Archive for Decembrie, 2015


LA MULTI ANI 2016!

PENTRU TOTI COLABORATORII SI CITITORII CPT, UN AN NOU CU SANTATE SI IMPLINIRI.

LAMULTI ANI!

Happy-New-Year-2016-HD-Wallpapers-8-1024x576

Anunțuri
„Romanilor le urez sa aiba pe masa un vin romanesc”, declara domnul Stefan Timofti, somelierul Casei de Vinuri Cotnari
 descărcare.jpg  1        In urma cu cateva saptamani a avut loc la ROMEXPO o expozitie de vinuri, la care am discutat cu domnul Stefan Timofti, somelierul Casei de Vinuri Cotnari.
         Ioan Iacob: – Cotnari este un brand renumit nu de ieri, de azi…Care ar fi noutatile cu care se prezinta Casa de Vinuri Cotnari?
         Stefan Timofti: – Cotnari este brandul cel mai renumit – daca as putea folosi cuvintele acestea – din Romania. Totusi ar trebui sa specific si sa pun punctul pe i ca venim din Cotnari, dar nu suntem Cotnariul traditional; Casa de Vinuri Cotnari este alt producator, anul nostru de infiintare este 2006; in anul 2007 am plantat 350 hectare cu vita de vie autohtona tipica din zona moldoveneasca, sortimentatia a fost ca cea din vremuri stravechi la Cotnari  si anume Feteasca alba, Grasa de Cotnari, Tamaioasa romaneasca; aducem o noutate, de fapt doua noutati…aducem din „mai sud”, sa spunem asa , din pozitia noastra de la Husi, aducem „Busuioaca de Bohotin”si, bineinteles, Feteasca neagra, care este singurul soi de strugure rosu din podgoria de la noi.
         I.I. : –  O urare pentru cititori?
         Stefan Timofti : –  Veniti sa degustati vinurile atunci cand se organizeaza expozitii la Romexpo. Iar acum sa sarbatoreasca avand pe masa un vin romanesc!
                                                                            Convorbire realizata de Ioan Iacob

Mr. Trygve W. Jordheim responded to my POST analyzing his assessment of the Bodnariu case. This is his comment:
Thanks for your contribution, Mister Cristian Ionescu. None of us know the details for sure in this case. I acknowledge that, but you talk like you have the whole picture. Maybe «barnevernet» and the police (which has their own, independent investigation) both are wrong in their accusations about violence against the children. I hope so. Anyway, you’re missing my main point (on purpose, maybe): This has nothing to do with religious persecution, which a lot of people have claimed. That’s the bottom line her. Have a Merry Christmas.
First, of course I know many details about this case, that’s why I’m writing about it! But, Mr. Trygve W. Jordheim, how dare you write about it, at the same time you know close to nothing about it? And, surely, Marius and Ruth Bodnariu know ALL the details in this case!
But, Mr. Trygve W. Jordheim, how do you think I know what I know about this case? Because I asked, I talked to these people and I researched about Barnevernet! An institution so powerful, so covert and so aggressive is up to no good, Mr. Trygve W. Jordheim, don’t you think?
But what kind of a journalist are you to write without interviewing the family, Barnevernet, other families affected by them, nobody?!
Barnevernet and the police are absolutely wrong to take away the children from the parents before the investigation, putting them up for adoption before due process and also, Mr. Trygve W. Jordheim, just this week, at the time they had their legally arranged visitation with the older boys, BARNEVERNET „FORGOT TO BRING THEM”, Mr. Trygve W. Jordheim!
Oh, and about missing your point, if you had any? Nope, it started as a complain by the teacher, which was about radical and „too much” of a Christian upbringing! Also, IF you would have done your homework which, per your own admission, Mr. Trygve W. Jordheim, you did not, you would have interviewed that teacher who told Barnevernet that she does not believe the children were abused and even refused to hand the girls over to them!
Be gone, Mr. Trygve W. Jordheim, until you do a proper investigation, as an unbiased and professional journalist should!
Cristian Ionescu – Chicago, Illinois
Another comment for Mr. Trygve W. Jordheim
Mr. Jordheim, I hope you read this comment:
The Bodnariu case is no ordinary case, as you have probably ascertained by now.
At the very least Barnevernet rushed in without any warning, without any due process, and jumped the gun on confiscating the children. At the very worst this was a calculated move that is part of a greater agenda of targeting ethnic and/or religious families in Norway.
Both possibilities or anywhere along the spectrum resulted in a terrible tragedy: the breakup of a beautiful family.
I am sure you know about the other well publicized cases of Barnevern abuse. There are parents in Norway who are afraid to speak out because they live in fear of Barnevern taking their children.
Do you realize what this is doing to Norway’s image in the world?
Do you realize that the Czech Republic may break diplomatic relations with Norway over Barnevernet abuse?
Do you realize that Romania has an EXCELLENT economic and political relationship with Norway that will be hindered because some ideologists were eager to go on a proverbial witch hunt?
Instead of investigating and perhaps helping the Bondarius (who by-the-way never abused the kids as no evidence of abuse was found), Barnevernet goes to the nuclear option and takes the kids away!
Please put yourself in the shoes of the Bodnarius and look at how this family is suffering…
PS. What do you think of this move on Barnevern’s part noted at this link?
http://delightintruth.com/2015/12/06/norways-barnevernet-using-dishonest-tactics

Bavernevet2015

A apărut nr. 1 al revistei UZP

Primul periodic independent al Uniunii Ziariștilor Profesioniști postdecembrist“ a fost lansat săptămâna aceasta, la sala Euterpe a Universitatăţii Spiru Haret din Capitală.

1-1“După 25 de ani, profesia noastră are, în sfârşit, o revistă a ei. Puţine profesii se bucură de aşa ceva. Este o formă de a omagia memoria jurnalismului. Sperăm ca revista să fie bine primită de colegii de breaslă. Este o publicație de atitudine, de opinie, comentarii și analize a jurnaliștilor din România. Revista pornește la drum cu colaboratori serioși și de nădejde, reputați jurnaliști în media care vor să facă din acest periodic un reper în media românească” a subliniat cu acest prilej editorul ei, Benone Neagoe.
Sumarul cuprinde o vastă problematică vizând aspecte curente ale vieţii şi activităţii jurnaliştilor, evenimente culturale și sociale, personalităţi, cariere, idei şi probleme în dezbatere. Sectiunile publicației sunt: Actualități, Interviu, Dosar, Colegi de Breaslă, Texte și contexte, Condeie remarcabile de altădată, Libertatea de exprimare, Periscop, Magazin, Remember, Tur european, Amintiri, Presa militară, Image Art, Sport, Tehnologie media.

Din punct de vedere editorial, conținutul primei ediții abundă de texte cu valoare. Între acestea un eseu semnat de Academicianul Dan Berindei despre o personalitate pe care o descoperi necontenit și care transmite dincolo de veac: “Eminescu-jurnalistul”, o analiză a unei probleme capitale a istoriei și vieții sociale, libertatea de exprimare în “De la cenzură la autocenzură”, sub semnătura Prof.univ.dr. Ovidiu Ghidirmic, sau diagnoza unor jurnaliști de prestigiu printre care Ion Cristoiu, Cristian Tudor Popescu, Cătălin Tolontan, Neagu Udroiu, Tiberiu Lovin, George Damian, Marta Ușurelu și Prof.dr. Marian Petcu despre ieșirea din scenă a jurnalului tipărit: “S-a încheiat era Gutenberg? “. Despre drumul parcurs de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România în cei 96 de ani de existență, dar și despre proiectele pe termen mediu și lung, vorbesc George Brătescu în “O istorie care ne privește pe toți” și Doru Dinu Glăvan, președintele Uniunii, în interviul acordat revistei.

Prezintă interes deosebit articolul „Maria de România, regină și reporter de front”, semnat de publicistul Dan Gâju, documentarul “Afacerea PRO” despre un vis megalomanic îmbinat perfect cu spiritul oneros al afacerilor de tranziție, experimnetul “Reporteri fără gazetă”, un proiect de jurnalism independent, amintirile Georgianei Capuerde despre “Șeful de la 302”, reportajul Lilianei Nicolae: “Brunea Fox – prințul reportajelor”, sau impresiile de călătorie ale Corinei Popescu din capitala politică europeană, Bruxelles.
Informații pertinente, precise și de larg înteres găsim în paginile de Actualități, Presa militară, Colegi de generație, Muzele lumii și Premiile UZPR 2015.

În sfârșit, desenul cu valoare incontestabilă a lui Dan Perjovschi, care închide sumarul, aduce o notă specială decorului primului număr, iar când în joc intră și emoția, simplitatea și profesionalismul fotografului Cristina Nichituș Roncea atunci se poate vorbi de o stare de bine, de încântare.
„UZP” apare timestrial, în 56 de pagini color, este tiparită la Gutenberg S.A. și este pusă în vanzare la pretul de 5 lei. Revista se poate găsi la sediul UZPR din B-dul Nicolae Bălcescu nr. 21, București, în filialele din țară ale Uniunii și la difuzorii voluntari.

Arta socializarii

interviu de Majuru Maria

Cu dor de vara, rasfoiam articolele scrise de mine pe atunci. Asa am dat peste acest interviu.Haideti sa ne intoarcem putin in timp, pe data de 14 august cand trupa Criza lui Marvin a avut concert in Geobar. Un loc inedit pentru un concert pe masura. Datorita muzicii, seara obisnuita s-a transformat in una de neuitat.
unnamed3Criza lui Marvin formata din: Octavian Georgescu ( Tavi) – voce, Anghel Andrei- chitara si backing vocals, Gaitanaru Luca- bas, Dobranici Sabin- tobe, este o trupa de muzica punk, alternative si post grunge plina de initiativa si care reuseste prin melodiile ei sa exprime o dorinta pura de libertate. De fiecare data cand sunt pe scena se poate simti in aer munca pe care acestia o depun pentru un concert cat mai reusit.
In aceea seara am reusit sa le iau un interviu. Astfel am vazut ca in spatele cantaretilor de pe scena se afla niste adolescenti minunati. Foarte prietenosi si plini de viata, ei formeaza o trupa care pe viitor, glumeste Sabin, poate contine si un tambal, dar bataile tobelor sa ramana aceleasi.
1. A cui a fost ideea sa faceti o trupa?
Andrei: A mea! Eram in parcul Carol si stateam pe malul lacului cu Luca. Eu cantam la chitara de un an si brusc mi-a venit aceasta idee. I-am spus lui Luca sa inceapa sa invete sa cante la bas si sa facem o trupa. El a zis: ‘’ Da, sigur, cum sa nu.’’, dar m-am tinut de capul lui pana si-a cumparat cel mai ieftin bas. Apoi l-am convins pe Sabin sa se apuce de tobe, dar deabia la prima repetitie el a pus mana pentru prima data pe niste bete de tobe!
Luca: Multi membri s-au schimbat pana s-a ajuns la formula asta.
Sabin: Eu am fost si chitarist…
Luca: Si eu am incercat odata sa fiu tobosar…
Andrei: Si eu basist… a fost amuzant
Luca: Am tot schimbat tobosari si vocalisti cand canta Sabin la chitara, pana l-am luat pe Tavi… si l-am dat afara.
Tavi: Problema era ca eu vroiam sa dau la medicina si nici nu scriam versuri.
Andrei: El dadea la medicina si ne-am gandit ca nu mai are timp si pentru trupa.
Tavi: Pana la urma m-au luat inapoi cand au vazut ca incep sa scriu versuri.
Luca: Iar pe parcurs nu a mai vrut sa dea la medicina, de aici si melodia ‘’ Nu mai vreau la medicina’’.

2. Care a fost cel mai tare concert al vostru?
Andrei: Mie mi s-a parut cel din Question Mark. A fost o sonorizare incredibila. Cand a cazut Tavi de pe scena…
Tavi: Stiam eu ca o sa se intample… Dar, personal mi s-a parut concertul din Fabrica cel mai tare, chiar daca nu a fost o sonorizare destul de buna, a fost atmosfera si ne-am simtit foarte bine.
Sabin: In Fabrica a fost atmosfera mult mai placuta decat in Question Mark, desi acolo a fost o sonorizare mult mai buna.

3. Primul vostru concert a fost pe 8 mai. Cum vi s-a schimbat viata de atunci?
Andrei: S-a schimbat radical pentru ca am cantat neasteptat de bine si pentru ca am primit mai multe review-uri pozitive, unul fiind de la Purple Dandies. Ei au spus ca avem mult potential si ca putem sa ajungem niste The Clash de Romania, doar ca avem nevoie de mai multa munca. Iar noi am continuat cu repetitile, acum in vara repetand de 4 ori pe saptamana, dar merita caci cantam din ce in ce mai bine.
Tavi: Si am inceput sa scriem toti versuri, contribuind cu totii la melodii.

4. Ne puteti explica in cateva cuvinte ce inseamna miscarea punk?
Luca: Miscarea punk a pornit de la ideea libertatii de exprimare. Sa ignori industria muzicala, sa nu iei in considerare ca poti devenii o trupa cunoscuta, sa fii tu insuti si sa faci ce iti place. Sunt multe trupe care vor doar sa ajunga mari, dar nu asta este important. Iar ca sunet sunt 3 acorduri.
Sabin: E vorba de feeling…
Andrei: Foarte interesant este ca la inceput, in trupele de punk existau oameni care nu stiau sa cante la nici un instrument si asta le oferea o libertate de exprimare foarte mare pentru ca puteau sa faca tot ce vroiau ei acolo cat timp suna bine. Practic, miscarea punk e libertate.
Sabin: Punk is freedom of spirit. (Punk-ul este libertatea spiritului)

5. Ce este acest controversat grunge?
Sabin: Grunge este o miscare care a aparut in anii 90, fiind mai multe trupe Anon in Seattle.
Andrei: Bazata pe miscarea punk, asta fiind cel mai important.
Sabin: Este foarte ciudat ca nici o trupa de grunge nu are legatura una cu cealalta. Este vorba doar de locul din care proveneau trupele.
Andrei: Mie mi se pare ca mai este o legatura de atitudine. Toate aveau o atitudine mai melancolica.
Tavi: Mai conteaza si stilul cantaretului.
Andrei: Grunge-ul ca si curent este definit de atitudine pentru ca toate cele 4 trupe de grunge mari care au fost nu aveau nimic in comun. Nirvana canta punk, Alice in Chains canta heavy metal, Soundgarden erau alternative si Pearl Jam erau clasic rock. Adica toate au fost unite in cultura grunge datorita atitudinii pe care o aveau.
Luca: Iar majoritatea trupelor pe care le ascultam ne-au determinat si asa am inceput sa cantam.
Sabin: Noi fiind mai degraba post grunge.

6. Povestiti-ne o amintire memorabila de pe scena…
Sabin: La primul concert, la un moment dat mi-am scapat un bat si m-am gandit ca ar fi o idee buna sa bat cu palma in toba.
Andrei: Si a fost foarte bine, nu s-a observat deloc.

7. Caracterizati intr-un cuvant fanii vostrii.
Sabin: Dupa concertul din Fabrica m-am intalnit cu doi baieti pe strada care mi-au zis: ‘’Bravo frate, a fost super!’’ si nu am nici o idee cine erau acei oameni.
Andrei: Cred ca deschisi la minte, caci accepta genul nostru de muzica. Noi combinand foarte multe influente.

8. Cum au aparut aceste influente?
Andrei: Influentele au aparut din trupele pe care le ascultam fiecare. Luca si Tavi asculta foarte mult punk, iar eu cu Sabin foarte mult grunge. Asa a aparut punk grunge-ul.

9. Ati scris melodia ‘’Vremea Anarhiei’’. Ce ne puteti spune despre ea?
Andrei: Prima data cand a aparut aceasta melodie, eram doar 3 in trupa, fara Tavi. Si am facut acest riff. Sabin a intervenit cu tobele,lui Luca i-a placut, asa ca ne-am decis sa il pastram. Evident ca nu l-am pastram, l-am uitat.
Luca: Si mi-am adus eu aminte de el.
Andrei: Dupa ne-am gandit amandoi la riff de chitara, apoi a urmat riff-ul de refren, iar Sabin a venit cu ideea ca inainte de refren ar trebui un palm mute. Apoi am urmat un tempo foarte rapid. Palm mute-ul acela e oribil de rapid,e la modul ‘’iti cade mana’’.
Sabin: Nu e vina mea…
Andrei: Si Tavi cand a auzit melodia a facut versuri pentru ea, aparent a intuit ceva anarhie in ea.
Tavi: Chiar anarhie mi-a sugerat. Si a fost prima data cand am scris un cantec cu un subiect mai punk. M-am gandit foarte mult la melodia asta si a iesit foarte bine. Este preferata mea pentru ca am pus o cantitate mare de munca in ea.
10. Ce mesaj vreti sa transmiteti prin muzica voastra?
Andrei: Cel mai important mesaj ar fii ‘’Do it yourself!” (Fa-o de unul singur). Nu trebuie sa te ghidezi dupa ce au facut altii.
Luca: ‘’Do it yourself!’’ pentru noi inseamna sa nu te bazezi pe industrie.
Andrei: Al doilea lucru important in mesajul nostru este faptul ca lumea trebuie sa fie mai deschisa, sa accepte mai multe lucruri. Sa se gandeasca fiecare in sinea lui ce ii place si ce nu, ne mai preluand parerile altora, standardele sociale.

11. Ce ne puteti dezvalui din planurile trupei de viitor?
Andrei: Planuim sa continua cu acesta trupa, fiind foarte uniti nu ne lasam.
Tavi: Vrem sa mentinem principiile punk, ‘’Do it yourself!’’ si sa nu avem impresar.
Andrei: Dorim sa promovam culturile punk si grunge in Romania. Iar ca planuri de viitor apropiate, vrem ca in iarna sa inregistram cateva piese la un studio profesional.
Sabin: Si intr-o buna zi ar fi frumos sa scoatem un album…

În lumina palidă a dimineţii de toamnă, reţelele de sârmă ghimpată ce înconjoară penintenciarul Jilava strălucesc straniu, anuntându-mă că pătrund într-un teritoriu interzis muritorilor de rând: Fortul 13 Jilava, un loc în care durerea grăieşte din spatele zidurilor pline de igrasie: Dacă vrei să trăieşti, bagă paie sub haine!

jilava1La origini, fortul de la Jilava a fost unul dintre cele 18 forturi construite în timpul regelui Carol I, pentru a apăra Bucureştiul, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări. Forturile nu aveau să fie folosite niciodată în timpul unui conflict armat. La aceasta au contribuit atât stadiul lucrărilor de construcţie şi de înarmare, cât şi căderea fortificaţiilor de la Anvers şi Liège, la începutul Primului Război Mondial, construite în aceeaşi manieră cu cele ce alcătuiau lanţul de forturi cunoscut drept Cetatea Bucureşti. Astfel, fortificaţiile din jurul Capitalei au fost dezarmate începând cu 1915, piesele de artilerie din cupole fiind montate ulterior pe afeturi, pentru a fi utilizate ca tunuri de însoţire a infanteriei şi ca tunuri antiaeriene. Astăzi, în cele mai multe dintre forturile Cetăţii Bucureşti sunt cantonate unităţi militare. Excepţie de la această regulă face fortul Jilava, care a fost cedat Ministerului de Interne. Aflat în incinta închisorii cu acelaşi nume, el a fost utilizat ca puşcărie, prima oară în 1907, an în care câţiva dintre răsculaţi au fost ţinuţi în fortificaţie. Aici, rar se intră de bunăvoie. Cu excepţia evenimentelor organizate la intervale rare de timp, accesul publicului la fort este interzis.

Istoria uitată sub bălării
jilava2Ascuns sub o colină fără viitor, dar cu un trecut teribil, fortul de la Jilava începe să se contureze treptat după ce părăsesc aleea principală a închisorii. Între fort şi penitenciarul activ sunt câteva sute de metri. Graniţa între ăla vechi şi ăsta nou, aşa cum se exprimă un angajat, este un banal gard de beton înalt de câţiva metri, colorat pe alocuri cu ajutorul deţinuţilor pasionaţi de artă. Apropiindu-mă de fort, constat că, deasupra întrării, sunt înfipte precum o căpuşă în ţeasta unui dobitoc, două obiecte specifice mediului concentraţional: un foişor gri şi un proiector ruginit. Sub ele, poarta ruginită spre iad e pe jumătate deschisă. Un iad ce poartă pe frontispiciu un chenar dreptunghic în interiorul căruia stă scris cu litere mari negre Fortul No. 13 Jilava. De altfel, aceste litere reprezintă singura bucăţică de fort care primeşte din când în când botezul vopselei. În rest, prăpăd. De la ploi, varul de pe pereţi, datat din era României socialiste multilateral dezvoltate, s-a cojit, lăsând să se zărească culoarea spoielii anterioare: bej. Ici-colo, frânturi de cărămizi roşii răsar timid de sub un albastru spălat de timp. Privită din capătul aleii, faţada Fortului 13 Jilava arată ca faţa plină de coşuri a unui tânăr aflat la pubertate. Stând afară, mă încearcă o senzaţie stranie, apăsătoare. În fond, este Jilava – cea mai de temut temniţă românească. Profitând de această împrejurare, „nea halat” – domnul care îmi este ghid prin fostul fort, mă pune cu faţa la zid şi apasă pe trăgaci: Jilava este singura închisoare care se poate mândri cu faptul că a găzduit, în diverse perioade istorice, pe aproape toţi deţinuţii politici din România. Apoi mă invită să arunc o privire în interior. Agitând o lanternă care refuză să funcţioneze în ciuma din întuneric, ocolind culoarele întunecate ale Jilavei. Pereţii tuturor încăperilor poartă diverse amprente. Unele de la foştii locatari ai închisorii. Altele, sub forma unor dungi negre, indică nivelul inundaţiilor din trecut. Fortul se află la o adâncime de –10 metri, într-o zonă unde nivelul pânzei freatice este foarte aproape de suprafaţă, răsună din nou vocea tăioasă a ghidului de ocazie. Din când în când, strânge câte un deget în palmă, semn că fiecare celulă pe care o trecem în revistă a însemnat ceva pentru naţia română. În aceste celule au stat încarceraţi membrii Partidului Comunist, scos în ilegalitate în ’24, în frunte cu toarşu’ Gheorghiu-Dej, accentuează ghidul, care sare la următoarea: Aici au fost împuşcaţi opozanţii Mişcării Legionare… În tragica noapte de 25 spre 26 noiembrie 1940, 64 de oameni au fost executaţi. O singură celulă de mai înaintau – îmi povestea profesorul de istorie din generală – şi istoria României se schimba. Şase ani mai târziu, locul membrilor PCR cu trecut revoluţionar a fost luat de nefericiţii lotului marilor criminali de război, lot din care făceau parte mareşalul Ion Antonescu, ministrul de externe Mihai Antonescu, generalul Constantin Pantazi şi Eugen Cristescu – nimeni altul decât fostul şef al Serviciului Special de Informaţii. Pe 1 iunie 1946, mareşalul şi fostul ministru de externe aveau să sfârşească în faţa plutonului de execuţie. Ceasul ticăia, iar România întrase pe drumul ireversibil al clădirii omului nou…

Temniţa roşie
jilava3În ciuda aspectului de ruină istorică, Fortul 13 Jilava se chinuie şi priveşte semeţ spre viitor. Cândva va veni şi rândul lui să fie obiectiv turistic. Până atunci trebuie să mai treacă niscai ani de delăsare. Ani care încep să-şi arate colţii. Pe alocuri, tencuiala de pe pereţii fortului a căzut, lăsând să se ivească cărămizile ce poartă zgârieturi care seamănă cu litere. Realizate cu ajutorul unor stilouri improvizate din sâmburi de fructe, aceste zgârieturi sunt mărturia că pe la Jilava au trecut cândva oameni. Şi nu au fost puţini. Conform unor statistici neoficiale, dar credibile, începând din 1948, prin întunericul ca de smoală al Jilavei au trecut circa un milion de persoane. Multe dintre ele nu aveau să prindă milostivul an 1964, an al eliberării tuturor deţinuţilor politici. Pentru ei, lumina se stinsese. Definitiv şi mult prea brutal. Chiar în camera de anchetă…

La Jilava, timpul nu a avut niciodată o însemnătate. Asta deoarece la Jilava nu a existat această noţiune. Exista, în schimb, câte o banală hârtie lipită de uşile verzi ale celulelor. Literele înfierate de maşina de scris alcătuiau cele 15 interdicţii ale Regulamentului. Încălcarea vreunei dintre aceste porunci era aspru pedepsită cu manej ori cu altă tortură, în funcţie de sadismul gardienilor. Românii îşi asupreau propriii confraţi. Pentru cei ce nu ştiu, manej însemna să mergi fără oprire de la 6 dimineaţa până la 10 seara. Apoi urma ancheta. Ancheta cea de toate nopţile…

Cel închis nu are dreptul să stea cu spatele la uşă! Astfel suna una dintre interdicţiile Regulamentului. Odată intrat într-o celulă, am impresia că tot vacarmul planetei amuţeşte. Tot ce aud este doar un sunet de paşi. Cuprins de acest sunet, încalc involuntar regula de mai sus. Când paşii se opresc, îmi dau seama de greşeala făcută. Pur şi simplu mă întorc. Spre norocul meu, în tocul uşii se află ghidul meu îmbrăcat în halatul muncitoresc. De ar fi fost un gardian al epocii dubelor negre, altele ar fi fost urmările. Spre greşeala mea, mă bucur involuntar. Nea halat, cum l-am poreclit, mă anunţă cu regret că timpul alocat vizitei s-a epuizat. Cu mari rugăminţi mă mai lasă să mai fotografiez câteva celule. Da’, doar câteva, sună vocea groasă a lui nea halat. Prima dintre ele are prins pe uşă, în două bolduri, un petic de hârtie: Ion Baurceanu – 13 ani închisoare (Jilava, Baia Sprie, Cavnic, Baia Sprie, Zarca Aiud, Zarca Gherla, Periprava, Galaţi, Jilava). Înăuntru, pe un banc ruginit stau expuse un făraş improvizat, o maşină de cusut dezmembrată, o găleată şi un butoi metalic. Pe perete, varul scorojit lasă să se întrezărească câteva litere: realizezi, … să fie utili… Deasupra lor, cinci cuie bătute în beton ţin loc de cuier. Altă celulă. Aparent arată ceva mai îngrijit. Tencuiala coşcovită înfăţişează o zugrăveală în două culori: alb şi galben, despărţite de o dungă subţire maro. Pe peretele opus, două manechine îmbrăcate în dungi se odihnesc pe o bancuţă. Deasupra lor, o hartă politică a lumii, aminteşte de era sovietelor. În colţ, o chiuvetă de porţelan a căpătat o nuanţă ruginie. Sub ea, o pânză de păianjen părăsită străluceşte în lumina palidă ce pătrunde prin gratiile ferestrei mici. Nici măcar păianjenul nu reuşeşte să convieţuiască într-un loc în care moartea era la ordinea de zi…

Epilog

După „marea amnistie” a deţinuţilor politici de la mijlocul deceniului şase, penitenciarul Jilava a mai funcţionat timp de 10 ani, timp în care între zidurile reci ale fortului au fost încarceraţi deţinuţii de drept comun. Doar în timpul evenimentelor din decembrie 1989, spune „nea halat”, aici au fost aduşi şi închişi 60 de studenţi de la Universitate. Toţi destinaţi plutonului de execuţie. Din fericire, toţi au scăpat cu viaţă… Înainte de a păşi dincolo de poarta ce delimitează iadul de viaţa cotidiană, arunc o privire înapoi, spre fort. Adierea lină a vântului face ca reţelele de sârmă ghimpată să se atingă. Deşi lugubru, acest sunet metalic mă anunţă că părăsesc temutul Fort 13 Jilava. Acum ştiu de ce este considerat emblema lumii concentraţionare din România…
Mihăiţă ENACHE

Cazinoul zace. În părăsire. În uitare. De timp și de oameni. Acum nu a mai rămas din el nimic altceva decât o clădire care a fost. Despre viitorul acestui monument de arhitectură, un adevărat Titanic arhitectonic, cu formele sale curbilinii şi ornamentele inspirate din fauna, flora şi heraldica marină, nu se știe nimic – nici ce va deveni și nici când se va schimba situația în care se află acum. Însă degradarea lui doare. Senzația durerii devine fizică, depășind-o pe cea sufletească.

Legenda spune că el ar fi fost construit de către un navigator care a avut o fată ce a murit la o vârstă fragedă. Astfel, el ar fi ridicat Cazinoul pentru tineri, ca ei să se distreze aşa cum fiica lui nu a mai apucat. Se mai spune că, dacă priveşti Cazinoul de sus, el ar avea forma unui dric, iar ferestrele ar avea forma unui mormânt. Se mai spune că, dacă te uiţi atent la uşa de la intrare, se pot observa două capete de berbec (ornament ce se afla pe dricurile de demult)…

cazino1Pașii care trec pragul Cazinoului se aud cu ecou pretutindeni – în foaierul imens, în sălile pustii, cu pereții scorojiți. Aici, în sălile de jocuri de noroc, unde se câștigau (dar și mai des se pierdeau) averi colosale, domnește pustiul și mizeria. Tăcerea mormântală este întreruptă doar de gânguritul porumbeilor – singurii ce își fac aici veacul. Amorțeala și praful sunt împrăștiate de fâlfâitul aripilor – porumbeii se dezmorțesc, luându-și zborul de pe candelabrul impunător, care se mișcă alene. Își caută refugiul spre tavan, în colțuri întunecate, unde și-au făcut cuiburi în nișe formate în plafonul crăpat.

Aici, în Cazinoul unde pe vremuri, luxul era atotstăpânitor și doar cei bogați aveau acces în această lume a privilegiaților, unde ținuta de seară era obligatorie, unde sunetul pianului străbătea vitraliile și își trimitea acordurile muzicale departe în noapte, peste crestele albe ale valurilor, domnește tăcerea și opulența mizeriei. Podelele pe care treceau tocurile doamnelor sunt acoperite acum de covoare impunătoare de găinaț.

Pereții sunt scorojiți, vopseaua este sărită, așchii din tocurile ușilor stau să se desprindă. Ornamentaţiile sculpturale exteriore, dar şi interioare, care fac numeroase referinţe la motive florale şi decorative inspirate de fauna marină, precum și notele arhitecturale sunt distruse de timp; tencuiala este căzută, coloanele sprijină un plafon distrus, cu locuri goale, unele mascate cu cartoane; arhitectura a primit într-un mod nemilos uitarea timpului și neglijența oamenilor; geamuri și vitralii sunt sparte, o bucată de geam s-a desprins și stă să cadă printre fulgii împrăștiați pe jos; oglinzile în care se reflectă distrugerea, degradarea, crăpăturile, primesc interesante jocuri de umbră şi lumină, de prezent și trecut… Acesta este acum Cazinoul Constanța, sau mai bine zis, doar atâta a mai rămas din el, dintr-o mărturie a unor vremuri demult apuse, a vremurilor în care imaginile doamnelor în rochii de seară și ai domnilor îmbrăcați în fracuri, alunecau de-a lungul oglinzilor, în sclipirea feerică a candelabrelor, ca într-un joc amețitor…

cazino2În ciuda deteriorării, în holurile principale se mai pot observa deocamdată elemente originale de decorațiuni, precum şi la scara monumentală ce face legătura între cele două niveluri ale clădirii. Deocamdată. Deasupra scării tronează un candelabru impresionant, înalt de circa 5-6 metri şi de aproximativ o tonă greutate. Luminile sale, acum stinse, păstrează intact în Cazinou întunericul pe timpul nopții…

Porumbeii se joacă de-a v-ați ascunselea cu noi în sala cea mare, în sala de spectacole (aflată la etaj), ce arată ca după o furtună. Pe scenă, cortina grea, îmbâcsită de praf, așteaptă în zadar să se ridice. Unde ar fi trebuit să se afle fotoliile odinioară, acum nu a mai rămas nimic, sala este complet goală. În partea stângă a sălii se află un uriaș vitraliu care este acum spart, iar pe peretele opus sunt reprezentate cele 12 zodii, flancate de o corabie ce plutește, pictată, spre depărtări albastre…

Candelabrul impunător se mișcă ușor când este atins de zecile de porumbei ce și-au găsit refugiu printre cristalele înțesate de pânze de păianjeni. Porumbeii sunt singurii spectatori ai acestei reprezentații dezolante. Fâlfâitul aripilor nu reprezintă altceva decât ecoul unor aplauze îndepărtate. Spectacolul bogăției s-a sfârșit demult, iar scena este acum pustie. Un porumbel zace mort lângă scenă, cu aripile strânse… Este o imagine îngrozitor de dureroasă. Nu poate fi descrisă în cuvinte senzația pe care o ai când îți dorești să părăsești cât mai repede acest locaș sinistru – senzație de sufocare, de revoltă, de deprimare… Se pare că un blestem greu a căzut peste acest edificiu, considerat un loc al pierzaniei, în care s-au irosit atâtea averi și vieți… Sub semnul blestemului stă istoria Cazinoului, în care sunt ascunse numeroase drame, pasiuni, tragedii, deseori, cei ruinaţi la jocurile de noroc sfârşind în valurile întunecate ale mării…

cazino3La subsol, pe vremuri, se aflau carmangeria, bucătăria, încăperea generatoarelor de curent… Acum totul este cufundat complet în beznă. Aerul este înăbușitor. În întunericul de smoală se aude numai zgomotul valurilor izbindu-se de stânci. Fantome sunt? îl întreb pe paznicul Cazinoului, care a acceptat să ne fie și ghid pentru scurt timp. Noaptea. Aici sunt 17, iar la Acvariu, 12. Dar nu ne deranjează. Însă singur în subsol nu vin” – a spus, mai în glumă, mai în serios, paznicul Cazinoului. Trecem pe lângă un munte de sticle goale, pe lângă țevi mâncate de rugină, pășim cu grijă dintr-o încăpere într-alta. Mă simt ca în labirintul lui Minos. Lumina slabă proiectează umbrele arcadelor pe pereții unde apa se infiltrează. Într-o încăpere descoperim aruncate pe jos hârtii îngălbenite, un morman de ziare arse, o masă ruginită… Ne strecurăm printre bucăți desprinse din tavan… Iar valurile se aud în continuare lovindu-se de stânci, la lumina soarelui. La aer.

Afară, pe terasa cu deschidere la malul mării, terasă ce reprezenta locul preferat de întâlnire al turiştilor şi a elitei constănţene, nu se mai plimbă acum nimeni. Balustrada, biciuită de briza mării, este mâncată de rugină. Pe terasa Cazinoului accesul este interzis.

Strălucirea de altădată a Cazinoului a căzut pradă indiferenței oamenilor și a trecerii nemiloase a timpului – dușmanii neînduplecați ai acestui monument istoric, emblemă a orașului Constanța.

Istoricul Cazinoului

Cuvântul cazinou este de origine italiană şi se asociază cu o casă de dimensiuni reduse – casini – unde se întâlneau cei bogaţi, iar prima casa oficială de jocuri de noroc și-a deschis porţile la Veneţia, în anul 1626. Sumele câștigate aici erau fabuloase, iar tentația câștigului de pe urma norocoșilor nu a întârziat să apară. Drept urmare, de-a lungul canalelor s-a format o adevărată rețea de hoți și asasini care își pândeau victimele după ce acestea părăseau localul. Infractorii nu acționau singuri, ei având complici atât printre jucători, cât și printre angajații cazinoului.

De-a lungul timpului, termenul de cazinou a avut mai multe sensuri până a ajuns la cel de astăzi, cunoscut de întreaga lume. La început, un cazinou desemna un stabiliment unde se desfășurau mai multe tipuri de activități, incluzând și jocurile de noroc. Deși originea exactă a jocurilor de noroc este necunoscută, într-o măsură mai mare sau mai mică, jocurile de noroc erau practicate de către toate civilizațiile, în diverse etape ale evoluției lor.

Istoria Cazinoului din Constanța, unul dintre cele mai reprezentative simboluri ale acestui oraș, începe în jurul anului 1880, pe acea vreme numindu-se Cazin sau Kürsaal (în limba germană). Conform DEX, cazinul reprezenta un local de citit, de jucat, de dansat, mai ales în localitățile balneare și climatice (club, cerc, cafenea). Bineînțeles că pe atunci clădirea Cazinoului nu era nici pe departe așa cum o știm noi astăzi, ci era o simplă construcție de lemn, situată în apropierea Farului Genovez, un loc amenajat pentru spectacole de teatru, baluri mascate, conferințe, recitaluri instrumentale sau cele susţinute de primadona operei din Milano, de origine română, Carlotta Leria, dar și ca loc de relaxare pentru turiști. Cazinul era o sală de paiantă, cu pereții interiori căptușiți cu scânduri vopsite în ulei și ”servea de distracțiune vizitatorilor în sezonul băilor”, putând fi utilizat și pentru ”baluri de binefacere organizate de primărie”, fiind alcătuit dintr-o sală de dans, două săli de lectură, două săli de jocuri și celebra ”terasă de pe malul mării”. Cazinul era împodobit cu drapele și destul de spațios spre a deveni locul de întâlnire al tuturor celor care doreau să-l viziteze. Ion Luca Caragiale susţinea aici conferinţe și se citeau fragmente din scrierile sale, iar în cele două săli de lectură se puteau citi ziare locale şi reviste, precum ,,Telegraf”, ”Farul Constanţei”, dar şi publicaţii străine precum ,,Figaro” sau ”L’Ilustration”.

În anul 1891, o furtună puternică a distrus în mare parte clădirea din lemn a Cazinului, iar primăria a ajuns la concluzia că este mai ieftin să ridice o nouă clădire decât să o repare pe cea parţial distrusă. Locul noului stabiliment a fost mutat spre port, aproximativ în zona unde este amplasat actualul edificiu al Cazinoului. Era compus dintr-o sală de dans, mai multe încăperi şi o terasa deschisă către mare.
Însă o improvizație din lemn și paiantă nu era pe placul edililor constănţeni, care au început demersurile de ridicare a unui Cazinou modern, asemenea celor de pe Riviera Franceză. Drept urmare, construcția unui edificiu cu funcții asemănătoare marilor cazinouri europene a început prin anul 1904. Inițial, planurile au fost întocmite de către arhitectul Petre Antonescu, care a proiectat o clădire al cărei stil arhitectonic se inspira din tradițiile artei românești. După terminarea fundațiilor, însă, planurile au fost schimbate, primăria încredințând modificarea lor unui arhitect de origine franceză, Daniel Renard – care a renunțat la principiile stilului românesc în favoarea unui melanj de motive decorative ce încărcau și mai mult greoiul ansamblu. Construit (din 1908) în stil Art Nouveau sub influența cosmopolitană a cazinourilor epocii, edificiul constănțean a fost terminat în 1910, când a fost și inaugurat, iar în 1912 s-au făcut ultimele retușuri. Din punct de vedere constructiv, este una din primele clădiri civile din România la care s-a folosit betonul armat monolit pentru întreaga structură de rezistenţă.

Un fapt care este mai puțin cunoscut, dar merită să fie menționat este acela că arhitectul Daniel Renard, în momentul în care şi-a început dezvoltarea proiectului, a dispus turnarea concomitentă a fundaţiilor pentru a asigura platforma, „decupată din mare”, pe care urma să se realizeze construcţia, conform site-ului Constanța de odinioară. Pentru a realiza o linearitate a falezei, şi a consolida zona ce avea să fie ”răpită” din mare, a fost nevoie de o cale ferată pe care s-au transportat importante cantităţi de material de umplutură şi consolidare. Această cale ferată pornea ca o ramificare din port şi s-a extins până la extremitatea falezei din zona Farului Genovez. După terminarea lucrărilor, ea a fost dezafectată şi demontată, faleza suportând etape succesive de amenajare pentru traficul vehiculelor şi cel pietonal.
În timpul Primului Război Mondial, clădirea Cazinoului a fost transformată în spital, dar cu toate acestea a fost bombardată şi deteriorată. Reparaţiile s-au încheiat complet abia în anul 1928, iar Cazinoul a fost restaurat ulterior în anul 1937 de către însuşi proiectantul Daniel Renard.
După cel de-al Doilea Război Mondial, în anul 1951, s-a decis transformarea Cazinoului în local de cultură pentru susţinerea propagandei comuniste. La acea vreme, Cazinoul a fost renovat, într-un singur an, de un detaşament format din 100 de deţinuţi politici de la penitenciarul Poarta Albă, care au lucrat în condiții inumane. Așadar, la sfârşitul lui iulie 1952, clădirea, care ajunsese o ruină în urma bombardamentelor, era gata să primească protipendada comunistă.

Cazinoul și-a încetat orice activitate din anul 2007, rămânând astfel în părăsire și ajungând într-o stare avansată de degradare.

Planuri, promisiuni și amânări

În luna septembrie a acestui an, în România Liberă a apărut un articol în care Organizaţia de Tineret Constanţa a Forţei Civice îi solicita primarului Radu Mazăre să-şi ceară scuze pentru modul în care arată Cazinoul, clădirea simbol a Constanţei. ”Primarul Radu Mazăre nu a reuşit, în trei mandate, să repare Cazinoul. Acum vrea să ne facă să credem că fondurile europene sunt soluţia. Cel mai important vinovat pentru situaţia dezastruoasă în care se află clădirea este chiar edilul Constanţei, care nu a găsit nicio soluţie în tot acest timp”, declara Andrei George Popescu, preşedintele organizaţiei.

Pe de altă parte, Mediafax a prezentat, în aceeași perioadă, o cronologie care prezintă evoluția pasării între autorități a Cazinoului Constanţa, pentru refacere. Soluții de reabilitare au fost căutate încă din anul 2007, însă fără niciun rezultat. În ciuda promisiunilor făcute în ultimii ani de fostul ministru al Dezvoltarii, Elena Udrea, primarul Constanței, Radu Mazare, și președintele Consiliului Județean, Nicușor Constantinescu, care declarau că vor restaura edificiul cu fonduri europene, starea de degradare avansează pe zi ce trece.

Viceprimarul Constanţei, Decebal Făgădău, a declarat, pentru Mediafax, că la începutul acestui an a fost aprobată finanţarea pentru reabilitarea Cazinoului cu fonduri europene, iar în prezent se lucrează la elaborarea documentaţiei, fiind realizate și expertize tehnice, după care vor urma etapa de evaluare a proiectului, semnarea contractului de finanţare şi organizarea unei licitaţii pentru desemnarea constructorului care va realiza lucrările de reabilitare. Viceprimarul estimează că dacă lucrurile vor decurge conform planului în primăvara anului viitor ar putea începe reabilitarea cazinoului.

Pe de altă parte, primarul Radu Mazăre a anunţat tot în luna septembrie, că după reabilitarea sa cu fonduri europene Cazinoul nu va putea fi folosit pentru practicarea jocurilor de noroc, urmând a i se stabili altă destinaţie, conform cotidianului Ziua de Constanța. „Este în proiectul european. Problema este însă alta, că dacă îl reparăm cu bani europeni nu poate fi cazinou. Nu ştiu ce o să fie, sală de nunţi, muzeu. Nu ştiu, o să hotărâm împreună”, a spus Mazăre. El a precizat că monumentul va putea avea această destinaţie doar în cazul în care reabilitarea ar fi făcută de un operator privat, interesat să-l utilizeze ca şi cazinou. Și ”dacă între timp schimbăm legislaţia, ceea ce vrem să facem, şi atunci o să apară un operator privat interesat şi o să bage el banii şi până când ajungem noi să semnăm actele pentru finanţare europeană se apucă unul şi bagă zece milioane de euro acolo, atunci o să fie cazinou”, a mai declarat Mazăre.

În concluzie, Cazinoul Constanța este, momentan – fără să se știe încă pentru cât timp -, prins între ipoteticii ”dacă” și ”s-ar putea” și ”o să”. Viitorul Cazinoului este nesigur, însă degradarea lui este extrem de certă în prezentul său continuu. Iar panglicile galbene, care împiedică turiștii curioși să își pună viața în pericol vizitându-l, sunt singurele măsuri concrete luate de autoritățile constănțene, referitoare la acest edificiu istoric.

Alice Diana BOBOC

Români,
În anul 1940, m-am adresat vouă de Crăciun pentru prima oară. Am traversat aproape un secol împreună, iar astăzi întoarcem încă o pagină din viața țării noastre.
Generația tânără știe ce vrea. Cu onestitatea și pasiunea tinerilor români, am încredere că timpurile noastre vor putea fi trecute cu bine.
La sfârșit de an, gândul meu merge și către oamenii în vârstă, unii singuri, alții bolnavi. Ei ne dau o lecție de curaj și de demnitate.
Trimit încurajare celor care lucrează în spitale și salvează vieți. Celor care au inimile îndoliate, ca și celor îngrijorați de starea de sănătate a celor dragi, le trimit toată afecțiunea și compasiunea mea.
Le transmit un cuvânt de apreciere celor de la catedră, din toate școlile. Însuflețirea și modestia lor sunt un exemplu pentru societate.
Militarii noștri își fac datoria cu cinste, iar uneori aceasta îi costă viața. Ei dau dovadă de curaj și profesionalism.
Regina și cu mine suntem puțin prezenți în public, dar ne bucurăm când vedem că Palatul Elisabeta, Castelul Peleș și Săvârșinul sunt pline de viață, că adună mii de români și dau un exemplu bun societății. Multe instituții și organizații doresc să poarte un nume regal sau să aibă patronajul nostru, iar aceasta mă bucură nespus de mult.
Suntem în ajunul sărbătorii nașterii Domnului Nostru Isus Hristos. Familia noastră, precum a fiecăruia dintre voi, are parte de bucurii, dar și de dezamăgiri și de griji. Exemplul de iubire și credință al Familiei Mântuitorului se așază frumos alături de viața noastră de zi cu zi. Multe sunt diferite față de acum două mii de ani, dar multe au rămas la fel, în lumea oamenilor.
Trimit românilor din țară, din Basarabia și din toate colțurile lumii, o părintească binecuvântare.
Așa să ne ajute Dumnezeu!

Mihai R
24 decembrie 2015

Funny-Cat-Costumes.jpg 777… o stire despre o expozitie internationala de pisici, am discutat cu domnul Alexandru Elian, unul dintre organizatori si am vrut sa aflu ce rase deosebite de pisici au participat. Domnia sa mi-a indicat mai multe „sortimente de pisici”, dar recunosc ca pentru mine mai fascinante raman pisicile in sine decat „eticheta de pe ambalajul lor”.   Ca atare am decis sa scriu acest text dar , si mai important, sa adaug cateva „pisici indicate” de catre domnul Elian, printre care am strecurat si cateva imagini ale unor pisici „neexpozitionate”(spre bucuria cititorilor care il asteapta pe Mos Craciun!). A rezultat ceva…dar mai bine va las pe dumneavoastra sa vedeti !
                                         Craciun fericit!
CATS 2
1474365_10152635459431066_5157523522389766833_n.jpg   1Intr-o lume aflata intr-o spirala a tensiunilor provocate de criza migrantilor, criza terorismului , crize financiare etc. etc., tot mai putini oameni sunt dispusi sa ofere de la sine timp, generozitate, idei si actiuni care sa vina in sprijinul semenilor afectati de diverse crize, din care cea mai grava este, cu siguranta, cea legata de sanatate. Cu alte cuvinte , intr-o lume mercantila, putini oameni pot face un sacrificiu in numele unei solidaritati umane sau, altfel spus, putini oameni pot da dovada de umanitate si spirit de sacrificiu in numele unui ideal al intrajutorarii unor semeni. Doamna Mihaela Rehab, Director al Departamentului PR al Universitatii Europei de Sud-Est Lumina (UESEL) , face parte din categoria acelor exceptii care inseamna generozitate si spirit de sacrificiu in numele solidaritatii umane. Dovada recentul spectacol de Craciun, intitulat „Din Suflet pentru suflet” ( organizat de UESEL, in parteneriat cu Asociatia Hoffnung, si Asociatia Down Plus Bucuresti). Nu am intentionat sa scriem o cronica a acestui spectacol, ci doar sa semnalam ca exista si initiative deosebite, care vin in sprijinul semenilor nostri. Iar pentru un zambet de copil, care are dreptul – chiar daca este afectat de Sindromul Down – sa impartaseasca si el atmosfera speciala a sarbatorilor de iarna si sa se bucure de un spectacol de Craciun, nu este prea mult nici un sacrificiu. Eu am descoperit cu incantare initiativa acestui spectacol, dar doamna Mihaela Rehab a spus sincer, cu modestie, „Pentru mine inseamna deja o traditie!”.
    La multi ani, doamna Mihaela Rehab si fie ca 2016 sa adauge si alte initative ale dumneavoastra la palmaresul manifestarilor „din suflet pentru suflet”!
Ioan Iacob
DSC_6677