În lumina palidă a dimineţii de toamnă, reţelele de sârmă ghimpată ce înconjoară penintenciarul Jilava strălucesc straniu, anuntându-mă că pătrund într-un teritoriu interzis muritorilor de rând: Fortul 13 Jilava, un loc în care durerea grăieşte din spatele zidurilor pline de igrasie: Dacă vrei să trăieşti, bagă paie sub haine!

jilava1La origini, fortul de la Jilava a fost unul dintre cele 18 forturi construite în timpul regelui Carol I, pentru a apăra Bucureştiul, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări. Forturile nu aveau să fie folosite niciodată în timpul unui conflict armat. La aceasta au contribuit atât stadiul lucrărilor de construcţie şi de înarmare, cât şi căderea fortificaţiilor de la Anvers şi Liège, la începutul Primului Război Mondial, construite în aceeaşi manieră cu cele ce alcătuiau lanţul de forturi cunoscut drept Cetatea Bucureşti. Astfel, fortificaţiile din jurul Capitalei au fost dezarmate începând cu 1915, piesele de artilerie din cupole fiind montate ulterior pe afeturi, pentru a fi utilizate ca tunuri de însoţire a infanteriei şi ca tunuri antiaeriene. Astăzi, în cele mai multe dintre forturile Cetăţii Bucureşti sunt cantonate unităţi militare. Excepţie de la această regulă face fortul Jilava, care a fost cedat Ministerului de Interne. Aflat în incinta închisorii cu acelaşi nume, el a fost utilizat ca puşcărie, prima oară în 1907, an în care câţiva dintre răsculaţi au fost ţinuţi în fortificaţie. Aici, rar se intră de bunăvoie. Cu excepţia evenimentelor organizate la intervale rare de timp, accesul publicului la fort este interzis.

Istoria uitată sub bălării
jilava2Ascuns sub o colină fără viitor, dar cu un trecut teribil, fortul de la Jilava începe să se contureze treptat după ce părăsesc aleea principală a închisorii. Între fort şi penitenciarul activ sunt câteva sute de metri. Graniţa între ăla vechi şi ăsta nou, aşa cum se exprimă un angajat, este un banal gard de beton înalt de câţiva metri, colorat pe alocuri cu ajutorul deţinuţilor pasionaţi de artă. Apropiindu-mă de fort, constat că, deasupra întrării, sunt înfipte precum o căpuşă în ţeasta unui dobitoc, două obiecte specifice mediului concentraţional: un foişor gri şi un proiector ruginit. Sub ele, poarta ruginită spre iad e pe jumătate deschisă. Un iad ce poartă pe frontispiciu un chenar dreptunghic în interiorul căruia stă scris cu litere mari negre Fortul No. 13 Jilava. De altfel, aceste litere reprezintă singura bucăţică de fort care primeşte din când în când botezul vopselei. În rest, prăpăd. De la ploi, varul de pe pereţi, datat din era României socialiste multilateral dezvoltate, s-a cojit, lăsând să se zărească culoarea spoielii anterioare: bej. Ici-colo, frânturi de cărămizi roşii răsar timid de sub un albastru spălat de timp. Privită din capătul aleii, faţada Fortului 13 Jilava arată ca faţa plină de coşuri a unui tânăr aflat la pubertate. Stând afară, mă încearcă o senzaţie stranie, apăsătoare. În fond, este Jilava – cea mai de temut temniţă românească. Profitând de această împrejurare, „nea halat” – domnul care îmi este ghid prin fostul fort, mă pune cu faţa la zid şi apasă pe trăgaci: Jilava este singura închisoare care se poate mândri cu faptul că a găzduit, în diverse perioade istorice, pe aproape toţi deţinuţii politici din România. Apoi mă invită să arunc o privire în interior. Agitând o lanternă care refuză să funcţioneze în ciuma din întuneric, ocolind culoarele întunecate ale Jilavei. Pereţii tuturor încăperilor poartă diverse amprente. Unele de la foştii locatari ai închisorii. Altele, sub forma unor dungi negre, indică nivelul inundaţiilor din trecut. Fortul se află la o adâncime de –10 metri, într-o zonă unde nivelul pânzei freatice este foarte aproape de suprafaţă, răsună din nou vocea tăioasă a ghidului de ocazie. Din când în când, strânge câte un deget în palmă, semn că fiecare celulă pe care o trecem în revistă a însemnat ceva pentru naţia română. În aceste celule au stat încarceraţi membrii Partidului Comunist, scos în ilegalitate în ’24, în frunte cu toarşu’ Gheorghiu-Dej, accentuează ghidul, care sare la următoarea: Aici au fost împuşcaţi opozanţii Mişcării Legionare… În tragica noapte de 25 spre 26 noiembrie 1940, 64 de oameni au fost executaţi. O singură celulă de mai înaintau – îmi povestea profesorul de istorie din generală – şi istoria României se schimba. Şase ani mai târziu, locul membrilor PCR cu trecut revoluţionar a fost luat de nefericiţii lotului marilor criminali de război, lot din care făceau parte mareşalul Ion Antonescu, ministrul de externe Mihai Antonescu, generalul Constantin Pantazi şi Eugen Cristescu – nimeni altul decât fostul şef al Serviciului Special de Informaţii. Pe 1 iunie 1946, mareşalul şi fostul ministru de externe aveau să sfârşească în faţa plutonului de execuţie. Ceasul ticăia, iar România întrase pe drumul ireversibil al clădirii omului nou…

Temniţa roşie
jilava3În ciuda aspectului de ruină istorică, Fortul 13 Jilava se chinuie şi priveşte semeţ spre viitor. Cândva va veni şi rândul lui să fie obiectiv turistic. Până atunci trebuie să mai treacă niscai ani de delăsare. Ani care încep să-şi arate colţii. Pe alocuri, tencuiala de pe pereţii fortului a căzut, lăsând să se ivească cărămizile ce poartă zgârieturi care seamănă cu litere. Realizate cu ajutorul unor stilouri improvizate din sâmburi de fructe, aceste zgârieturi sunt mărturia că pe la Jilava au trecut cândva oameni. Şi nu au fost puţini. Conform unor statistici neoficiale, dar credibile, începând din 1948, prin întunericul ca de smoală al Jilavei au trecut circa un milion de persoane. Multe dintre ele nu aveau să prindă milostivul an 1964, an al eliberării tuturor deţinuţilor politici. Pentru ei, lumina se stinsese. Definitiv şi mult prea brutal. Chiar în camera de anchetă…

La Jilava, timpul nu a avut niciodată o însemnătate. Asta deoarece la Jilava nu a existat această noţiune. Exista, în schimb, câte o banală hârtie lipită de uşile verzi ale celulelor. Literele înfierate de maşina de scris alcătuiau cele 15 interdicţii ale Regulamentului. Încălcarea vreunei dintre aceste porunci era aspru pedepsită cu manej ori cu altă tortură, în funcţie de sadismul gardienilor. Românii îşi asupreau propriii confraţi. Pentru cei ce nu ştiu, manej însemna să mergi fără oprire de la 6 dimineaţa până la 10 seara. Apoi urma ancheta. Ancheta cea de toate nopţile…

Cel închis nu are dreptul să stea cu spatele la uşă! Astfel suna una dintre interdicţiile Regulamentului. Odată intrat într-o celulă, am impresia că tot vacarmul planetei amuţeşte. Tot ce aud este doar un sunet de paşi. Cuprins de acest sunet, încalc involuntar regula de mai sus. Când paşii se opresc, îmi dau seama de greşeala făcută. Pur şi simplu mă întorc. Spre norocul meu, în tocul uşii se află ghidul meu îmbrăcat în halatul muncitoresc. De ar fi fost un gardian al epocii dubelor negre, altele ar fi fost urmările. Spre greşeala mea, mă bucur involuntar. Nea halat, cum l-am poreclit, mă anunţă cu regret că timpul alocat vizitei s-a epuizat. Cu mari rugăminţi mă mai lasă să mai fotografiez câteva celule. Da’, doar câteva, sună vocea groasă a lui nea halat. Prima dintre ele are prins pe uşă, în două bolduri, un petic de hârtie: Ion Baurceanu – 13 ani închisoare (Jilava, Baia Sprie, Cavnic, Baia Sprie, Zarca Aiud, Zarca Gherla, Periprava, Galaţi, Jilava). Înăuntru, pe un banc ruginit stau expuse un făraş improvizat, o maşină de cusut dezmembrată, o găleată şi un butoi metalic. Pe perete, varul scorojit lasă să se întrezărească câteva litere: realizezi, … să fie utili… Deasupra lor, cinci cuie bătute în beton ţin loc de cuier. Altă celulă. Aparent arată ceva mai îngrijit. Tencuiala coşcovită înfăţişează o zugrăveală în două culori: alb şi galben, despărţite de o dungă subţire maro. Pe peretele opus, două manechine îmbrăcate în dungi se odihnesc pe o bancuţă. Deasupra lor, o hartă politică a lumii, aminteşte de era sovietelor. În colţ, o chiuvetă de porţelan a căpătat o nuanţă ruginie. Sub ea, o pânză de păianjen părăsită străluceşte în lumina palidă ce pătrunde prin gratiile ferestrei mici. Nici măcar păianjenul nu reuşeşte să convieţuiască într-un loc în care moartea era la ordinea de zi…

Epilog

După „marea amnistie” a deţinuţilor politici de la mijlocul deceniului şase, penitenciarul Jilava a mai funcţionat timp de 10 ani, timp în care între zidurile reci ale fortului au fost încarceraţi deţinuţii de drept comun. Doar în timpul evenimentelor din decembrie 1989, spune „nea halat”, aici au fost aduşi şi închişi 60 de studenţi de la Universitate. Toţi destinaţi plutonului de execuţie. Din fericire, toţi au scăpat cu viaţă… Înainte de a păşi dincolo de poarta ce delimitează iadul de viaţa cotidiană, arunc o privire înapoi, spre fort. Adierea lină a vântului face ca reţelele de sârmă ghimpată să se atingă. Deşi lugubru, acest sunet metalic mă anunţă că părăsesc temutul Fort 13 Jilava. Acum ştiu de ce este considerat emblema lumii concentraţionare din România…
Mihăiţă ENACHE