noi locuri de munca, America trebuie sa-si sporeasca exporturile, America trebuie sa gaseasca noi piete…

Discursul Presedintelui Obama le-a reamintit americanilor ca sunt cu totii o mare familie si chiar daca o democratie puternica permite o disputa aprinsa inclusiv intre opinii politice diferite, contextul in care traiesc este acelasi, toti apartin „familiei Americii”, toti pot fi panditi de aceleasi pericole „economice sau teororiste”, dar toti trebuie sa militeze pentru „o energie curata”, pentru depasirea crizei economice, pentru un viitor mai bun si mai sigur pentru copiii de azi ai americanilor.

Desi poate parea uneori prea „didactic”, discursul Presedintelui S.U.A. nu a facut decat sa ofere puncte de vedere limpezi asupra a ceea ce este si ce trebuie sa faca America.

Poate nu intamplator pentru audierea acestui discurs democratii si republicanii au luat loc unii langa altii in sala Congresului. Nu au mai respectat „delimitarea pe sectoare politice”. Cred ca cele mai importante cuvinte spuse de Presedintele Statelor Unite au fost acestea:

„What comes of this moment is up to us. What comes of this moment will be determined not by whether we can sit together tonight, but whether we can work together tomorrow. (Applause.) „

In „traducere”, nu este atat de importanta „imaginea de parada” a faptului ca stam impreuna, unii langa altii, ca aratam natiunii „o imagine de protocol” la televizor ; mai important este „daca vom putea lucra IMPREUNA maine”.

Marea familie americana a demonstrat ca poate sa fie unita in momente grele;  Presedintele Obama pare a fi gasit „locul geometric” al tuturor problemelor, economice, sociale, educationale, tehnologice cu care se confrunta „Unchiul Sam”, dar apelul sau ii vizeaza in primul rand pe politicieni. Daca si acestia vor intelege ca „la vremuri exceptionale se cer masuri exceptionale” si vor lasa deoparte disputele politice fierbinti pentru ca marea natiune americana sa poata avea „un vis comun, lucid si prosper”, atunci se poate afirma ca seful administratiei americane si-a atins scopul; „lectia sa despre o natiune unita” va avea insa nu doar efecte asupra Statelor Unite, ci asupra intregii omeniri. Intrebarea este „unde se indreapta” multipolara noastra lume contemporana, pe care nu doar interesele politice si economice o divizeaza…Si intrebarea este daca verbul din limba engleza „can” ar putea avea nu atat echivalentul lingvistic, cat cel pragmatic in toate limbile planetei. Americanii arata ca „pot” sa fie „o mare familie”; locuitorii planetei „vor fi in stare” sa procedeze si ei la fel?

Ioan Iacob

Cobza sau lira tracă?

Cobza sau lira tracă? Realitate, concept sau temă de gândire pentru cei care ar putea aduce trecutul în prezent, prin elemente care au ţinut viu orice popor: tradiţia prin muzică şi instrumente. Despre această paralelă am schimbat câteva idei cu jurnalistul Miron Manega, cel care promovează si susţine cu tot sufletul această ipoteză şi artistul Ion Creţeanu, care ne demonstrează cu măiestrie frumuseţea muzicii şi a instrumentelor moştenite din străbuni :

Miron Manega: – “În urmă cu câţiva ani i-am luat un interviu lui Tudor Gheorghe despre cobză. La un moment dat, l-am întrebat, dacă instrumentul ăsta este autohton sau  este de import. < Băi, zice, e al nostru. E şi pe Columnă. Probabil îi ziceau lira tracă.>

În clipa aceea am început să fac cercetare. Defapt, nu cercetare, că eu nu sunt specialist. Am început să fac investigaţii. Să găsesc vreo asociere între cobză şi lira tracă, sau mai mult decât atât, tema de cercetare pentru etnologi şi muzicologi – lira tracă. Este unanim acceptat faptul că Orfeu – simbolul universal al muzicii esenţiale – era trac. În egală măsură, unanim acceptat, este faptul că se acompania cântând la liră. Cobza este un instrument ritmic, sălbatic, primitiv, nu derivă din lăută, asa cum zic unii. Lăuta este un instrument melodic, nu ritmic; cobza este ritmică, instrument de acompaniament. Continuând cercetările…cercetările? investigaţiile, încercam să aflu undeva o asociere între Orfeu şi lira tracă. Nu am găsit-o în documentaţia românească, am găsit-o în schimb într-o arhivă din 1833 de la Mantova – Arhiva Academiei Regale din Mantova. Era şi un basorelief cu Orfeu în Infern. La acel basorelief era ataşată povestea lui Orfeu care  cu lira lui tracă făcea anotimpurile să se schimbe, natura să înflorească s.a.m.d. Deci este plauzibilă asocierea între Orfeu şi lira tracă. În situaţia asta, lira tracă, cobza, devine element de brand naţional. Puţine popoare se pot lăuda că au instrumente care să fi supravieţuit tuturor presiunilor culturale şi de altă natură atâta timp. Acest concept nu s-a născut asa, de unu’ singur pentru că, între timp, l-am cunsocut pe Ion Creţeanu. L -am scanat. Exotic, bineînteles, cu un instrument cum e cobza.  Dar să ştii şi ce rădăcini are şi ce să faci cu el, să fii consecvent unei anume conduite muzicale, spirituale defapt, mai rar întâlneşti aş. Ei, bine Ion Creţeanu – vorba etnomuzicologului Constantin Arvinte  spre deosebire de alţi cântăreţi de aşa zisa muzică populară – ştie ce cântă. Ion Creţeanu nu cântă muzică populară, cântă muzică ţărănească .”

Ion Creţeanu – “Cobza este a noastră – lira tracă. Uitaţi-vă la lira lui Orfeu şi o să vedeţi că deosebirile sunt foarte, foarte mici: acolo unde noi spunem codar, acolo unde se aşează corzile pe  semipar. O să vedeţi că pe lira tracă doar acolo distanţa este mai mare între corpul lirei si corzile propriu-zise. Cu timpul această distanţă s-a micşorat însă, în fond, cobza este lira tracă. “

După vorbele rostite de domnul Ion Creteanu, cu vocea plină de bucuria impărtăşirii acestor gânduri, şi-a luat lira tracă şi mi-a demonstrat maiestria sunteleor care s-au păstrat din tată în fiu, de la cei coborâţi parcă de pe columna lui Traian şi pâna în prezent, prin vocea si îdemânarea cu care el însuşi dă viaţă acestui instrument care a străbătut milenii.

Oare de ce nu reuşim niciodată să ne bucuram de aceste elemente vechi, naţionale, populare, de aceşti oameni care încearcă sa ne arate câtă frumuseţe şi unicitate există încă la poporul roman? Avem resursele la picioarele noastre, trebuie doar să ne trezim şi să le valorificăm.

Mădălina Corina Diaconu

Poate nu intamplator Presedintele Statelor  Unite si-a incheiat recentul sau discurs despre starea natiunii facand din nou referire la „visul american”; spre deosebire de alte perioade, cand „visul american” parea un fel de ” realitate cinematografica” (am retinut, cu foarte multi ani in urma, o expresie legata de „telefoanele albe” din filme, ceea ce insemna un fel de „taxare ironica” din partea comentatorilor fiindca realitatea nu avea neaparat intotdeauna, ca pe ecran, „telefoane albe”…), de data aceasta discursul Presedintelui S.U.A. nu a incercat sa „coloreze in roz” realitatile dure ale unei perioade de criza economica, ci a facut un fel de „radiografie lucida” a perioadei respective, din care – a anuntat  el –  America isi revine.

    Daca majoritatea comentatorilor au incercat o sinteza a declaratiilor sefului administratiei americane, eu as sublinia doar cateva referiri ce vizeaza domeniul educatiei. Si pentru a nu rastalmaci  afirmatii importane, le voi cita in original. Responsabilitatea pentru a da fiecarui copil o sansa de a reusi

„begins not in our classrooms, but in our homes and communities. It’s family that first instills the love of learning in a child. Only parents can make sure the TV is turned off and homework gets done. We need to teach our kids that it’s not just the winner of the Super Bowl who deserves to be celebrated, but the winner of the science fair. (Applause.)

   As spune – si poate nu este neaparat doar o mentalitate americana – ca de multe ori parintii contemporani „paseaza” intreaga responsabilitate a modului cum este educat un copil „pe umerii scolii”; Presedintele american atrage insa atentia ca familia este cea responsabila  pentru „dragostea de invatatura a unui copil” si ca nu doar „castigatorul super-meciurilor de fotbal” merita sarbatorit, ci si castigatorul din domeniul stiintei. Si discursul continua cu o recomandare ce ar trebui preluata de parintii de pe toate continentele:

„We need to teach them that success is not a function of fame or PR, but of hard work and discipline.”

   Exista multe lucruri importante care ar merita comentate , insa  referirile la domeniul educatiei mi s-au parut fundamentale. Se spune ca dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand Japonia era o tara complet distrusa, japonezii au „investit” in tinerii pe care i-au trimis sa invete in America; dupa studii acesti tineri s-au intors acasa si au facut sa renasca tara lor. Iata ca modul cum este infaptuita educatia – plecand din familie – poate duce la renasterea unei tari. Sa fie oare intamplatoare referirile la domeniul educatiei in discursul Presedintelui american?

     „America has been the story of ordinary people who dare to dream”, se afirma in incheierea acestui discurs.

Dar pentru a-ti permite sa visezi nu este suficienta doar „realitatea telefoanelor albe” din filme; realitatea trebuie si „construita” prin munca…

    Ceea ce, de fapt, atragea atentia si Presedintele S.U.A.: nici un vis, fie el si „american”, nu se poate realiza fara munca. In ceea ce priveste modul cum tinerii din S.U.A. si cei din Romania privesc munca „necesara realizarii unui vis”, tare ma tem ca…ne desparte un ocean.

                                         Ioan Iacob

Crina Coco Popescu became the first alpinist in the world who successfully ended the Seven Volcanoes circuit after she conquered Mount Sidley (4,285 meters) the biggest volcano in Antarctica, Romanian news agency Mediafax reads. The Seven Volcanoes circuit means that an alpinist has to conquer the highest volcanoes on the seven continents. 

Crina conquered Mount Sidley together with Alex Abramov, Mario Trimeri and Scott Woolams. Ager 16, Coco became the first woman alpinist to climb Mount Sidley. Crina said that all alpinists touched the highest point at the same time. On January 4, 2011 Crina conquered the Mount Sidley the highest peak of the Vinson Mountain, in Antarctica which marked the seventh highest volcano in the 7 Summits circuit.

de A.C. HotNews.ro

 Asociaţia SoNoRo, Fundaţia Pro Patrimonio şi Ordinul Arhitecţilor din România organizează primul concert din seria “Muzică de cameră pentru bisericile de lemn”. Evenimentul va avea loc pe 28 ianuarie, ora 19:30, la Cercul Militar Naţional, Sala Bizantină, Str. Constantin Mille nr. 1. Biletele se pun în vânzare la Librăria Cărtureşti începând de astăzi.

În concert se vor interpreta următoarele lucrări: Trio în B-Majo – D471 de Franz Schubert, Duo for Violin and Violoncello, Op.7 de Zoltán Kodály, Aubade for string trio de George Enescu şi String Trio in G-Major, Op. 9 Nr. 1 de Ludwig van Beethoven. Aceste opere vor fi interpretate de Răzvan Popovici (violă), Erik Schumann (vioară) şi David Cohen (violoncel).

Acesta este primul dintr-o serie de 6 concerte organizate cu scopul strângerii de fonduri pentru intervenţiile urgente necesare salvării mai multor biserici de lemn din nordul Olteniei şi sudul Transilvaniei, clasate pe lista monumentelor istorice româneşti.

“Muzică de cameră pentru biserici de lemn” este parte a proiectului “60 de biserici”, iniţiat de Ordinl Arhitecţilor, Fundaţia Dala şi Fundaţia Pro Partimonio în urmă cu 2 ani. Acţiunea de strângere de fonduri se va desfăşura prin intermediul organizării de concerte caritabile de muzică de cameră cu tineri interpreţi înscrişi în programul SoNoRo – INTERFEŢE. Concertele din cadrul programului “Muzică de cameră pentru biserici de lemn” vor avea loc o dată pe lună, în mai multe locaţii din Bucureşti – sedii de ambasade, consultate, Sali de concerte, centre si institute culturale.

“Bisericile din lemn sunt de dimensiuni mici şi, împreună cu cititirul în care se află, formează de cele mai multe ori un ansamblu peisagistic foarte reprezentativ pentru comunitate, dar şi valoros din punct de vedere cultural. Deseori ele sunt pictate în interior, câteodata şi în exterior, iar scenele religilose cuprind informaţii preţioase despre viaţa locală, uneltele folosite, costumele de epocă sau ierarhii sociale. Fiecare donaţie, oricât de mică, contribuie direct la scăparea din primejdie a unei biserici de lemn”, spune Domnul Arh. Şerban Sturdza, Presedintele Fundaţiei Pro Patrimonio.

În urma unor cercetări făcute de Fundaţia Dala şi de alţi arhitecţi pasionaţi, au fost selectate 60 de biserici din norul Olteniei şi sudul Transilvaniei care sunt cel mai ameninţate de dispariţie. Pe teritoriul României sunt citeva sute de astfel de monumente istorice clasate şi toate sunt aproape necunosute, dar adăpostesc elemente semnificative de arhitectură şi pictură de secol 17-19. Cele 60 de biserici selectate sunt răspândite pe o arie largă în regiunea Gorj (19 biserici), Vâlcea (12 biserici), Hunedoara (21 biserici) şi Sibiu (8 biserici).

Dacă nu se vor face intervenţii urgente, în 10 ani aceste biserici vor dispărea cu totul. Există trei operaţii de intervenţie urgentă, de tip SMURD, care pot salva bisericile de lemn: protecţie la acoperişuri şi sprijiniri, îndepărtarea apelor de ploaie de la talpa fundaţiei şi consolidarea picturii desprinse de pe perete.

Aceste operaţii de urgenţă nu sunt costisitoare – între 3.000 – 6.000 EURO pentru o biserică, dar necesită viteză de reacţie, organizare şi solidaritate între comunitate şi arhitecţi, pictori,restauratori şi constructori.

După ce biserica a fost asigurată împotriva colapsului, urmează faza de studii, în care se fac măsurătorile, expertiza, bugetul de cheltuieli şi proiectul de restaurare, după care se poate trece la consolidarea şi restaurarea bisericii. Pentru a reuşi consolidarea şi restaurarea bisericilor de lemn, trebuie mai întâi să fie salvate de la dispariţie.

stire preluata de la agentia Amos News

Trei dintre cele cinci cărţi ale lui Ioan Chertiţie vor ieşi de sub tipar în cursul lunii februarie, la Editura STAND. Prima dintre ele va avea titlul “AM FOST TORŢIONAR! – Confesiunile unui fost gardian”. Celelalte două vor rămâne aşa cum au mai apărut (“Sighet. Apelul călăilor” şi “Coşmar şi mântuire”). Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată, singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian în acel lăcaş al terorii.
Toate cele trei cărţi sunt spovedanii publice. În prima (“AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”), unul dintre personaje este Toader Şteţca, primarul din Săpânţa, aflat la primul contact cu realităţile pseudo-democraţiei de după 1989. Toader Şteţca a fost primul deţinut politic al sistemului neocomunist. Întâlnirea dintre cei doi şi relaţia de solidaritate dintre călău şi victimă dau cărţii o încărcătură emoţională răvăşitoare şi o tensiune morală aproape mistică.
Vom reveni cu amănunte şi, periodic, până la apariţia cărţilor, vom publica în CERTITUDINEA fragmente din tulburătoarele mărturisiri ale lui Ioan Chertiţie. (Miron Manega)


 

Plutonierul Fulger şi deţinutul Mustăţea

………………………………………………………………………………………………………..

Plecarea lui Şchiopu mi-a înlesnit titularizarea pe secţie, numai că fantoma lui bântuia peste tot. Pe holuri, în curtea de plimbare, pe celular, dar mai ales în mintea mea. Parcă îi auzeam vocea autoritară: “Biserica mamii mâne-ta de bandit. Ia ieşi tu afară să discutăm!”. Întotdeauna ”discuţia” începea în camera supraveghetorului, cu cinci lovituri de baston în palma dreaptă. Era ca un ritual. Ca un fel de superstiţie. Cinci lovituri. Niciuna în plus. Sau în minus. De-abia apoi începea ”tocătura” pe holul de la izolatorul de pedeapsă. Acolo se dezlănţuia. Când începea să lovească, faţa i se schimonosea, ochii se injectau de ură, iar gura se strâmba într-un rânjet sălbatic. Plescăia apoi de plăcere cu buzele sale subţiri, când banditul începea să horcăie. Atunci îmi spunea: ”Toarnă bidonul cu apă pe el. Să se răcorească, hahalera dracului”…
Mă împotriveam din răsputeri gândurilor otrăvite care se strecurau în suflet. Simţeam cum bestia din mine voia să explodeze numai la vederea bastonului de cauciuc ce se odihnea cuminte, agăţat de robinetul caloriferului. Atunci aduceam ispita în faţa dreptei judecăţi a conştiinţei mele şi o întrebam: ”Ce vrei de la mine? Nu ţi-au fost îndeajuns doi ani cât m-ai ţinut sub puterea ta malefică? Piei din ochii mei. Nu mai vreau violenţă!”. Cu cât mă împotriveam mai mult, simţeam că tăria ei se risipeşte ca ceaţa sub razele soarelui. Popularitatea mea pe secţie creştea de la o zi la alta. Noile metode folosite au început să dea roade. Pledoariile pentru omenie şi bună cuviinţă au avut un efect extraordinar asupra deţinuţilor, care se mirau de metamorfoza produsă. Pentru a-mi menţine totuşi autoritatea nu treceam cu vederea nicio abatere. Alegeam din fiecare cameră câte un deţinut care încălca regulamentul de ordine interioară, îl duceam în birou şi îi întocmeam raport de pedepsire. De regulă îi triam din rândul celor nerecidivişti, care erau afectaţi de pedeapsă. Apoi îi ţineam două zile în tensiune, după care mergeam în cameră, chemam deţinutul la mine şi cu o voce gravă îi spuneam:
– Aici este raportul tău de pedepsire. Îl vezi? N-am vrut să-l înregistrez deoarece m-am gândit că ai acasă copii care te aşteaptă şi nu le vei putea da nicio explicaţie atunci când vor întreba de ce nu vine tatăl lor în ziua în care trebuia să se libereze. Deţinutul tăcea spăşit, cu capul în pământ. În cameră se făcea o linişte deplină. – Acest raport, continuam eu pe un ton blând, îl rup în faţa tuturor. Îţi recomand ca pe viitor să te gândeşti tu la aceste aspecte. Faţa deţinutului radia de bucurie. Cu lacrimi în ochi îmi spunea:
– Domnu’ major, vă promit că n-am să mai încalc regulamentul niciodată. Vă mulţumesc din suflet!
Acest mod de a-l face pe deţinut să înţeleagă pericolul care-l paşte, atunci când încalcă regulamentul, avea un rol educativ şi pentru ceilalţi. Apelând la acest artificiu, mi-am câştigat stima şi respectul tuturor.
După ce marea majoritate a hoţilor mi-au cunoscut şi cealaltă latură a comportamentului, când intram de serviciu era o linişte deplină pe secţie. Noaptea studiam fişele de cameră şi, în scurt timp, am reuşit să-i cunosc după nume şi infracţiunea comisă. Deţinuţii au început să capete încredere în mine, venind cu sufletul deschis să-mi raporteze ce probleme îi frământă. Îi ascultam cu răbdare, le dădeam sfaturi, îi încurajam, ajutându-i astfel să treacă mai uşor peste momentele delicate. Toate aceste gesturi au avut un ecou deosebit în rândul deţinuţilor intelectuali. Ei au fost aceia care m-au apreciat şi i-au influenţat în mod pozitiv pe cei care nu puteau uita atât de uşor comportamentul brutal de până mai ieri.
După pensionarea adjutantului Spânu, plutonierul Fulger a devenit succesorul său şi, implicit, şeful meu direct. Acesta reprezenta o adevărată teroare pentru deţinuţi. Hoţul prins în gheara lui scăpa în cel mai fericit caz cu trei ”directe” în bărbie şi un “upercut” la stomac sau ficat. Avea un dar nemaipomenit de a provoca deţinuţii. Din cauza lui recidivistul Belciug a înghiţit nouă cozi de lingură în decurs de o oră. Era bolnav psihic, dar pentru Fulger acest lucru nu conta.
Ca să-mi asigur garanţia rămânerii pe secţie mai aveam de rezolvat o singură problemă: bătaia deţinuţilor. Dacă nu aveam o asemenea ”activitate”, nu prezentam suficientă încredere. După multe căutări prin ungherele minţii mele înnoite, am găsit soluţia salvatoare. La camera douăzeci şi şapte se afla deţinutul Mustăţea, fostul meu coleg de la Moara de grâu din Baia Mare, pe vremea când am fost o vreme ucenic morar. Ştiam la ce oră obişnuieşte să vină Fulger pe secţie, de aceea îl aşteptam pe hol împreună cu Mustăţea, cu ochii ţintă la poarta de la intrare. Când ajungea în curtea de plimbare, îl duceam pe fostul coleg în camera supraveghetorului şi mă prefăceam că-l bat cu bastonul. Acesta, aşa cum l-am învăţat, urla ca din gură de şarpe: – Domnu’ major, n-o să mai fumez niciodată în cameră. Nu mă mai bateţi, vă rog frumos. Aoleo, nu mai daţi că mă omorâţi!
Mustăţea îşi juca bine rolul. Numai că, într-o zi, după atâtea ”repetiţii”, Fulger a intrat prin surprindere în birou şi l-a recunoscut. M-a întrebat nervos, cu ochii plini de mânie: – Iar ai probleme cu hahalera asta?
Fără să aştepte vreo confirmare, Fulger a făcut o piruetă şi l-a lovit cu pumnul în bărbie pe deţinut. Luat prin surprindere, acesta s-a prăbuşit ca secerat, zdrobindu-şi faţa de ciment. Plutonierul i-a mai tras un voleu în coaste, după care l-a abandonat pentru că a primit mesaj prin staţia de emisie-recepţie să se prezinte de urgenţă la postul de control.
După ce a plecat, am ridicat “hahalera” spunându-i zâmbind: – Asta a fost pe bune. Du-te şi spală-ţi faţa la chiuvetă că, s-ar putea să vină să continue reprezentaţia. Trebuie să te bag repede în cameră…
– Mai dă-l dracului de hitlerist….
– Astea-s riscurile meseriei de actor, îl înţep, moment în care izbucnim amândoi în râs.

VA URMA 

Autor: Ioan Chertiţie

EDU CER a solicitat domnului ministru Daniel Funeriu eliminarea unei ilegalitati: aceea ca bursele doctorale si postdoctorale sunt acordate conditionat de declaratii la notar prin care un girant garanteaza cu casa returnarea la final a intregului salariu acordat daca tanarul nu publica un numar dat de articole intr-un timp scurt (2 sau 3 ani). Adica, s-au introdus garantiile imobiliare in mediul academic!
Desi domnul ministru s-a aratat surprins de aceasta practica a rectorilor autohtoni – unica in spatiul universitar european – si a cerut un “aviz pe legalitatea contractelor de la directia de specialitate din minister” nu s-a intamplat absolut nimic in cele doua saptamani de la declaratia ministrului. Se mentine o tipica tacere birocratica, in speranta ca noi vom uita iar ei vor putea ingropa cazul.

Daca nu vom primi in scurt timp un raspuns de la minister, ne vom adresa Comisiei Europene pentru a pune aceeasi intrebare: sunt normale garantiile imobiliare in spatiul academic?
Toate aceste contracte doctorale si postdoctorale sunt ilegale: doctorandul sau studentul postdoctorand este in primul rand salariat, asa cum se mentioneaza clar si in Legea Educatiei Nationale. Daca un salariat nu-si indeplineste atributiile de serviciu, la un moment dat este concediat. Nu vine nimeni sa-i ceara retroactiv salariul primit, asa cum s-au gandit sa faca rectorii in privinta doctoranzilor.
(Art. 164 … (1)Studenții-doctoranzi sunt incadrați de catre IOSUD sau oricare dintre membrii IOSUD ca asistenți de cercetare sau asistenți universitari, pe perioada determinata.
(3) Studentul-doctorand poate desfașura activitați didactice, potrivit contractului de studii de doctorat, in limita a 4—6 ore convenționale didactice pe saptamana).

Angajatorul isi ia masurile de precautie prin care sa controleze activitatea salariatilor, inclusiv a doctoranzilor, nicidecum nu-i obliga sa gireze salariile primite cu bunuri imobiliare. Suntem unici in Europa cu acest gen de masuri. La limita, exista si posibilitatea intreruperii grantului de cercetare, in cazul in care conducatorul de doctorat constata ca, din varii motive, activitatea de cercetare nu decurge conform etapizarii acceptate de ambele parti.

In fapt, rectorii comit inca un abuz destinat a le acoperi incompetenta manageriala in conducerea universitatile lor spre top 500. S-au gindit sa foloseasca fondurile structurale europene pentru a forta tinerii sa publice in reviste cotate ISI, daca domniile lor si grupurile de putere din jurul lor nu sunt in stare sa o faca pentru cresterea vizibilitatii propriilor universitati. Cine le cere rectorilor sa dea salariile inapoi pentru ca nu obtin, evident, rezultate manageriale acceptabile?
Domniile lor au girat cu casa neindeplinirea performantelor manageriale, desi sunt platiti consistent (salariu mediu lunar al rectorului Andrei Marga fiind, in 2009, de aproximativ doua sute de milioane de lei vechi ) din banii publici? Autonomia universitara se refera in primul rand la independenta orientarii stiintifice, filozofice si profesionale a activitatii universitatii, nu la dreptul de a concepe, fara control, masuri absurde si ilegale.
In cele doua saptamani de la semnalarea, catre opinia publica, a acestor pretentii, am auzit declaratii oficiale contradictorii. Astfel: prof. dr. Ioan Talpos, rectorul Universitatii de Vest din Timisoara, declara in presa locala, cu scopul de a-si apara pielea: “Sunt conditiile im¬puse Romaniei de Comisia Europeana, nu le impune universitatea.” Acesta declaratie este o minciuna. Comisia Europeana nu a impus niciunui tanar aceste conditii umilitoare, care nu se regasesc in nici o alta tara. Salutam singura declaratie cu adevarat responsabila, aceea a prof. dr. Petru Dunca, decanul Facultatii de Litere din cadrul Universitatii de Nord, Baia Mare, care a declarat – contrazicind si evidentiind miciuna rectorului Talpos – ca : “Aceasta hotarare, de a acorda tinerilor burse doctorale sau postdoctorale cu declaratii la notar, este absurda.”
Sincera, dar si cinica, contrazicand din nou spusele rectorului Talpos, a fost declaratia pe un post national de televiziune a prof. dr. Ioan Panzaru, rectorul Universitati din Bucuresti: universitatea a introdus astfel de garantii notariale pentru ca “noi cerem munca de calitate si dorim protejarea banului public”!
Din aceeasi dorinta de a proteja banul public, EDU CER ii solicita domnului ministru si tuturor rectorilor sa faca publice contractele echipelor manageriale ale programului doctoral POSDRU din universitati, care sunt salariile pe care profesorii coordonatori ai programului la nivel de universitate le incaseaza si daca domniile lor au depus declaratii notariale de garantie pentru returnarea lor, asa cu le-au cerut tinerilor doctoranzi.
Legat de “munca de calitate pe care o cere universitatea”, consideram ca, odata cu a cere tinerilor (post)doctoranzi sa publice in reviste cotate ISI, primii care ar trebui sa-si faca publica opera stiintifica, concretizata in articole publicate in reviste cotate ISI, ar trebui sa fie chiar cei responsabili de programul doctoral POSDRU din cadrul universitatilor, in primul rand rectorii universitatilor. Opinia publica trebuie informata si despre calitatate operei stiintifice publicata in reviste cotate ISI a profesorilor universitari si a rectorilor care coordoneaza programul doctoral POSDRU.
In concluzie, asteptam in continuare decizia ministrului, promisa la un post de televiziune, asupra legalitatii instituirii garantiilor imobiliare in spatiul academic.

Comitetul director EDU CER
Prof. Stefan VLASTON, Presedinte

Autor: Prof. Ştefan VLASTON

 

Academy of Fine Arts din Lynchburg, Virginia (U.S.A.), va gazdui in luna februarie a acestui an expozitia de fotografie “Satul romanesc”, semnata de cunoscutul fotoreporter Emanuel Tanjala. Expozitia isi propune sa fie o fereastra deschisa catre lumea satului traditional romanesc, o marturie despre o cultura pastrata intacta vreme de secole, informeaza comunicatul remis Hotnews.ro.
 
Emanuel Tanjala este cunoscut pentru munca sa de fotograf in presa din tara, cat si pentru activitatea artistica din Europa sau Statele Unite. El este apreciat de asemenea pentru interesul pe care l-a manifestat permanent pentru viata rurala a Romaniei. Artistul a dedicat o mare parte a carierei sale satului romanesc, a carui viata a surprins-o in imagini unice. Pe langa calitatile artistice, multe dintre fotografiile sale au un caracter documentar deosebit, vorbind despre oameni, locuri si traditii deja disparute sau in pericol de a se stinge. Asa cum a spus in mai multe ocazii, Emanuel Tanjala se considera un martor al timpului sau, care, din datorie si din pasiune, inregistreaza partea frumoasa a lumii in care traieste.
 
Pana la fuga din Romania comunista in 1981, Emanuel Tanjala a lucrat la ziarul “Satul Socialist” si la revistele “Flacara” si “Cinema“. Dupa Revolutia din Decembrie 1989, el s-a intors in tara in repetate randuri, ca si colaborator al revistei “Formula AS” si trainer la Centrul pentru Jurnalism Independent.