Trei dintre cele cinci cărţi ale lui Ioan Chertiţie vor ieşi de sub tipar în cursul lunii februarie, la Editura STAND. Prima dintre ele va avea titlul “AM FOST TORŢIONAR! – Confesiunile unui fost gardian”. Celelalte două vor rămâne aşa cum au mai apărut (“Sighet. Apelul călăilor” şi “Coşmar şi mântuire”). Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată, singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian în acel lăcaş al terorii.
Toate cele trei cărţi sunt spovedanii publice. În prima (“AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”), unul dintre personaje este Toader Şteţca, primarul din Săpânţa, aflat la primul contact cu realităţile pseudo-democraţiei de după 1989. Toader Şteţca a fost primul deţinut politic al sistemului neocomunist. Întâlnirea dintre cei doi şi relaţia de solidaritate dintre călău şi victimă dau cărţii o încărcătură emoţională răvăşitoare şi o tensiune morală aproape mistică.
Vom reveni cu amănunte şi, periodic, până la apariţia cărţilor, vom publica în CERTITUDINEA fragmente din tulburătoarele mărturisiri ale lui Ioan Chertiţie. (Miron Manega)


 

Plutonierul Fulger şi deţinutul Mustăţea

………………………………………………………………………………………………………..

Plecarea lui Şchiopu mi-a înlesnit titularizarea pe secţie, numai că fantoma lui bântuia peste tot. Pe holuri, în curtea de plimbare, pe celular, dar mai ales în mintea mea. Parcă îi auzeam vocea autoritară: “Biserica mamii mâne-ta de bandit. Ia ieşi tu afară să discutăm!”. Întotdeauna ”discuţia” începea în camera supraveghetorului, cu cinci lovituri de baston în palma dreaptă. Era ca un ritual. Ca un fel de superstiţie. Cinci lovituri. Niciuna în plus. Sau în minus. De-abia apoi începea ”tocătura” pe holul de la izolatorul de pedeapsă. Acolo se dezlănţuia. Când începea să lovească, faţa i se schimonosea, ochii se injectau de ură, iar gura se strâmba într-un rânjet sălbatic. Plescăia apoi de plăcere cu buzele sale subţiri, când banditul începea să horcăie. Atunci îmi spunea: ”Toarnă bidonul cu apă pe el. Să se răcorească, hahalera dracului”…
Mă împotriveam din răsputeri gândurilor otrăvite care se strecurau în suflet. Simţeam cum bestia din mine voia să explodeze numai la vederea bastonului de cauciuc ce se odihnea cuminte, agăţat de robinetul caloriferului. Atunci aduceam ispita în faţa dreptei judecăţi a conştiinţei mele şi o întrebam: ”Ce vrei de la mine? Nu ţi-au fost îndeajuns doi ani cât m-ai ţinut sub puterea ta malefică? Piei din ochii mei. Nu mai vreau violenţă!”. Cu cât mă împotriveam mai mult, simţeam că tăria ei se risipeşte ca ceaţa sub razele soarelui. Popularitatea mea pe secţie creştea de la o zi la alta. Noile metode folosite au început să dea roade. Pledoariile pentru omenie şi bună cuviinţă au avut un efect extraordinar asupra deţinuţilor, care se mirau de metamorfoza produsă. Pentru a-mi menţine totuşi autoritatea nu treceam cu vederea nicio abatere. Alegeam din fiecare cameră câte un deţinut care încălca regulamentul de ordine interioară, îl duceam în birou şi îi întocmeam raport de pedepsire. De regulă îi triam din rândul celor nerecidivişti, care erau afectaţi de pedeapsă. Apoi îi ţineam două zile în tensiune, după care mergeam în cameră, chemam deţinutul la mine şi cu o voce gravă îi spuneam:
– Aici este raportul tău de pedepsire. Îl vezi? N-am vrut să-l înregistrez deoarece m-am gândit că ai acasă copii care te aşteaptă şi nu le vei putea da nicio explicaţie atunci când vor întreba de ce nu vine tatăl lor în ziua în care trebuia să se libereze. Deţinutul tăcea spăşit, cu capul în pământ. În cameră se făcea o linişte deplină. – Acest raport, continuam eu pe un ton blând, îl rup în faţa tuturor. Îţi recomand ca pe viitor să te gândeşti tu la aceste aspecte. Faţa deţinutului radia de bucurie. Cu lacrimi în ochi îmi spunea:
– Domnu’ major, vă promit că n-am să mai încalc regulamentul niciodată. Vă mulţumesc din suflet!
Acest mod de a-l face pe deţinut să înţeleagă pericolul care-l paşte, atunci când încalcă regulamentul, avea un rol educativ şi pentru ceilalţi. Apelând la acest artificiu, mi-am câştigat stima şi respectul tuturor.
După ce marea majoritate a hoţilor mi-au cunoscut şi cealaltă latură a comportamentului, când intram de serviciu era o linişte deplină pe secţie. Noaptea studiam fişele de cameră şi, în scurt timp, am reuşit să-i cunosc după nume şi infracţiunea comisă. Deţinuţii au început să capete încredere în mine, venind cu sufletul deschis să-mi raporteze ce probleme îi frământă. Îi ascultam cu răbdare, le dădeam sfaturi, îi încurajam, ajutându-i astfel să treacă mai uşor peste momentele delicate. Toate aceste gesturi au avut un ecou deosebit în rândul deţinuţilor intelectuali. Ei au fost aceia care m-au apreciat şi i-au influenţat în mod pozitiv pe cei care nu puteau uita atât de uşor comportamentul brutal de până mai ieri.
După pensionarea adjutantului Spânu, plutonierul Fulger a devenit succesorul său şi, implicit, şeful meu direct. Acesta reprezenta o adevărată teroare pentru deţinuţi. Hoţul prins în gheara lui scăpa în cel mai fericit caz cu trei ”directe” în bărbie şi un “upercut” la stomac sau ficat. Avea un dar nemaipomenit de a provoca deţinuţii. Din cauza lui recidivistul Belciug a înghiţit nouă cozi de lingură în decurs de o oră. Era bolnav psihic, dar pentru Fulger acest lucru nu conta.
Ca să-mi asigur garanţia rămânerii pe secţie mai aveam de rezolvat o singură problemă: bătaia deţinuţilor. Dacă nu aveam o asemenea ”activitate”, nu prezentam suficientă încredere. După multe căutări prin ungherele minţii mele înnoite, am găsit soluţia salvatoare. La camera douăzeci şi şapte se afla deţinutul Mustăţea, fostul meu coleg de la Moara de grâu din Baia Mare, pe vremea când am fost o vreme ucenic morar. Ştiam la ce oră obişnuieşte să vină Fulger pe secţie, de aceea îl aşteptam pe hol împreună cu Mustăţea, cu ochii ţintă la poarta de la intrare. Când ajungea în curtea de plimbare, îl duceam pe fostul coleg în camera supraveghetorului şi mă prefăceam că-l bat cu bastonul. Acesta, aşa cum l-am învăţat, urla ca din gură de şarpe: – Domnu’ major, n-o să mai fumez niciodată în cameră. Nu mă mai bateţi, vă rog frumos. Aoleo, nu mai daţi că mă omorâţi!
Mustăţea îşi juca bine rolul. Numai că, într-o zi, după atâtea ”repetiţii”, Fulger a intrat prin surprindere în birou şi l-a recunoscut. M-a întrebat nervos, cu ochii plini de mânie: – Iar ai probleme cu hahalera asta?
Fără să aştepte vreo confirmare, Fulger a făcut o piruetă şi l-a lovit cu pumnul în bărbie pe deţinut. Luat prin surprindere, acesta s-a prăbuşit ca secerat, zdrobindu-şi faţa de ciment. Plutonierul i-a mai tras un voleu în coaste, după care l-a abandonat pentru că a primit mesaj prin staţia de emisie-recepţie să se prezinte de urgenţă la postul de control.
După ce a plecat, am ridicat “hahalera” spunându-i zâmbind: – Asta a fost pe bune. Du-te şi spală-ţi faţa la chiuvetă că, s-ar putea să vină să continue reprezentaţia. Trebuie să te bag repede în cameră…
– Mai dă-l dracului de hitlerist….
– Astea-s riscurile meseriei de actor, îl înţep, moment în care izbucnim amândoi în râs.

VA URMA 

Autor: Ioan Chertiţie