Archive for Martie, 2011


April 8 & 9, 2011

FILMUL ROMANESC „BUNA, CE FACI?” IN REGIA LUI ALEXANDRU MAFTEI VA PARTICIPA LA FESTIVALUL INTERNATIONAL DE FILM DIN WASHINGTON DC.

Still from „If I Want to Whistle, I Whistle”

In perioada 1-6 aprilie 2011 se desfasoara in Statele Unite cea de-a doua editie a Festivalului de Film Romanesc de la Universitatea Stanford, California. Organizatori: Institutul Cultural Roman, Centrul pentru Studii Ruse, Est-europene si Eurasiatice si Departamentul de Limbi Straine de la Universitatea Stanford si Institutul pentru Studii Slave, Est-Europene si Eurasiatice al Universitații Berkeley (California). Tema acestei editii este „Capitalism si Adaptare“. Spectatorii sunt invitați la o reflectie asupra multiplelor aspecte ale tranzitiei de la comunism la capitalism, notiunile de „capitalism“ si „adaptare“ dobandind valente diferite in relatie cu practica cineastilor romani.

Vor fi proiectate lungmetrajul Eu cand vreau sa fluier, fluier, regia: Florin Serban, mediumetrajul Tertium non datur, regia: Lucian Pintilie, documentarele Apocalipsa dupa soferi, regia: Alexandru Solomon si Cronica de la Zürich, regia: Alexandru Solomon si Radu Igazsag, si scurtmetrajele: Alexandra, regia: Radu Jude, Acasa, regia: Paul Negoescu, Intre prieteni, regia: Ozana Nicolau, Strung Love, regia: Victor Dragomir, Stopover, regia: Ioana Uricaru si Captivi de Craciun, regia: Iulia Rugina.

Proiectiile vor fi insotite de dezbateri, workshop-uri si de sesiuni de discutii. Printre invitati se numara regizorii Florin Serban si Ioana Uricaru, operatorul Mihai Malaimare Jr., prof. Steve Kovacs de la Universitatea de Stat din San Francisco, Tom Luddy, co-fondatorul si directorul Festivalului de Film de la Telluride, Colorado, SUA, prof. Jean Marie Apostolides si prof. Carl Weber de la Universitatea Stanford, Adriana Rotaru, director de productie, prof. Robert Wessling, Universitatea Stanford, prof. Jeff Pennington, Universitatea Berkeley.

Pe durata festivalului va fi organizata si o expozitie de afise realizate de elevii liceului de arta „Nicolae Tonitza“ din Bucuresti, clasa profesor Gavril Kovacs.

Parteneri: Departamentul „Arta, Istoria Artei, Film si Studii Media“ si Departamentul de Teatru din cadrul Universitatii Stanford, Consiliul Studentilor  Masteranzi si Doctoranzi din cadrul Universitatii Stanford, Asociatia Studentilor Romani ai Universitatii Stanford, Consulatul Onorific al Romaniei la San Francisco, Casa Romana – Comunitatea romanilor din Nordul Californiei, Fundatia Arte Vizuale Romania, HiFilm Productions Romania, HBO Romania, Filmex Romania, Blue Collar Films SUA, Centrul International „Bechtel“ din cadrul Universitatii Stanford (Billie Achilles Fund), Liceul „Nicolae Tonitza“ din Bucuresti si Coupa Café, Palo Alto, SUA.

Intrarea este libera.

Detalii despre festival: www.rofilmfestival.com

–––––––––––––-
Institutul Cultural Roman
Serviciul Presa

La Maison Française, Institutul Cultural Român din New York şi Ambasada României în Statele Unite prezintă, în cadrul Festivalului Internaţional al Francofoniei 2011, expoziţia de covoare tradiţionale maramureşene realizate de Victoria Berbecaru şi „covorul zburător” al lui Mircea Cantor, în perioada 28 martie-15 aprilie 2011. Expoziţia, găzduită de La Maison Française din Washington D.C., va fi precedată, în data de 24 martie la New York, de o prezentare a expoziţiei şi a procesului realizării obiectelor expuse. Evenimentul, ce va avea loc la ICR New York, va fi susţinut de Mircea Cantor şi Victoria Berbecaru şi introdus de Corina Şuteu, directorul Institutului Cultural Român din New York.

Expoziţia a fost iniţiată şi curatoriată de artistul vizual Mircea Cantor, cunoscut pentru lucrările sale ce conţin comentariile subtile la adresa societăţii contemporane. Abordarea sa nu este aceea a unui etnograf sau antropolog. Obiectivul expoziţiei nu este acela de a documenta, ci de a sublinia autenticitatea acestei arte, de a da privitorilor ocazia de a admira şi a se bucura de frumuseţea acestor obiecte.

Artele tradiţionale sunt încă foarte vii in zona Maramureşului. Olăritul, sculptatul în lemn şi ţesutul sunt îndeletniciri autentice ale locuitorilor zonei. Această expoziţie pune în valoare unele dintre cele mai frumoase covoare realizate de Victoria Berbecaru pe parcursul a patru decenii, unele dintre ele fiind încă folosite în biserica locală.

„A privi un covor maramureşan autentic e ca şi cum ai mînca dulceaţa din cămara bunicii”, spune Mircea Cantor. „Din el emană o energie şi o forţă vizuală înscrise în simboluri străvechi şi forme ce au străbătut timpul din generaţie în generaţie pînă azi.”

Alături de covoarele tradiţionale, expoziţia prezintă şi două lucrări concepute de Mircea Cantor şi realizate de ţesătoarele din Botiza, inspirate de covoarele tradiţionale din regiune. Lucrarea „Avioane şi îngeri” introduce motive mai recente asociate zborului. „Nu am dorit să copiez o tradiţie deja existentă, spune Mircea Cantor, ci să actualizez practici artistice conform viziunii mele. Din acest motiv am introdus avioanele şi îngerii. Nu veţi vedea niciodată pe covoarele româneşti reprezentaţi îngeri sau avioane. Este mai degrabă o dihotomie între două realităţi, cea vizibilă şi cea invizibilă. În plus, există asocierea cu covorul zburător oriental. Idealul de a zbura şi a traversa spaţiul sunt profund înrădăcinate în aspiraţiile umanităţii. De la păsări, fluturi şi alte fiinţe am căutat întotdeauna să simbolizăm şi să copiem într-un mod concret libertatea lor de mişcare. Astăzi, când farfuriile zburătoare nu mai sunt un tabu, iar îngerii sunt mai degrabă creaturi mitice, avioanele par a avea pentru noi mai mult sens. Dar oare chiar aşa şi este?”

„Acest eveniment reprezintă în mod ideal încercarea de a combina arta tradiţională şi cea contemporană în mod organic. Ideea lui Cantor realizată pentru prima oară într-o expoziţie la Plan B în Cluj a oferit ICRNY prilejul de a materializa un gând mai vechi al programelor pe care le dezvoltăm în arte vizuale: acela de a folosi interesul pentru artele contemporane şi artiştii contemporani din Romania în scopul de a atrage atenţia asupra zonelor de artă tradiţională atât de interesante şi de valoroase la noi”, subliniază Corina Şuteu.

Imagine : „Avioane şi îngeri” de Mircea Cantor în cadrul unei expoziţii găzduite de Modern Art Oxford, aprilie 2008. Credit foto: Andy Keate

Institutul Cultural Român din New York

In primul rand multumim celor care au contribuit pana in prezent, prin tot ce au facut, prin tot ajutorul dat, la o copilarie mai frumoasa a acestor copii! Un semn imbucurator este faptul ca numarul unor astfel de persoane deosebite este in crestere!Sa ne ajute Bunul Dumnezeu pe mai departe!

Urmatoarea deplasare la copiii de la Valea Screzii (sau Valea Plopului cum mai stiu unii) va avea loc in data de 09.04.2011 (plecare dimineata, ora 09 din Piata Presei Libere – Casa Scanteii). Pentru mai multe detalii puteti suna la tel: 0720.50.7777

Deplasarea va avea ca obiectiv:

– strangerea de rechizite pentru copii (caiete, creioane colorate, carti de colorat, pixuri, jucarii);

– strangerea de alimente de post (dulciuri, orez, malai, masline, zahar, bulion);

– donatii in bani sau materiale de constructii (nisip, ciment, lemne pentru cofraje,etc) pentru refacerea casei care a luat foc acum 2 saptamani (una din casele de la Valea Plopului); si suma de 20 RON pentru achizitionarea unei drujbe (doar cine doreste);

– posibilitatea de a participa la organizarea unui mic program educational impreuna cu copiii de acolo ( concurs de cantece, poezie, jocuri) unde puteti participa cu experienta dvs. in domeniu sau pur si simplu din placere.

Deplasarea va implica:

– o scurta prezentare si vizitare a taberei de copii (pentru cei care nu au mai fost in zona);

– un mic cadou in urma participarii la aceasta actiune (un CD cu pozele care se vor face la fata locului).

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa ne ducem aceste actiuni pana la capat cu succes!

Oana Gombos, Asociatia Alternative Bucuresti

 

 

Prin geţi, istoria îi ridică pe români pe piedestalul urmaşilor celui mai numeros şi celui mai civilizat popor antic european, anterior Romei latine. Ce altceva îi face pe români să refuze cu îndârjire şi chiar cu ură, acest piedstal, în afara unei prostii fără margini? Are cineva vreo explicaţie pentru această îndârjire strigătoare la cer?

Documentaţiei istorice irefutabile i s-a substituit fantezia unora după care românii ar fi nici mai mult nici mai puţin decât urmaşii patricienilor Romei, fără a sesiza nimeni că se frizează impostura, până la ironiile contemporane, ce culminează cu campaniile denigratoare ale massmediei occidentale, precum salutul roman contemporan al rumânilor. Pe un prost este imposibil să-l convingi că el e prost, la fel cum nici pe români nu-i mai poate convinge cineva că ei nu sunt urmaşii Romei, ci străbunii Romei. Prostia la români este la rang de politică de stat, prin conceptul oficial ce priveşte originea limbii româneşti şi a poporului român. Modul de exprimare este vulgar, dar corect atâta timp cât guvernanţii nu înţeleg efectele nefaste ale acestui concept asupra prestigiului şi psihologiei neamului românesc.

El ne pune eticheta de corcituri tâmpe şi slugarnice, fără nici un temei. Unii sunt chiar mândri de această postură de papagali handicapaţi mintal, prin aluzia la o vagă inrudire a umililor valahi, cu scursorile Romei. “Prostul nu e prost destul până nu e şi fudul”. Dojana grosolană este meritată şi de toţi intelectualii, prin faptul că nimeni nu-şi asumă riscul de a pune pciorul în prag acestei prostii deşănţate şi nu-şi mai iroseşte timpul şi energia să corecteze consecinţele ulterioare ale unui vechi moment politic, în care am fost favorizaţi de asemănarea limbii valahilor cu cea a nobililor stăpâni de sclavi romani.

 

Dacă azi suntem la ananghie, trebuie neapărat să împroşcăm cu noroi tot neamul? Oare noi nu avem niciun prestigiu? Tentativele de clarificare ale identităţii naţionale sunt pur şi simplu batjocorite, de către unii “oficiali”, cu etichetări de tipul “protocronism” şi “naţionalism” sovin. Din câte ştiu eu, naţiunea noastră nu a dat dovadă de instigare şovină nici atunci când am fost obligaţi să colaborăm în război cu cei care aveau asemenea practici şovine. Pot fi numiţi românii naţionalişti, şovini, după o convieţuire paşnică cu toată lumea, inclusiv cu rromii, care ne-au violat graniţele de aproape 900 de ani? Nicio naţiune europeană nu se poate lăuda cu o toleranţă asemănătoare faţă de intruşi! Unde este blazonul nostru de naţiune europeană? Ce cretin a mai inventat o asemenea stupizenie, precum naţionalismul şovin la români? Pe majoritatea românilor nu-i mai interesează nimica, decât burta, de parcă ar fi nişte biete jigodii.

In loc ca oficialităţile române să fi constatat doar şi să sublinieze cu demnitate această asemănare lingvistică, relevând relaţia reală a înrudirii de sânge între rumâni şi romani, au apărut lingăii şi intriganţii, care s-au întrecut în a promova fantezii şi sforării neprobate prin nimic. Prin ce se poate proba romanizarea tuturor dacilor? Afirmaţia este făcută în ciuda evidenţei războaielor antiromane, ale dacilor liberi şi a răscoalelor dacilor ocupaţi, întinse pe sute de ani, chiar şi după eliberarea Daciei Romane.

Prin ce se poate proba că APĂ se trage din AQUA şi nu invers, când cuvântul sub forma APA există atestat în toponime ori hidronime dacice şi cu 1000 de ani înaintea Romei în sanscrită, hittită şi sumeriană, când el există numai la daco-geţii sud-dunăreni, azi bulgari, ca a OPĂ-ri, la greci ca suc APO-s, la romani ca v-APO-ri şi la albanezi ca ABU-ri? Te pomeni că ABU-rii şi v-APO-rii n-or fi tot APĂ?! La hittiţi, AQUA şi UAPE erau sinonime, cu 1000 de ani înainte de a exista Roma.

Proclamarea originii românilor la Roma sau în sudul Dunării, ca şi trâmbiţarea unei masive incuscriri cu slavii, în ideea de a fi în rând cu lumea nomazilor, nu a fost o simplă glumă nevinovată. Clamarea originii romane a rumânilor a convenit de minune descendenţior noştri fanarioţi, ce au putut să scape astfel de concurenţa “barbarilor” geţi, reuşind o performanţă unică pentru greci, aceea de a avea o ţară continentală, ceea ce nu a mai existat niciodată ca “Grecie”=Polis.

Greciile=Polisuri nu au existat niciodată decât pe coastele maritime şi niciodată la munte ori în interiorul continental. Orice “Grecie”, Polis independent, a dispărut în urmă cu 2.300 de ani, după ce macedonienii le-au spulberat şi subjugat, incepând cu Filip al II-lea şi continuând cu fiul său Alexandru cel Mare, ce avea o ţară continentală, dar nu era grec, ci “tartorul” grecilor, care s-au luptat sute de ani, fără succes, ca să scape de jugul macedonean, conform oricărui manual serios de istorie, inclusiv cel al lui A.Oţetea.

Rumânii “originari” din Roma nu-şi mai puteau revendica o moştenire (traco-)getică în Balcani. Astfel Elefteria lui Alexandru Ipsilante a putut să-şi îndeplinească, pe teritoriul românesc, “nobila” misiune de a-i tăia capul lui Tudor Vladimirescu (şi să-l arunce într-o fântână), fără nici măcar un gest de protest din partea “patrioţilor români”, care i-au urat drum bun lui Ipsilante, ca să obţină de la otomani o Grecie Continentală în 1821, ştergând de pe faţa pământului oraşul Moscopole şi ucigând până şi pruncii de macedo-rumâni, pe care Statul Grec nu vrea nici azi să-i recunoască minoritate naţională, de teamă ca să nu-şi revendice dreptul, real, de etnie majoritară.

 

Lingvişti de două parale, au ronţăit peste două secole o halviţă bună, cu nişte tâmpenii de îngheaţă apele, punând eticheta de cretini pe strămoşii noştri, care vezi doamne au coborât din copac la venirea lui Traian şi s-au apucat brusc să înveţe asiduu latina, fără ca nimeni să realizeze că „goţii”, geţi nomazi nomazi plecaţi cândva, demult, dintre rumânii geţi sedentari, vorbeau încă latineaca rumânească atunci când i-a găsit Cezar şi fără să realizeze că în româna colocvială nu există cuvinte latineşti pentru a descrie ceea ce se presupune că ar fi trebuit să vină, cu legiunile romane, precum, cărămizi (romanul bric, în franceză şi engleză), castre (Man-CHESTER, Glo-CHESTER, banul roman neMUNIA, în Anglia), oraşe, poduri drumuri etc, ci doar pentru aspecte ce nu au nicio legătură cu ei, precum, apa, soarele, boii şi vacile, cu care legiunile romane plecau din Dacia.

Conceptul este aservit marilor puteri ale vremii şi în confomitate cu el, umila naţiune, nou admisă în cărţi, era obligată să-şi vadă lungul nasului şi să intre în rând cu naţiuni produse de năvălitori, stăpâni ai bâtei, precum turcii, ungurii, slavii, francezii, care obligatoriu trebuiau să ne şi înveţe, dacă nu altceva, măcar să vorbim.

Aproape nimeni nu a încercat, cel puţin, să studieze româna ca pe o limbă de sine stătătoare. Toţi au folosit nişte şabloane străine şi nimeni nu a îndrăznit să supere marile genii ale lingvisticii mondiale, de parcă ei ar cunoşte mai bine româna, decât cei ce o grăiesc. Toţi vorbesc de transferul de cuvinte dintr-o limbă în alta, ca şi cum lumea ar fi inceput cu grecii şi romanii, fără să ştie cum s-au născut cuvintele şi când şi unde s-au format ele.

Tabelul de 1.200 cuvinte româneşti, ca atare, scrise în sanscrită, a lui Marin Bărbulescu-Dacul, reprodus de A.Deac, atestă limba română, cu fondul ei propriu, inclusiv “latin şi slavon”, cu peste 1000 de ani înainte de a exista s1Roma şi cu peste 2.500 de ani înainte de a exista slavii, aspect reconfirmat azi de cele 2.000 de cuvinte ale geţilor descoperite în Punjabi de L.I.Cueşdean.

Româna Onomatopeică, este un fond nemaiîntâlnit aiurea, de peste 350 de cuvinte primare, înţelese doar de români. Ungurii sunt definiţi prin doar 250 de cuvinte proprii ugro-finnice, după Marius Sala, et al., în Limbile lumii, Ed.Şt.şi Encic., Buc., 1981. Româna Onomatopeică reprezintă 10% din limbajul colocvial, de zi cu zi, comparabil cu tot fondul slavon şi depăşind de aproape 4 ori toate etimoanele “slave” nord-dunărene (100 în total), între care rusa are 35 de cuvinte, după DEX-ul din 1975.

Româna Onomatopeică atestă, în sine, o vechime în epoca de piatră. Arheologic, teritoriul românesc indică prima societate agricolă, deci sedentară, de 9.300 de ani, după Prof.Dr.în arheologie Vasile Boroneanţ, cea mai veche din Europa. Sistemul de canalizare subterană de la Sarmisegetuza Regia, de acum 7.200 de ani, este primul în lume, mai vechi decât Roma cu 4.500 de ani şi este un indiciu de civilizaţie, nemaiîntâlnit aiurea.

 

 

Civilizaţia Ceramicii Pictate de la Ariuşd-Cucuteni-Tripolia, cu oraşe sistematizate, unele, în Moldova, în cercuri concentrice, cu străzi radiale spre un centru civic, depăşind fiecare 20.000 de locuitori, de acum 7.000 de ani, prima civilizaţie urbană în lume, după Marija Gimbutas, în Civilizaţie şi cultură, Ed.Meridiane, Buc., 1989, este mai veche decât apariţia grecilor, cu 3.100 de ani şi decât Roma, cu 4.200 de ani. Românismul este atestat de peste 7.500 de ani prin cronologia de pe lespedea de la Putna, a lui Ştefan cel Mare, concordantă cu datele arheologice new-picture-11româneşti. Portul Românesc este atestat de peste 7.000 de ani pe relicve arheologice situate în Bazinul Dunării de jos, de pe ambele maluri ale fluviului, după Augustin Deac, în Istoria adevărului istoric, Ed.Tentant, Giurgiu, România, 2001 şi Preda Constantin , în Enciclopedia arheologiei vechi a României, Ed.Encic., Buc.,1994.

Româna Onomatopeică, conduce la originea cuvintelor, la originea sistemului de comunicare sonoră a europenilor, cu definirea în română a principalelor noţiuni, compuse ca metafore româneşti, copiate apoi de alţii doar prin rădăcini, care pierd onomatopeia, “imaginea” sonoră, iniţială, păstrând doar copia, complet abstractă, în uz curent.

Cât timp o să mai susţină oficialii că rumânii sunt nişte papagali ce repetă doar cuvintele învăţate de la toţi cotropitorii? Scepticismul unor români depăşeşte orice limite. Lor nu le vine a crede, că s-ar putea, ca ei să nu fie numai nişte bieţi papagali, care repetă doar cuvintele altora. Ce-i drept e că asta este ce învaţă, în scolile din România, amărâţii de ei. Prin cap nu le trece că ei vorbesc cu cuvintele părinţilor lor rumâni, nu romani.

 

Sursa: Old Europe

Autor: Dr.Lucian Iosif Cuesdean

“Dan Mihăescu – spovedania unui umorist” este titlul pe care l-a ales scriitoarea Ani Muscă pentru o carte interviu, cuprinzând viaţa suspomenitului.
Fata aceasta, Ani Muscă, recidivează. A mai scris o carte despre Tudor Vornicu, teleast cu har, despre care oamenii glumeau zicând că TVR, înseamnă:”Tudor Vornicu şi restul!”
Aşadar, această doamnă Muscă are ce are cu oamenii de televiziune şi cu viaţa lor. Eu jur cu mâna pe cartea despre care vă aduc la cunoştinţă că, fără tenacitatea şi efortul ei, fără curiozitatea decentă şi răbdarea cu care m-a iscodit aproape doi ani, nu mă apucam să arăt, în văzul lumii, cum am trăit, cu cine, ce le-am făcut bune sau rele, semenilor mei şi ei mie. Partea pozitivă a fost că cineva m-a îndemnat, stăruitor, să-mi adun anii trăiţi, să-i aşez pe rafturile cu amintiri, să înţeleg că am fost copilul unui secol bolnav, cu nesanşa de a mă naşte într-o parte de lume unde, ani mulţi, s-a experimentat pe oameni un sistem asocial, conceput de genii ale răului, măcinând vieţi, deturnând destine, inversând valorile, pervertind suflete, siluind conştinţe. N-am fost nici victimă, nici călău, poate doar un cobai ceva mai rezistent. Şi totuşi, cu o viaţă interesantă. Începută în regat, continuată în republici populare, apoi socialiste, cu regim de gulag, ajungând astăzi la statul de drept, de drept comun, postrevoluţionar, şi gândind la dreptatea lui Nicolae Iorga, care a spus că la o revoluţie, filozofii tac, martirii mor şi gunoaiele ies la suprafaţă. În timpul vieţii mele, am alergat de nebun prin două secole, 20 şi 21, prin două milenii, 2 şi 3, nu mai ştiu când şi cum am ajuns un om care aduce râsul. Poate am moştenit de la mama mea, un anume simţ al umorului, amestecat de multe ori cu sarea din lacrimă. Oricum, aceste rânduri nu se vor despre itinerarul unui vehicul plin cu regrete. Prin viaţa mea, ca o alee lungă, au zăbovit oameni importanţi, mulţi artişti nepereche, pentru care am scris, pe care i-am filmat, lăsând în urma noastră dovezi eterne că românul ştie de glumă. Am avut norocul să trăiesc între Oameni-Oameni şi, din fericire, m-am vaccinat adesea cu ser anti-jigodie. Multe din zilele mele senine au purtat nume de femei frumoase şi m-au onorat cu prietenia lor mai toţii actorii cu stea în frunte, ai acestei ţări triste, plină de umor, vorba poetului.
M-am cam întins la vorbă, în loc să vă spun simplu, că joi 31 martie a.c. orele 17, la „Librăria Sadoveanu” din Bd. Magheru nr. 6-8, se lansează cartea cuprinzând o viaţă între coperţile ei, că va fi de faţă lume multă, lume bună, că vor prezenta evenimentul personalităţi artistice de primă mărime, cum sunt Rodica Popescu-Bitănescu, Daniela
Nane, Vasile Muraru. Se vor rosti şi vinovaţii semnaţi pe copertă, care nu întâmplător au ales pentru lansare, ziua în care ţara iese din recesiune şi… intră în criză!
În sfârşit, prezenţa tuturor celor care vor avea curajul să fie de faţă, ne onorează şi vă aşteptăm cu emoţie.

Autor: Dan Mihăescu

”Libertatea în imagini”-o nouă expoziţie de fotografie deschisă la Institutul Cultural Român din Bucureşti, a cărui vernisaj a marcat o triplă aniversare: doi ani de la manifestaţiile din aprilie 2009 de la Chişinău, împlinirea a 93 de ani de la unirea Basarabiei cu ţara şi parte a evenimentelor culturale din cadrul festivalului “Zilele Basarabiei la Bucureşti”. Irina Gulea, membră a Organizaţiei studenţilor basarabeni din Bucureşti şi organizatoarea acestei expoziţii, a avut un rol important în căutarea, găsirea şi alegerea imaginilor din această expoziţie. “Am încercat să strângem cât mai multe ca să putem face această expoziţie. Cred că au fost 60 şi am ales 30. Vroiam emoţie, vroiam acţiunea însăşi, ceea ce a fost şi cu unele poze chiar a reuşit, adică am obţinut ce am căutat. Pentru un eveniment atât de important ar fi putut fi mult mai multe poze. Asta e clar.”

Cei 7 fotografi care expun au surprins imagini dintre cele mai variate: clădiri in flăcări, jandarmi oprind manifestanţii, prim-planuri şi priviri emoţionane ale tinerilor ieşiţi pe străzile Chişinăului şi chiar câteva fotografii din Paris şi Bucureşti cu manifestanţii care au iesit în stradă la momentul respectiv în semn de solidaritate cu fraţii lor din Basarabia. Regizorul Serge Zănoagă, angajat al ziarului on-line “Jurnalul de Chişinău” în timpul protestelor din 2009, participă la această expoziţie cu câteva fotografii: “Nu sunt fotograf de meserie şi nu fac reportaj foto. Am fost întotdeauna pasionat de fotografie dar în ziua în care am văzut prin geamurile redacţiei cum venea foarte multă lume spre monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi ştiam că tinerii vin cu lumânările, mi-am dat seama că trebuie să iau un aparat de fotografiat pe care l-am găsit în redacţie. Nici nu am întrebat dacă pot să îl iau. Am ieşit şi am început să fotografiez. Vroiam să spun că era o chestie de care nici eu nu mi-am dat seama că trebuie sau că nu trebuie să ies. Pur şi simplu am luat aparatul şi am început să fotografiez tot ce vedeam.”

Prezentând în linii mari importanţa momentului istoric din 2009 şi necesitatea unor astfel de manifestări precum expoziţia de faţă, profesorul Ion Varta a făcut o comparaţie între generaţia sa – participanţii la evenimentele din 1989- şi tinerii de azi care prin intermediul mijloacelor de socializare moderne s-au organizat într-un mod demn de remarcat. “Prin intermediul acestor mijloace moderne de comunicare şi-au dat invitaţii unul, altuia  şi în felul acesta au dat năvală cu toţii. Se vede că au fost pe aceeaşi undă emoţională şi au dat curs invitaţiei, descinzând cu toţii în Piaţa Mare a Adunării Naţionale. A fost ceva absoult admirabil. Eu am rămas uimit, profund mişcat de această minune care este tehnica la ora actuală, dar tehnica nu poate produce asemenea fenomene, dacă aceşti tineri nu erau să fie edificaţi asupra faptului, a ce trebuie să facă în acele condiţii, în acele circumstanţe când au văzut că aşteptările lor sunt înşelate, că pentru următorii 4 ani vor guverna vechii comunişti şi sansele lor de a-şi realiza proiectele, visurile lor sunt sortite eşecului. Şi atunci s-au manifestat de o manieră absolut exemplară şi au reuşit.”

Dacă nu ar fi reuşit în 2009, probabil că tinerii basarabeni nu ar fi avut ocazia să se afle acum la Bucureşti şi să îşi poată exprima convingerile liber. Despre această reuşită actorul, Tudor Chirilă a subliniat un lucru foarte important: “România are acum multe regrete şi puţine speranţe şi sper ca Chişinăul să aiba multe speranţe şi puţine regrete.”

Mădălina Corina Diaconu

„Lambada” si revolutia tinerilor din 1989 din Romania.  Nu voi spune multe lucruri despre „Lambada”, o melodie care a „spart” topurile in 1989. Voi spune doar ca am fost martorul uneor declaratii ale unei mame ce avea fiul implicat in revolutia din 1989 din Romania. Ea spunea , cu un zambet amestecat cu neliniste, ca fiul ei, la fel ca si ceilalti colegi ai lui, venea acasa, manca, se schimba si pleca mai departe…la revolutie. Strigau, manifestau impotriva regimului Ceusescu, dar fiind tineri…in pauze dansau Lambada. Cred ca aceasta melodie a avut impactul ei asupra tinerilor din Romania in 1989; le-a insuflat curajul de a visa la o lume libera si curajul de a lupta si a se jerfi pentru ea. „Lambada” a aparut intr-un moment istoric pentru tinerii din Romania si le-a dat ceea ce lor le lipsea: libertatea de a dansa, a visa si a iubi. Multi dintre tinerii Romaniei nu am mai apucat sa se bucure de libertatea visata fiindca au fost impuscati in 1989. Jertfa lor nu poate fi uitata si de aceea cred ca suntem datori sa spunem muzicienilor care au creat si au cantat acel cantec datator de curaj si de speranta intr-o lume libera: MULTUMIM, Kaoma ! MULTUMIM, Lambada !

„Lambada” e jovens da Roménia Revolução de 1989.  Não vou dizer muito sobre a „Lambada”, uma música que tenha „quebrado” paradas em 1989. Eu vou apenas dizer que eu testemunhei declarações da mãe às vezes tem filho envolvido na revolução de 1989 na Romênia. Ela disse com um sorriso tingido de ansiedade, seu filho, seus colegas, chegou em casa, comer, mudar e ir em … a revolução. Eles gritaram, protestaram contra o regime Ceusescu, mas ser jovem … dançando lambada durante os intervalos. Eu acho que essa música tem feito o seu impacto sobre o apoio da Roménia em 1989, ele incutiu a coragem de sonhar com um mundo livre e coragem para lutar e jerfi para ele. „Lambada” apareceu em um momento histórico para os jovens na Romênia e deu-lhes o que lhes falta: a liberdade para dançar, sonhar e amar. Muitos dos jovens romenos não tenho a liberdade para usufruir de seus sonhos porque eles foram fuzilados em 1989. O seu sacrifício não pode ser esquecido e por isso acho que devemos dizer, os músicos que criou e cantou a música doador de coragem e esperança em um mundo livre: OBRIGADO, Kaoma! OBRIGADO, Lambada!

„Lambada” and Romania’s 1989 revolution youth. I will not say much about the „Lambada”, a song that has „broken” charts in 1989. I’ll just say that I witnessed a mother’s statements about his son involved in the 1989 revolution in Romania. She said with a smile tinged with anxiety, her son, just like the rest of his colleagues, came home, eat, change and go on … the revolution. They cried, demonstrated against the Ceausescu regime, but being young … they were dancing Lambada during breaks. I think this song has made its impact on young people from Romania in 1989, he instilled the courage to dream of a free world and the courage to fight and to sacrifice for it. „Lambada” appeared in a historic moment for young people in Romania and gave them what they lack: the freedom to dance, to dream and to love. Many of the young Romanian have not got the freedom to enjoy their dream because they were shot in 1989. Their sacrifice can not be forgotten and so I think we ought to say to musicians who created and sang that song giver of courage and hope in a free world: THANK YOU, Kaoma! THANK YOU, Lambada!

Ioan Iacob

Lambada

Chorando-se foi quem um dia só me fez chorar

Chorando-se foi quem um dia só me fez chorar

Chorando estará ao lembrar de um amor

Que um dia não soube cuidar

Chorando estará ao lembrar de um amor

Que um dia não soube cuidar

A recordação vai estar com ele aonde for

A recordação vai estar pra sempre aonde eu for

Dança, sol e mar, guardarei no olhar

O amor faz perder encontrar

Lambando estarei ao lembrar que este amor

Por um dia, um instante foi rei

A recordação vai estar com ele aonde for

A recordação vai estar pra sempre aonde eu for

Chorando estará ao lembrar de um amor

Que um dia não soube cuidar

Canção, riso e dor, melodia de amor

Um momento que fica no ar

English 

Lambada

The one who made me cry has gone crying one day

The one who made me cry, has gone crying one day

He’ll be crying when he remembers a love

That he didn’t care one day

He’ll be crying when he remembers a love

That he didn’t care one day

The memory will be with him where he goes

The memory will be forever where I go

Dance, sun and sea I’ll keep on my look

Love makes (us) lose and find

I’ll be dancing lambada when I remember that this love

One day was king for an instant

The memory will be with him where he goes

The memory will be forever where I go

He’ll be crying when remembers a love

That he didn’t care one day

Song, laugh and pain melody of love

A moment that lasts in the air

Seria evenimentelor pe care Dan Puric le prezintă la Ateneul Român, organizate de fundaţia “Art Production”, a continuat în luna martie cu o Conferinţa despre Martiri.

“Nu cred că eu trebuie să conferenţiez despre martiri.” Ne-a spus Dan Puric. “În primul rând despre martiri nu se poate conferenţia. Eu voi mărturisi un lucru care ne costă în demnitatea noastra şi anume că ne-am rupt legătura cu trecutul nostru martiric iar martirii neamului românesc sunt cei care ne asigură demnitatea acestui neam în faţa lui Dumnezeu. Asta este tot. Voi prinde din nou vagonul de locomotivă.”

Fost profesor al lui Dan Puric, Gheorghe Ceauşu subliniază ideile care il detaşeză pe elevul său de statutul de actor, la cel de comunicator al unor idei care ne reprezintă pe fiecare din noi.“Ceea ce spune el şi de reverberaţia pe care  poate să o producă în inimile şi în conştiinţele oamenilor pentru că el are o forţă de a lega oamenii în direcţia unei anumite idei: idee patriotică, cultivarea tradiţiei, de neuitare a trecutului nostru, de aplecare cu sufletul şi cu inima -cum spuneam- şi cu mintea asupra gestului martiric al oamenilor care s-au sacrificat pentru valorile sufleteşti şi culturale ale acestei ţări, pentru care el luptă să nu fie uitate, să nu ne lăsăm angajaţi în caruselul ăsta al schimbărilor  şi să uităm de trecut pentru că la urma urmei trecutul ne edifică, ne legitimizează. Suntem ce am fost şi am fost ce suntem la urma urmei.”

Gheorghe Jije, fost deţinut politic, actualul secretar general al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuti Politici şi Luptători Anticomunişti, consideră această comunicare în public, o necesitate pentru trezirea conştiinţei martirice a societăţii de azi. “Un omagiu adus tuturor suferinţelor pentru că şi eu am trecut pe acolo. Ştiu ce înseamnă.”

Venit de la muntele Athos, părintele Vicenţie Nechifor, despre subiectul conferinţei: “E un subiect fascinant, e un subiect la care ar trebui să ne gândim fiecare dintre noi atâta vreme cât suntem români pentru că este o zonă pe care mulţi  dintre noi o neglijăm sau nu vrem să ne gândim la ea. Este  unul dintre  marile subiecte pe care Dan era imposibil să-l ocolească pentru că martirii, noii martiri ai neamului românesc, au fost defapt coloana vertebrală a acestei naţiuni”

Am întrebat-o pe Alexandra Neacşu, o tânără de numai 22 de ani, pentru care aceste poveşti adevărate aparţin cărţilor de istorie, de ce a venit la o astfel de conferinţă.“Pentru ca să îmi eliberez sufletul – nu ştiu- ca să preiau energie bună. Plec de la această conferinţă cu sentimentul că mai există speranţă pe undeva şi că putem să răzbim într-o lume care practic nu ne oferă prea multe. Cât despre mesaj, nu cred că este înţeles de toţi cei care vin aici. De toţi cei care îl ascultă, în general, nu ştiu dar la cine ajunge mesajul, sigur ajunge bine, la cine nu…probabil că sunt două tabere.”

Mădălina Corina Diaconu

Iată că după doi ani de difuzare în fiecare sâmbătă a emisunii “România de nota 10”, reţeaua studiourilor regionale a pus cap la cap primele 50 de emisiuni şi a hotărât să le mediatizeze şi în formă tipărită, luând astfel naştere volumul “România se prezintă: Descoperă excelenţa” sub îndrumarea cordoonatorului de program, Florin Bruşten. “Proiectul acesta nu îşi propune să se opreasă. Am lansat acest audiobook  pur şi simplu ca să ispitim audienţa. Vrem ca toate aceste interviuri pe care noi le avem să le transpunem într-un format mp3, într-un format digitalizat, să construim un blog, de fapt un adevărat site şi de ce nu să spunem cu mândrie că noi, cei de la Radio România, am reuşit să creem un “who’s who” radiofonic al personalităţilor din ţara noastră.”

Florin Bruşten, secretar general al  studiourilor regionale, a adaugat că volumul nu va fi pus în vânzare, el urmând să fie distribuit centrelor teritoriale şi bibliotecilor.

Despre titul volumului, András István Demeter, Preşedinte Director General al Societăţii Române de Radiodifuziune a subliniat esenţa pe care o conţine: “Este o ţară numită România. Se prezintă de regulă peste tot dar la ea acasă se prezintă oare în suficientă măsură? Hai să zicem că am descoperit că e nevoie ca această ţară să se prezinte şi la ea acasă. Hai să se prezinte prin excelenţa care caracterizează pe unii oameni din acestă ţară. Dar de ce? Pentru că, dacă îi descoperim sau ne descoperim noi – România –  prin aceşti oameni, e posibil să descoperim din ce în ce mai mulţi şi atunci România ar putea să spună, după aceste multe descoperiri, că într-adevăr este o altă ţară, este o ţară a excelenţei.”

Profesorul Valentin Mirica, redactor realizator la Societatea Română de Radiodifuziune, Studioul Teritorial de Radio Târgu Mureş, a scos în evidenţă calitatea emisiunilor radio, difuzate în cadrul acestui program şi de aici relaţia cu Academia Română:” ‘Verba manen’ şi aceasta este bucuria noastră. Este un reverb. De fiecare data îmi începeam interviurile cu cuvintele ‘fericiţi cei ce cinstesc lumina’. Şi acum simt că suntem într-o amiază a spiritului şi prin carte şi prin locul în care s-a lansat. Această carte a primit onoare la  Academia Română pentru că pagina ei porneşte din onoare.”

Volumul conţine peste 45 de interviuri cu persoane din cele mai variate domenii: artişti, directori de teatru, regizori, cercetători, profesori, preoţi şi mitropoliţi, chiar şi o elevă, Roxana Olteanu: “Este surprinzător acest proiect şi sper să continue. Sper să se materializeze în alte şi alte volume de acest gen pentru că ele într-adevăr promovează valorile României.”

Mădălina Corina Diaconu