Latest Entries »

Asociația „O Șansă Pentru Viitor” anunță lansarea proiectului “Artă în Diversitate” proiect finanţat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstien şi Guvernul României în cadrul programul PA17/RO13 „Promovarea diversităţii în cultură şi artă în cadrul patrimoniului cultural european”.
Dorim să lansăm invitația tuturor românilor talentați care aparțin unei minorități naționale de a participa la un proiect editorial prin care propunem realizarea şi publicare unei reviste atractive care să promoveze cultura minorităţilor naţionale din România, prin intervievarea a cel puțin 38 de artişti aparţinând acestora. Astfel, revista „Artă în diversitate” vine în întâmpinarea nevoilor de stimulare a informării cetăţenilor cu privire la arta minorităţilor şi a formelor de expresie culturală a acestora.
Totodată, dorim ca prin intermediul portalului http://www.diversitate.ospv.ro să strângem într-un singur loc evenimentele cu caracter cultural organizate de minorităţile din România şi promovarea acestora într-o manieră organizată şi captivantă. Revista și portalul vor încuraja informarea cetăţenilor în legătură cu tradiţiile minorităţilor şi a formelor de exprimare ale acestora şi respectarea drepturilor minorităţilor la promovarea propriilor culturi. Dorim informarea şi conştientizarea populaţiei majoritare asupra valorilor minorităţilor şi familiarizarea acestora cu o imagine corectă asupra culturii acestor minorităţi.
Demersul are ca scop valorificarea potenţialului artistic al minorităţilor, care în ziua de azi tinde să fie ignorat, deşi multiculturalismul este parte componentă a valorilor democratice. Mai mult, ne propunem combaterea discursului instigator la ură pe baze etnice prin intermediul implementării proiectului şi promovării valorilor artistice ale minorităţilor în rândul românilor.
În acest sens, ne propunem construirea unei reţele de colaborare multi-etnice la care invităm toate organizațiile și persoanele interesate să ni se alăture. Datele de contact: Alexandra Bogdan – Manager de Proiect, e-mail: office@ospv.ro, telefon 0729806313.
Dorim ca acest dialog cultural să fie deschis în vederea consolidării democraţiei româneşti, spre promovarea diveristății şi spre creşterea nivelului de integrare a tuturor cetăţenilor care trăiesc şi activează în România.
Asociația „O Șansă pentru Viitor”

… La festivalul de jazz din orașul San Jose. ne punem brățările de carton pe mâna dreaptă. Cu aceste…bilete putem intra timp de o zi în orice locație, din cele aproape o sută, unde au loc simultan concerte mari și mici. Totul în aer liber, în sezonul uscat, umbrit de palmieri scorțoși, cu frunze parțial ofilite. San Jose, la douăzeci de mile de San Francisco, este cel de al treilea oraș, ca dimensiune, din California și alături de Monterey și Los Angeles, unul din locurile în care, timp de trei zile au loc aceste festivaluri. Toată acțiunea se desfășoară pe secțiuni. Primăria a ales piețe și piațete de diferite dimensiuni, le-a mobilat cu scaune de pânză confortabile. În locațiile de mici dimensiuni poate veni oricine pentru a-și demonstra talentul, fie un solist, fie un mic group. Uneori așa debutează viitoarele vedete, mai ales că diverși angajatori și manageri ai studiourilor de recording se afișau peste tot, căutând geniile anonime… În piețele mari au loc concertele ce figurează într-un program care se derulează non-stop. Orașul este destul de întins pentru ca muzica să nu se interfereze. 013Pentru început eram puțin cam dezorientați. Am ales PLAZA “CESAR  CHAVEZ”  (“labor leader, and civic rights activist, 1923-1993”) pentru simplul motiv că vedeta concertului de azi era  un tânăr bassist afro-american, sosit din New York. O somitate necunoscută.  M-ar fi interesat mai degrabă mostre din jazzul albilor din Vest, strălucit reprezentat de seniorul Dave Brubeck, care mai trăia pe atunci. Brubeck tocmai concerta la Londra cu patru din fiii săi, despre care presa tabloidizată britanică afirmase prostia că este de neiertat tupeul acestor tineri de a-l acompania pe marele pianist ! Publicul care-l aștepta pe ghitaristul de pe East Coast era format mai ales din populație afro-americană de toate vârstele, cu mulți indivizi înalți peste doi metri, care-și duceau copiii pe umeri sau se foiau pe la bufeturi, luând prânzul pe farfurii de carton, cu cantități enorme de pui cu cartofi. Nu departe de Plaza,  plină de havuzuri, era și un spațiu destinat muzicii salsa. I-am văzut pe instrumentiștii veniți din Mexic, coborând din mașini. Erau costumați popular, cu sombrerouri cât roata carului. Unul dintre noi întrebă în glumă, oare câtă marijuana ascund ei în instrumente…Aveam să auzim un fragment din ritmurile sudamericane și din entuziamul asurzitor al publicului. Lumea mai știe să se și distreze.
Nu ne-au deranjat prea mult avioanele. Veneau la aterizare chiar pe deasupra noastră, la o înălțime incredibil de mică, spre aeroportul internațional din apropiere, SJC. Din cauza avioanelor este limitată și înălțimea buildingurilor din down town. Făceau un zgomot mare, acoperind uneori boxele, dar ambianța de secol XXI mi se părea accentuată de prezența avioanelor la un festival de jazz. Suna foarte bine, cu puțin bruitism în fundal, ca un glissando la tobe. Basistul a fost chiar foarte bun, avea un Fender Stratocaster. Se zice că e unul din cei mai buni din lume, e la modă ca băieții americani să fie cei mai buni din lume. Contrar așteptărilor, nu s-a cântat free-jazz iar cei din brass, cuminți,  aveau știme.  În timp ce se defectase pentru câteva minute key-boardul  Korg , suflătorii au improvizat chiar foarte bine. A fost un concert ponderat, cu unele accente pop, aproape în întregime melodios.
Am plecat  repede din acest festival. Întregul downtown răsuna de concerte, era o seară plăcută, mirosind a pizza și fără prea mulți pietoni. Mi-au rămas în memorie câteva ilustre frontoane ale unor străzi colaterale, autentice dar bine păstrate, parcă din filmele western. Pe autostradă  mașinile mergeau încet, bară în bară și am ajuns acasă după miezul nopții, trecând prin marea de lumini ale conurbației, pe sub oceanul de stele, strălucind violent.
ERWIN LUCIAN BURERIU
„PSEUDOANTROPIKOS. PREFAŢĂ

Cartea vă propune spre lectură o sumă de eseuri
inedite, inspirate de la chestiuni cvasi-cotidiene sau rezultate din
căutări la care ne ducem mai rar cu gândul. În plus, atât pentru
condimentarea experienţei de lectură, cât mai ales pentru
democratizarea conceptului de antropologie (în jurul căruia
gravitează prozele din cuprins), seria de eseuri – fuzionând idei
de psihologie, sociologie ori de filosofie – este punctată
(iniţial, median şi final) cu câte o proză ficţională din seria
interpretărilor speculativ-antropologice de mituri şi legende
populare (aici fiind vizate baladele „Mânastirea Argeşului”

şi „Mioriţa”), serie de autor începută odată cu cartea
„Întoarcerea fratelui risipitor” (Editura Europress,
Bucureşti, 2014).
Volumul de faţă aduce cititorului un amalgam de
provocări pentru minte şi pentru inimă, într-un melanj pastelat,
susţinut pe tot parcursul de împletitura a trei filoane esenţiale:
auto-ironie, umilinţă şi duioşie. De altfel, ideea de smerenie –
atât cea subiectivă cât şi cea extinsă la întreaga specie –
constituie aici o reiterare definitorie.
Parcurgerea cărţii se poate dovedi o experienţă
deosebită atât pentru cititorul pasionat de beletristică cât şi
pentru cel atras de eseistica de idei. Profunzimile şi
perspectivele vor surprinde adesea.”

W DSNRomania a obtinut la Chisinau – Moldova sambata 25 aprilie 2015 medalia de bronz la Campionatul Mondial Under 21 Latin prin perechea  Miculescu Ionut Alexandru – Pacurar Andra, de la Clubul DanceSpirit Timisoara antrenor Horia Preda  .
La un pas de finala locul 8-9  Dumitrescu Razvan – Radu Andreea Alina Clubul Impetus Bucuresti .

Under 21 Latin
WDSF World Championship Chisinau – Moldova 25 April 2015

Clasament Final

1.Artyom Liaskovsky – Liana Odikadze//Israel
2.Winson Tam – Anastasia Novikova//Canada
3.Miculescu Ionut Alexandru – Pacurar Andra//Romania
4.Nikolay Chernov – Evgenia Florinskaya//Russian Federation
5.Nikita Pavlov – Ekaterina Sharanova//Russian Federation
6.Marius Valcu – Diana Cojocar//Moldova
7.Adria Martos – Ekaterina Paraschou//Spain

W DanceSportNews.ro

„PEPPERDINE UNIVERSITY is a private, nonprofit, coeducational research university affiliated with the Churches of Christ”, lângă Malibu, în Los Angeles Largest Area.

O locație de mari dimensiuni, fondată în 1937 de George Pepperdine, în anii Great Depression. Campusul și o mare parte din clădiri au fost concepute de celebrul arhtect William Pereira. Iese în relief cupola lui FaithDome, domul-biserică, în care încap 10.000 de persoane, fiind cel mai mare din Statele Unite cu această destinație.
Pe o suprafață enormă, în zona campusului, studenții arborează 3000 de drapele în memoria victimelor din 9 septembrie de la WTC. Între catargele cu steagul Statelor Unite sunt și reprezentantele altor națiuni ale căror trupuri au dispărut sub ruinele celor două clădiri. Pe lângă UK, Israel, Turcia etc. am observat și un tricolor românesc. Tocmai pe coasta Pacificului, departe de New York, la 12 de ore de zbor din România, acel steag românesc este o descoperire impresionantă. America nu-i uită niciodată pe cei ce și-au pierdut viața în atacul terorist. Fiecare catarg reprezintă un om, iar generațiile care se succed în SUA sunt educate să respecte memoria tuturor națiunilor prin această simbolistică impresionantă. Nu a fost uitat nici un dispărut – drapelul românesc este și va fi acolo mereu, la comemorările sobre de pe țărmul Pacificului.

pepperdine-flags-1Cândva, în secolul XX, un bărbat din Șimleul Silvaniei se refugia în Statele Unite, prigonit de soartă. De ce poartă un parc din New York numele unei românce? Numele Arlenei Jozsef Fried, fiica refugiatului din Șimleu a devenit foarte cunoscut în New York, cu precădere în comunitatea evreiască de aici. Femeia, ai cărei părinţi sunt originari din România, este una dintre miile de victime ale atentatului din 2001. În zona cartierului Roslyn din Long Island (New York) există un parc memorial dedicat Arlenei, amenajat de soţul ei, Ken Fried, împreună cu două sinagogi din New York. ARLENE JOZSEF FRIED a fost avocat, lucra la etajul 104 când primul avion terorist a lovit clădirea. Sora sa, Elliot spune: „Ultima amintire de la sora mea este un mesaj telefonic, înregistrat în data de 11 septembrie, pe la ora 08.44. O rugasem pe Arlene să mă ajute să găsesc o slujbă pentru o cunoştinţă de-a mea, pentru că ea era un foarte bun sfătuitor în acest domeniu. La ora 08.44, Arlene a telefonat cunoştinţei mele şi i-a lăsat un mesaj înregistrat de robotul telefonic, prin care îi cerea să îi telefoneze înapoi, ca să stabilească o întâlnire”. Întâlnirea nu a mai avut loc. „Tatăl nostru ne povestea deseori despre ororile Holocaustului şi ne spunea că, dacă nu suntem atenţi, acestea pot să se repete oricând, oriunde. Nu l-am crezut atunci. Însă, după atentatele de la World Trade Center, cred că Holocaustul este repetabil”, mai spune Elliot Jozsef.

Tricolorul românesc, arborat pe țărmul Pacificului este amintirea Arlenei. Alături de celelalte drapele americane și multinaționale care fâlfâie cu zgomot în briza puternică, pe o înălțime de unde se poate contempla un golf uriaș care se pierde în imensitatea cosmică parcă, de un albastru ireal…

ERWIN LUCIAN BURERIU

„București. O lume de Ion Bârlădeanu și Carmen Lidia Vidu” – parte din candidatura Bucureștiului la titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021
Colajele fabuloase ale lui Ion Bârlădeanu se mută vara aceasta în Centrul Vechi al Capitalei, într-o expoziție stradală vizibilă pentru toți cei care se vor plimba pe Lipscani. Ion Bârlădeanu, artist plastic care a cucerit lumea cu lucrările sale, și Carmen Lidia Vidu, cel mai spectaculos regizor de teatru din România din punct de vedere vizual, își dau mâna într-un proiect în care vor mixa imaginile și personajele cu care ei identifică Bucureștiul urban, cultural, emoțional și fantastic: case, blocuri, parcuri, personaje de film, politică, lume reală sau personaje comerciale, imaginare, actuale.
unnamedExpoziția face parte din proiectul „București. Memoria. Explorarea. Imaginea Orașului”, ce lansează candidatura Bucureștiului la titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021. „București. O lume de Ion Bârlădeanu si Carmen Lidia Vidu” își așteaptă vizitatorii în perioada 3-15 iulie, zilnic între orele 10:00 – 22:00, la Hanul Gabroveni din Centrul Vechi al Capitalei. Accesul la eveniment este gratuit.
Vă așteptăm cu drag vineri, 3 iulie, începând cu ora 19:00, la Hanul Gabroveni, la vernisajul expoziției „București. O lume de Ion Bârlădeanu și Carmen Lidia Vidu”.

Între 31 iulie şi 9 august 2015, în cadrul celei de-a şaptea ediţii a Festivalului de Film Istoric Râşnov, 15 studenţi şi masteranzi pasionaţi de istorie vor putea participa gratuit la Şcoala de Vară ASTRA. Cei care vor trimite un material pe tema situaţiei actuale din România/din lume văzută prin ochii lui Nicolae Ceaușescu vor avea şansa să asiste la toate evenimentele festivalului şi vor beneficia de acoperirea costurilor de cazare şi masă.

logoFestivalul de Film Istoric Râşnov a ajuns la cea de-a şaptea ediţie, fiind organizat în Cetatea Râşnov şi Cinematograful Amza Pellea. Pe toată perioada acestui eveniment, iniţiatorii festivalului, Primăria Râşnov şi Asociaţia Mioritics, vor organiza Şcoala de Vară Astra pentru tinerii interesaţi de istorie şi discuţii cu istoricii momentului.

Tema principala abordată în cadrul Şcolii de Vară şi în timpul Festivalului de Film Istoric Râșnov va fi “Secesiune vs. Uniune”. Prin intermediul dezbaterilor şi a proiecţiilor de film vor fi analizate cauzele şi consecinţele mişcărilor de secesiune şi de uniune de-a lungul istoriei la nivel internaţional. Partenerii Şcolii de Vară sunt Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Institutul Român de Istorie Recentă şi Fundaţia Calea Victoriei.

Pentru a câştiga un loc la Şcoala de Vară ASTRA, aplicanţii trebuie să trimită, până la data de 30 iunie 2015, pe adresa mihai@mioritics.ro, CV-ul şi un scurt material (maximum 1 pagina A4, Times New Roman, 11) pe tema: „Un articol de pe blog-ul cetăţeanului Nicolae Ceauşescu în anul 2015″. Mai mult, participanţii trebuie să aibă vârsta cuprinsă între 18 (împliniţi cel mai târziu la data de 31 iulie 2015) şi 26 de ani şi să cunoască limba engleză, la nivel mediu sau avansat. Organizatorii îşi rezervă dreptul de face selecţia aplicanţilor înscrişi, în limita celor 15 locuri disponibile.

Programul final al prelegerilor va fi publicat la finalul lunii mai. Mai multe detalii despre temele şi lectorii prezenţi în 2014 sunt disponibile la Şcoala de Vară ASTRA 2014.

167105_articol

TSC7Ai fost vreodată inspirat de o carte cu atâta intensitate, încât cuvintele pe care le-ai parcurs să-ți ghideze pașii spre zări îngemănate cu răspunsuri la atâtea întrebări care nesoluționate, au săpat un vid în viață ta?
Însă odată întoarsă și ultima pagină, odată atins și ultimul cuvânt, pentru tine să însemne de fapt, primul pas făcut spre o destinație în care știi că speranța te inundă când ești încărcat de îndoială, zâmbetul, când ești rănit de lacrimi, pacea, când frică te imobilizează spiritual, o destinație unde îl găsești pe Dumnezeu și implicit, te regăsești pe tine, eliberat și împlinit, fericit, reînnoit în atitudine și suflet. Și mai mult ca sigur, nu este o coincidență. Cartea respectivă nu a zăbovit din întâmplare, în mâinile tale. Uneori, uităm sau pur și simplu, nu conștientizam puterea pe care Cuvântul o are asupra vieții noastre. E de ajuns însă, să ne lăsăm prinși de primele rânduri ale Epistolei Iubirii, ca să ne dăm seama cât adevăr răzbate din mesajul apostolului Ioan: „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”.
Printre multitudinea de cărți care au fost scrise în lumea întreagă și care au avut acest efect uimitor se numără, la loc de cinste, și „Tragedie și Triumf”. Dacă această carte a ajuns, evident, nu din întâmplare, în mâinile tale, înainte de a-i deschide coperțile, îngăduie-mi să-ți împărtășesc un secret. Vei răsfoi pagină după pagină și poate nu îți vei da seama de o subtilitate. Scriitoarea Ligia Seman a țesut cu penița sa strașnică, o pânză nevăzută între Dumnezeu și Umanitate. Firul țesut cu migală, dincolo de cuvinte, pe care îl vei simți doar cu ochii sufletului, este Dragostea inegalabilă a Mântuitorului. Acest unic liant te va ghida fără să îți dai seama, de la deznădejde la speranță, de la tristețe la fericire, de la răceala ostilității la căldura iubirii, de la îndoială la credință, de la tragedie la triumf.
Speranța înfloreste în suflet de copil
TSC4Cortina este dată la o parte în ajunul sărbătorii de Crăciun și în prim plan este profilată mulțimea adunată să privească splendoarea artificiilor care înfloresc pe cer. Primele rânduri îți vor dezvălui fără întârziere, conexiunea dintre Dumnezeu și Omenire, care înmugurește timid, în mijlocul mulțimii. Sămânța este sădită în sufletul unui copil de șase ani, care în inocența sa, crede fără umbră de îndoială, că artificiile se transformă în pietricele. Vlad, băiețelul care preț de câteva cuvinte contopește în joacă, cerul cu pământul, nu renunță așa ușor la încrederea sa că această comuniune este posibilă. „Dar tu mi-ai zis, răspunse copilul printre suspine, să caut steluțele din cer în zapadă”. Replica sa se adresează sorei lui, Ana, în vârstă de 11 ani, cu care a pornit la cerșit pe străzile orașului. Și nici măcar ea, nimeni și nimic nu va putea să-i zdruncine ferma convingere că cerul ar fi atât de aproape de pământ. Vlad va renunța la monezi, la un balon în formă de inimă, pe care l-a primit în dar și de care cu greu s-a putut despărți, doar de dragul pietricelelor, ca singură dovadă palpabilă că a reușit să atingă cerul. Acest detaliu ne va duce cu gândul la creștinii adevărați, care sunt gata să renunțe la orice le-ar sta în cale, în călătoria lor către Împărăția Cerească. Ligia Seman reușește uimitor să surprindă acea punte de legătură suspendată între Dumnezeu și Omenire. Ea creionează subtil, imaginea omenirii, care apare întruchipată în diferite ipostaze, în mijlocul ei strecurând de fiecare dată, candela iubirii, a speranței și a credinței.
Familia săracă în mijlocul căreia cei doi frați trăiesc, alături de părinții lor și încă doi frăţiori este una dintre ipostaze. Aici sunt surprinse deznădejdea, violenţa, cruzimea, zbaterile interioare ale unei lumi decăzute, care încearcă prin forțele proprii să atingă lumina. Tatăl, Dumitru Miron, care cândva, se bucura de un serviciu bun și fusese respectat de prieteni, vecini, a ajuns un bețiv, un căutător prin gunoaie, un părinte care își trimitea copiii la cerșit pentru a nu muri de foame. Soția lui, Valeria, care cândva, fusese „o doamnă”, cum o numește el, ajunge să trăiască între vis și realitate. Încercările lor de a îndrepta lucrurile sunt înlănțuite de deznădejde, care le închide orice portiță de schimbare. Mama nutrește dorința de a se schimba, dar în momentul în care împărtășeste aceste gânduri cu soțul ei, “el, prea deznădăjduit, nu-i dădea voie să spere în schimbare”. Și iată că și de această dată, elementul surpriză, care stabilește conexiunea între Dumnezeu și Omenire își face prezența în sufletul copiilor, a căror speranță pâlpâie neîncetat, pentru că€inimile lor atât de dormice de iubire avuseseră capacitatea de a separa orice umbră de durere sau suferință care ar fi putut să întineze strălucirea unor pietre prețioase și rare din memoria lor”. Cititorul va fi ghidat spre abisuri din care va avea impresia că nu va mai revedea lumina. Așa se face că familia amintită sfârșește tragic, chiar în momentul în care speranța de schimbare pâlpâia mai strălucitor. Mama este omorâtă de soțul ei aflat sub influența băuturii, iar copiii sunt despărțiți și trimiși la diferite orfelinate din țară. Lumea continuă să fie întruchipată printre rânduri, de data aceasta purtând chipul orfelinatului unde Vlad va viețui timp de cinci ani. Orfelinatul se va dovedi a fi un teritoriu în care speranțele sunt zdrobite cu ajutorul curelei. Doroftei, în vârstă de 22 de ani, așa-numitul „asistat”, este elementul negativ, care va spulbera speranțele celor mai mici, călcând în picioare orice mică speranța care s-ar ivi, precum o geană de soare ce se ivește printre norii care au uitat să calatorească. Și culmea ironiei, tocmai el este acela care percepe ceea ce nu ar tebui să fie considerată iubire: „Când îți pasă de altul, doar pentru că lui i-a păsat mai întâi, e doar o formă de ipocrizie”, consideră Doroftei.
Iubirea Mântuitorului îmbrățișează o lume deznădăjduită
TSC10Și poate vei avea impresia că scriitoarea va permite chiar și preț de o pagină, ca legătura dintre Dumnezeu și Umanitate să fie întreruptă definitiv. Însă cu ochii sufletului, vei păși peste un alt pod suspendat între Tragedie și Triumf, exact când te aștepți mai puțin. În mijlocul copiilor loviți de soartă, care trăiesc în întunericul îndoielii, răsare cel mai frumos vlăstar al speranței și luminii. Numele lui este Călin Barbu, băiatul în vârstă de zece ani, care speră cu atâta intensitate că mamă lui își va respecta promisiunea și va veni să îl ia cu ea, în Germania. Vă spun eu, povestea Laurenția, bucătăreasa cu care vorbise copilul, vă spun eu că băiatul ăsta frumos, inteligent și sensibil e o voce a lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne face și noi mai buni cu ceilalţi”. Speranța lui Călin este atât de vie și strălucitoare, că nici o amenințare, bătaie sau cel mai dur cuvânt de descurajare rostit vreodată de Doroftei, pentru care „speranţele atât de frenetice ale lui Călin îi erau dușmani cruzi”, nu vor reuși să îi stingă flacăra, nici măcar nerespectarea promisiunii mamei sale. Călin va decide cu orice preț să alerge în fiecare zi spre dealul din vârful căruia va putea să scruteze mai bine orizontul, care credea că o va aduce pe mama sa. Și acolo, pe deal, omenirea va cădea în genunchi, cu sufletul zdrobit, la pieptul Mântuitorului, unde va găsi Dragostea unică, singura care îmbrățișează cu atâta căldură, care vindecă orice rană, care șterge lacrimile din ochii durerii.
Autoarea pictează sublim această întâlnire, pe care o regăsim personificată cu atâta grație. Călin, băiatul însuflețit de atâta speranță să își revadă mama, va alerga din nou pe deal. Nimic nu-i va putea sta în cale, nici măcar febra care îi cutremură trupul, dintele pe care îl pierde, grăbindu-se să atingă vârful dealului. Și speranța lui va fi răsplătită din plin. Tânărul preot Mihai Stâncă îi va sări în cale și îi va aținti privirea spre Calea Adevărată, Dragostea lui Dumnezeu. Și ”copilul cu suflet” (cum îl numește preotul), va adormi la pieptul preotului, eliberat de orice dezamăgire, durere, lacrimă, însă încununat cu atâta mângâiere, la care nu sperase niciodată ”tocmai pentru că alte gânduri rele și dureroase nu-l mai frământau, adormi „somn dulce, cu capul strâns lipit de acel piept din care ieșise glasul ce-l alinase cu cea mai scumpă mângâiere care se putea dărui unui suflet de copil în suferință: Dumnezeu era Tatăl și Mama lui”. Călin va deveni solul „Dragostei Supreme”, prin intermediul căruia scriitoarea va țese conexiuni inimaginabile. El își va sacrifică viața pentru aproapele său, acesta fiind prietenul său, Vlad. Va accepta să fie „calorifer” uman în locul său, pentru a usca și cămașa și adidașii lui Doroftei. „Eu am febră, îi spusea. Ia uite, ce temperatură mare! Puse mâna lui Vlad pe fruntea lui, cămașa se usucă repede dacă o iau eu. TragedieTriumfTu ești rece ca gheața. Ia dă și adidașii!” Gestul său nobil îl va costa viața, care într-un final va aduce viață celui la care toată lumea se aștepta mai puțin, Miron Gură, copilul care găsea „o plăcere specială când din cauza lui sufereau alţii”. Scena se schimbă și omenirea apare configurată de mediul rece al străzii. „Suflet al străzii au atâția în jurul nostru. Rătăcesc în nopți nedormite sau chiar în tumultul zilei, pe întortocheate străzi ale amărăciunilor sufletești și ale singurătății. N-au un loc real al odihnei, decât un surogat trist și iluzoriu, așa cum și-l creează copiii străzii inhalând aurolacul”.
Vlad va fugi de la orfelinat la vârsta de 11 ani și va ajunge să trăiască pe străzi, unde Dumnezeu va îmbrățișa din nou Omenirea. De data aceasta, punctul de legătură este Magda, o fetiță de aceeași vârstă cu el, care crescută într-o familie iubitoare de Dumnezeu, se va așeza pe bancă lângă Vlad și va împarți cu el langoşul, dându-i chiar și câteva bacnote. Însă ceea ce va conta cel mai mult va fi mângâierea cu care fetița îi va atinge fața. „În mintea lui Vlad, unde tristețea lipsei de afecțiune era stăpână, se aprinsese o lumina nouă, caldă, mângâietoare și promitatoare”. Și această lumina o va păstra în suflet în decursul anilor în care cărările lor se vor încrucișa de nenumărate ori, până amândoi vor atinge vârsta de 20 de ani. Cititorul se va confrunta cu răstunări de situație uimitoare, care vor trece pragul spre triumf, în cele mai neașteptate momente. Și fără știrea lui, se va apropia pagină cu pagină, de cel mai impresionant moment, care îi va atinge sufletul până la lacrimi. Iubirea Mântuitorului va izbucni printre rânduri cu atâta căldură și intensitate, atingând punctul culminant al romanului, pe care nu îl voi dezvălui, lăsându-ți ție, dragă cititorule, sarcina să îl descoperi, pentru că această „comoară” să îți aparțină. Și vei ajunge la următoarea concluzie: €”Tragedie și Triumf”, operă spirituală cu care Ligia Seman ne binecuvântează sufletele și implicit viețile, oglindește cu fiecare cuvânt, intensitatea și măreția iubirii Mântuitorului, care a luat asupra lui toată durerea, tristețea, deznădejdea, ura, slăbiciunea acestei lumi, pentru a ne îmbrățișa ființele cu mângâiere, bucurie, speranță, iubire, credință.
Teodora-Sorina Cotrău
Oradea, România

„Nimeni pe culmile disperării nu mai are dreptul la somn.”

Simpozionul-national--Emil-Cioran-----sensuri-metafizice--etice-si-estetice-ale-operei-[1]În iunie 2015 s-au împlinit 20 ani de la trecerea în eternitate a scriitorului, filozofului român Emil Cioran, născut la 8 aprilie 1911 la Rășinari, județul Sibiu și decedat la 20 iunie 1995, la Paris. Tatăl său a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din orașul Sibiu. Pe linie maternă se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană. După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, a început studiul filozofiei la Universitatea din București, coleg fiind cu Constantin Noica și având profesori pe Tudor Vianu și Nae Ionescu. Cunoscând bine limba germană, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer și Friederich Nietzsche. A arătat înclinație spre agnosticism, doctrina filozofică care susține că lumea obiectivă nu poate fi cunoscută, rațiunea omenească fiind limitată, și dincolo de limitele senzațiilor omul nu poate cunoaște nimic; gândirea omului ar fi incapabilă să ofere argumente raționale pentru a justifica existența sau inexistența lui Dumnezeu. În 1933 a obținut o bursă care i-a permis să continue studiile de filozofie la Berlin. Într-un articol se declara admirator al lui Hitler, mai târziu fiindu-i rușine de această viziune, considerând-o ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții. Generația tânără din țară de la noi a simțit nevoia unei treziri spirituale care, regretabil, a culminat într-un extremism de dreapta, influențând într-o oarecare măsură viziunea tânărului Cioran. Deși nu a fost membru al Mișcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia. Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În 1937 pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. După o scurtă întoarcere în România (două luni), în 1941 părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment scrie și publică cărțile în limba franceză, ele fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție al limbii. În 1949 îi apare la ed. Gallimard prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul „Rivarol”.
A locuit la Paris în Cartierul Latin, ducând o viață destul de retrasă și cultivând darul conversației cu numeroși prieteni, în corespondență dovedindu-se un remarcabil autor epistolar.
Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran s-a consacrat unor cugetări profund personale: „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele”, consemnează mai târziu. A început prin a fi un gânditor obsedat de sentimente care năvălesc ca o furtună violentă. Vorbind despre temperamentul său, Isabela Vasiliu – Scraba (eseist, filozof) notează: „Cioran este coleric, se aprinde repede și se stinge la fel”.
Teme mari străbat opera lui Emil Cioran legate de ființa umană. Totuși el pretinde că nu filosofează, ci doar își manifestă interesul pentru „intensitatea experienței”. Lectura scrierilor lui Cioran te face să simți cum afirmațiile sale se suprapun uneori, poate în mod nedefinit, gândurilor tale. A scris într-adevăr cu o violentă defulare a tensiunii interioare, temele dovedindu-se a fi obsesive. Întreaga lui operă este dovada unei sincerități și a unei lucidități frapante.
Insomniile de care suferea au fost revelatoare pentru el. În revelații îi apare inutilitatea oricărei acțiuni, chiar și cea a exprimării scrise convertite în profesie, luciditatea clipelor face să apară paradoxurile redate atât de clar în prima sa carte Pe culmile disperării, și reluate în următoarele cărți. Cineva era de părere că în scrieri Cioran este mai mult convalescent decât autor, iar rezultatul e „mai mult ecografie decât operă”, că totul pare o terapie, un proces de exorcizare, foarte clar exprimat în prima sa carte.
Cartea apărută în 1934 în Romania Pe culmile disperării a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937), Amurgul gândurilor (1940), Îndreptar pătimaș (1991), Singurătate și destin (1992), Scrisori către cei de-acasă (1995), Mon pays / Țara mea volum bilingv (1996), ultimele patru apărute la ed. Humanitas, București.
Pe culmile disperării începe cu definirea liricului: „A fi liric înseamnă a nu putea rămâne închis în tine însuți. […] Nu există lirism autentic fără un grăunte de nebunie interioară. […] Începutul psihozelor se caracterizează printr-o fază lirică în care toate barierele și limitele obișnuite dispar pentru a face loc unei beții interioare dintre cele mai fecunde”.
Multe sunt obsesiile lui Cioran în această carte! Mă voi opri doar la câteva dintre ele. Sinceritatea gândurilor, vioiciunea lor, scepticismul ce-l macină alcătuiesc nuanța de bază a scrierilor sale: el în raport cu lumea, inexistența vreunui sens al lumii: „Faptul că exist eu dovedește că lumea nu are nici un sens”. Și s-a dovedit contrariul!
Îl preocupă gândul agoniei, acea senzație groaznică de topire a tot ce este soliditate într-o persoană: „În orice agonie veritabilă este un triumf al morții, chiar dacă după acele clipe de sfârșeală continui să trăiești”.
Presentimentul nebuniei e pregnant și terifiant. Cioran scrie: „Oamenii niciodată nu vor înțelege pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze mai mult decât un fulger”.[…] Nu există salvare prin nebunie, fiindcă nu există om cu presentimentul nebuniei care să nu se teamă de eventualele lucidități într-o asemenea stare. Ai vrea haosul, dar ți-e frică de luminile din el”. Și totuși, consideră că „cine nu iubește stările haotice nu e creator, iar cine disprețuiește stările maladive n-are drept să vorbească de spirit”.
Vădită este obsesia bolii, a morții: „Moartea nu poate fi înțeleasă decât dacă viața este simțită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viața.[…] Oamenii sănătoși, normali și mediocri nu au o experiență a agoniei și nici o senzație a morții.[…] Fiecare pas în viață este un pas în moarte”. Sentimentul eternității acestei vieți îl consideră ca fiind „naiv” și totuși este unica împăcare pentru omul istoric. Doar în boală moartea este prezentă în viață: „A fi bolnav înseamnă a trăi vrând nevrând pe culmi. Dar culmile nu indică neapărat înălțimi, ci și prăpăstii, adâncimi. A trăi în culmile disperării este a atinge cele mai groaznice abisuri.[…] A fi sănătos înseamnă în lumea aceasta a umbla legat la ochi, a nu sesiza nimic din culmile sau adâncimile existenței”.
Melancolia e un gen de dezgust rafinat, sentimentul că nu aparții lumii de aici. E o senzație de plecare a ființei, având în structura ei „o dilatare și un gol cărora nu li se pot stabili granițe”. Regretul ar fi cauza melancoliei, dar el nu paralizează ființa, existând o deschidere spre viitor prin „vis și grație”.
În aceeași măsură îl preocupă disperarea, definind-o ca o stare în care anxietatea și neliniștea sunt imanente existenței. Preferă existența dramatică „chinuită de cele mai consumatoare flăcări interioare”, disprețuind „absența riscului, a nebuniei și a pasiunii”.
Când vorbește despre tristețe, Cioran spune: „Tristețea apare după toate fenomenele prin care viața pierde din ea însăși”. Viața fiind agonică, tristețea pare a reflecta ceva din această agonie; ea ajunge la ireparabil și „a lăsa o dâră de sânge și de fum după tine, ca simboluri ale dramei și ale morții ființei tale, înseamnă a fi nefericit…”.
Altă obsesie este singurătatea, unica manieră de a-ți păstra puritatea sinelui, de a nu te păta de prezența coruptibilă a semenilor și de a înălța altarul inutil al preocupării de sine „prin care nu poți ajunge decât satana sau dumnezeu, dar niciodată om”. Singurătatea este „cavoul” care îi oferă lui Cioran o altfel de înțelepciune, cea a fără – de – rostului, a rădăcinilor ființei care-și trage seva din subteranul neantului. Singurătatea, tăcerea, luciditatea, toate exacerbate de insomnia din nopțile lui albe. Cioran admite două feluri de a simți singurătatea: „a te simți singur în lume și a simți singurătatea lumii”. Oricum, ești tot singur dacă ai acest sentiment al singurătății și ești obligat a-l suporta. Să ne amintim de Nietzsche care spunea că se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta.
Suferința pentru el este o forță teribilă de descompunere, este „dezagregare și otravă, dar și fecunditate, pe care o plătești însă scump”. Ea nu poate fi nici blestemată, dar nici iubită. Dacă iubirea îl apropie pe om de viață, durerea îl separă. În Cartea amăgirilor reia această temă și amintesc frazele: „Numai suferința schimbă pe om. […] Nu schimbi mare lucru prin cultură sau prin spirit, dar modifici inimaginabil de mult prin durere.[…] Tot ceea ce este profund în lumea aceasta nu poate răsări decât din boală.[…] O sănătate perfectă este a-spirituală”. În Căderea în timp, Cioran reia obsesia durerii: „Fără durere nu ar exista conștiința, iar durerea, care afectează toate ființele vii, este unicul indiciu ce ne îngăduie să presupunem că numai omul are conștiință. […] Luciditatea este ruptura dintre spirit și lume; ea este în mod necesar conștiință a conștiinței.[…] Durerea circumscrisă, opusă vagului, e totdeauna încărcată cu un sens, fie el și negativ, în timp ce Vidul, prea vast, nu poate conține nici unul”[…] Ar trebui să urlăm un sfert de oră pe zi. Urletul este modul de exprimare al sângelui, care ne întărește, ne vindecă. Acum, într-un singur loc putem urla și acela este ospiciul de nebuni”.
Grația este „un avânt, o bucurie a înălțării […] o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demonice din viață, ale tendințelor ei negative”. Pentru tânărul de 22 de ani care scria cartea, femeile se bucură mai mult de grație, fiindcă la ele „grația și naivitatea sunt incomparabil mai frecvente ca la bărbați”. Fericiți sunt pentru el cei naivi, cu naivitatea lor putând să atingă armonia și să se integreze în viață, spre deosebire de cei care pierd total naivitatea, pierderea ei însemnând dezintegrarea. Nu se simțea încă, îmi permit să adaug, evoluția femeilor din zilele noastre, nevoite a-și pierde și din grație și din naivitate…
Tinerețea lui va gândi eronat când afirmă că nu se știe clar ce este bine și ce este rău, că „orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pentru viață”. Revoltat exprimă: „Întreaga morală n-ar vrea să facă din viață decât o sumă de ocazii pierdute”, uitând de conștiința morală care ne îndeamnă la respectul pentru legile morale.
Percepe intens entuziasmul vieții pe care-l consideră semnificativ: „Pierderea fluidității vitale și debordante îți distruge receptivitatea și posibilitatea de a îmbrățișa viața cu generozitate și elan. Entuziasmul este singurul care se menține viu până la bătrânețe. Toți ceilalți când nu sunt născuți morți, ca majoritatea oamenilor, mor înainte de vreme. Sunt atât de rari oamenii entuziaști!”, acest sentiment închizând drumul spre moarte. Cioran considera entuziasmul o revărsare a iubirii dezinteresate, spre deosebire de grație cu farmecul ei melancolic inexistent în entuziasm.
Renunțarea „conține mult orgoliu și suferință.[…] Prefer să mor de foc interior decât de vidul și resemnarea înțeleptului, la care aceasta răsare dintr-un gol lăuntric”.
Lumea i se pare irațională și întrucât este infinită, nu-i acceptă vreun sens: „Sensul este conceptibil numai într-o lume finită, în care poți ajunge la ceva…[…] Totul e prea puțin față de nemărginire”. Separarea de lume produsă de suferință duce la „interiorizarea excesivă” și la unul dintre paradoxuri, anume: „de a șterge amintirile celor ce n-ar vrea să uite și de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori să uite totul”. „Interiorizarea duce la prăbușire, fiindcă prin ea a intrat oarecum lumea în tine și te apasă dincolo de orice rezistență. Mai este atunci de mirare de ce unii se servesc de sport, de vulgaritate, de artă și de sexualitate numai pentru a uita?” Și totuși, spune Cioran, „numai iubirea de oameni ce răsare din suferință seamănă cu înțelepciunea ce izvorăște din nefericire”.
Nu greșește când afirmă că munca este un blestem, fiindcă biblic: „În sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta!” i s-a spus lui Adam când a fost alungat din Rai, dar greșește când afirmă că ea „tâmpește, trivializează și impersonalizează”, susținând că este mai mult simț metafizic într-un om leneș decât într-unul activ. Admite totuși că uneori lenea poate fi „un semn al imbecilității”. Sfântul Apostol Pavel spune: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce”. Atribuie vina de a fi nefericit vieții și nu sieși, considerând viața irațională și evoluția ei fără de scop. Simte că omul nu poate ajunge să fie fericit întru totul, dar recunoaște că poate să ajungă la un grad mai mic de nefericire. Nietzschean în tinerețe, Cioran încercă să „dărâme” o lume plină de imperfecțiuni, dar ea este o construcție făcută în timp, cu mari sacrificii și nu avem dreptul să nesocotim lumea și viața ce ni s-a dat! În corespondența lui cu părintele Nicolae Steinhardt, acesta îi scrie: „Credința ne dă o poziție strategică avantajoasă: un fel de retragere, de feste Burg unde nimeni și nimic nu poate să pătrundă pentru a produce incertitudine, dezolare și furie. Ce păcat că imensul dumneavoastră talent și marile dumneavoastră virtuți creștine nu sunt puse în slujba Transfiguratului!”.
Sinuciderea este o altă obsesie, o temă pe care o dezbate, crezând că în acest mod poți face viața suportabilă. Întrebat de prietenul lui Constantin Noica de ce nu s-a sinucis până la acel moment tot vorbind despre sinucidere, Cioran i-a răspuns sincer că iubește viața.
O altă obsesie a lui Cioran este timpul, el fiind de neînlăturat din ecuația ființei umane și devenind dușman în insomnii, lipsa de somn fiind pentru el „cea mai mare experiență pe care o poți avea în viață”. Nesomnul aducea desigur cu el oboseala ce semăna cu un drum spre prăbușire, spre moarte… Oboseala cu stările ei negative ce „separă pe om de lume și de lucruri”.
Și, spune Cioran către finalul cărții, „după ce te-ai frământat ca un nebun să rezolvi toate problemele, după ce te-ai chinuit pe culmi, când ar trebui să dai răspunsurile supreme, sfârșești prin a găsi în tăcere singura realitate și singura formă de expresie, și cine nu sfârșește în tăcere înseamnă că n-a văzut totul”. Înduioșător, Cioran continuă: „Să-ți vină să plângi atunci când te gândești la oameni, să iubești totul într-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie când te gândești și la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranțelor”. Înverșunat uneori față de cel ce l-a condamnat la viață, atitudinea lui Cioran față de religie se nuanțează: „dacă prin orice pot cădea în lumea asta numai prin iubire nu”[…] „Singurul lucru care îl poate salva pe om este iubirea”. Frumos și adevărat!
Intervievat de jurnalistul elvețian FranÇois Bondy (1915-2003), la întrebarea ce este iluzia, ce este maya?, a răspuns: „Înseamnă să privești gheața fără să te gândești că este apa”, cu alte cuvinte să te amăgești oprindu-te cu gândul la gardul concretului… Întrebat dacă este un om dezamăgit, a răspuns:„Nu sunt un om dezamăgit, sunt mai degrabă ruinat pe dinăuntru de prea multă încordare”. Cât privește subiectul religiei, răspunsul a fost: „Nu sunt religios, dar nu sunt insensibil față de dimensiunea religioasă… Personal cred că religia merge mult mai în adâncime decât orice altă reflecție a spiritului uman și că adevărata viziune a vieții este religioasă. Omul care n-a trecut prin religie și care nu a cunoscut tentația religioasă este un om vid”. Iată că Pascal a avut dreptate: „Marile spirite termină religios”, virtuțile creștine – credința, speranța și iubirea – nu pot fi date la o parte, căci „Iadul e durerea celor ce nu pot iubi”(Dostoievski).
Catalogat de unii cititori ca deținător al unui umor negru privitor la viață, supranumit de unii critici „filozoful disperării”, de alții „aristocrat al dubiului și un dandy al metafizicului”, Emil Cioran a fost în primul rând un „scafandru” ce a căutat în adâncul sufletului omului, a găsit pietre, le-a cules și le-a adus la suprafață, ca noi să le studiem, să le întoarcem pe toate fețele, să le vedem strălucirea sau întunecimea, prețiozitatea sau banalitatea… Pentru acest curaj de a explora adâncimile sufletului, pentru explozia și incisivitatea gândului, Cioran trebuie prețuit.
Într-un fragment din jurnalul filozofului austriac Wolfgang Kraus am putut citi caracterizarea: „Un mers agitat, cu pași mari, un fel de a vorbi sacadat, avântat, de parcă i-ar fi greu să țină pasul cu șuvoiul gândurilor sale, cuvintele se rostogolesc, se suprapun, dând glas unor formulări incisive și precise. Un om de o bunătate deplină”.
Pictorul, omul politic Eugen Mihăescu a amintit de curând cutremurătoarea întâlnire cu filozoful, în ultimele zile ale vieții sale: „În vara lui ’94 m-am dus, ca de obicei atunci când mă aflam la Paris, să-l iau pe Cioran la o plimbare în grădina Luxembourg. Pentru că nu răspundea nimeni la sonerie, l-am căutat pe librarul din colţ ca să-l întreb dacă ştie ceva de maestru. Mi-a spus trist că Cioran e bolnav şi a fost internat la spital…”.
Darul cel mai prețios al filozofului intrase în haos, luciditatea apărând doar ca un „fulger” pe cerul minții sale.
Și dreptul la somn i-a fost dat… dincolo de culmile disperării.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

De obicei în România se scrie despre Eminescu pe 15 ianuarie și pe 15 iunie. Ca și cum un bisturiu astral ar divide timpul în două jumătăți de an, iar românii (cu excepția criticilor și poeților) s-ar trezi obligați ca – din jumătate în jumătate de  an – să mai adauge încă un eveniment Eminescu la seria celor petrecute până acum.
Cum aș putea scăpa de “obligația“ de a mă alătura celor care, pe 15 ianuarie sau
pe 15 iunie ?
*
Scriu o lucrare importantă despre EMINESCU și POE, nu îmi propun
să reproduc aici din acea lucrare, dar sunt tentat să comentez ceva din “ irizările
Eminescu – Poe” ale acestei lucrări. Profesorul universitar Liviu Cotrău (poate cel
mai deosebit exeget în literatura lui Poe de la noi) îmi trimisese cândva un e mail
în care se întreba cum de nimeni nu s-a gândit la binomul Eminescu-Poe până
acum… Mă simt cumva fericit și apăsat de responsabilitatea acestei lucrări, dar
sunt mulțumit că știu ce vreau, deși sunt mereu “contra cronometru”…
Așa că duc mai departe acest “ metajurnal al unor irizări Eminescu – Poe” (este
un spațiu al deplinei libertăți de a comenta irizările arcului poetic transatlantic
dintre Europa și Statele Unite (“Eminescu, utlimul mare romantic al Europei”, se
spune…).
Când eram elev de școală generală, la Slănic Moldova, atunci când venea vacanța
de vară, îmi luam teancul de cărți (unele citite de cîteva ori) și operam o selecție a
acelor cărți care aș fi dorit să le recitesc. Plăcerea lecturii era pentru mine bucuria
de a hălădui în libertate printr-un univers fascinant al unor cărți și al unor autori.
Simțeam nevoia să citesc atunci pe prispa de lemn a vilei unde părinții mei aveau,
cu chirie, o locuință de două camere. Simțeam nevoia să trag lângă mine munții cu
păduri de brad și să ascult, în depărtare, foșnetul rece al apei de munte.
Pentru a citi din Eminescu, descoperit mai târziu, în liceu, aș simți mereu nevoia să trag lângă mine un țărm de mare și foșnetul valurilor. Acum, când scriu aceste rânduri,ascult pe YOU TUBE, foșnetul unor valuri marine. Deși niciodată foșnetul real al valurilor de mare nu se va putea compara cu cel înregistrat pe YOU TUBE. Și nici un fel de foșnet de valuri de mare nu se poate compara cu muzica valurilor eminesciene.
Există undeva, într-un poem al lui Poe, o referire la “acel regat de lângă mare”.
Am stat ani de zile să mă întreb dacă nu cumva “acel regat de lângă mare” nu este
regatul Marii Britanii (fiindcă Poe a copilărit în Marea Britanie și acea perioadă a
lăsat urme în opera sa).
*
Când eram redactor la ROMPRES (agenția de presă redevenită AGERPRES)
și lucram la știri externe, am citit o știre despre o recentă descoperire a cercetătorilor americani despre influența care o au primii ani din copilărie asupra formării unui om. Și mă gândeam că românii descoperiseră de mult “cei șapte ani de acasă”…
Există foarte multe asemănări între viața și opera celor doi mari poeți, există și deosebiri fundamentale, dar nu există o influență directă Poe asupra lui Eminescu.
O mare poetă din Statele Unite, Diane Wakoski (she is described as an “important and moving poet” by Paul Zweig in the New York Times Book Review, she is frequently named among the foremost contemporary American poets by virtue of her experiential vision and her unique voice ) , imi scria – luând la cunoștință opțiunea mea de a studia Poe – că “întotdeauna europenii au avut o mai mare considerație pentru Poe decât conaționalii săi americani“. Mă întreb, dacă nu ar fi fost Baudelaire să traducă din Poe (fiindcă l-a descoperit ca pe un congener al său) și dacă limba franceză nu ar fi prevalat în Europa în secolul al XIX-lea, dacă Poe ar fi fost la fel de cunoscut dincoace de Atlantic. Problema este, ca revers al medaliei, cum am putea să-l facem pe Eminescu la fel de cunoscut dincolo de Atlantic.

Ioan Iacob, 15 iunie, 2015
Urmăresc

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 61 de alți urmăritori