Din prestigiul de altă dată al al familiei Bellu a rămas numele unui cimitir. Puţină lume ştie cine a fost şi ce a însemnat în istoria şi cultura noastră această familie de aromâni veniţi din Macedonia. Cu atât mai puţin se ştie că, la celebrul muzeu Marmottan din Paris, cele mai valoroase lucrări au aparţinut unui „machedon” din Bucureşti şi că au fost donate de fiica sa.
Gheorghe (Iorgu) Bellu este numele acestui personaj, pe care şi l-a franţuzit în 1851, când a plecat la Paris pentru a studia medicina, devenind Georges de Bellio. Cu acest nume s-a consacrat, dar nu ca medic, ci ca mecena şi colecţionar de artă. În privinţa medicinei, a studiat-o, dar nu a practicat-o, decât pentru prietenii lui, artiştii, pe care-i ajuta şi sub această formă.
Baronul Barbu, Bibicul Fane şi sinucigaşul Constantin
Se fac multe confuzii în privinţa numelor din încâlcitul arbore genealogic al familiei Bellu. De pildă, tatăl lui Georges de Bellio e considerat, în unele biografii, Alexandru (care era, de fapt, fiul fratelui său), Barbu Bellu e confundat cu fratele său Ştefan Bellu, atunci când e vorba de donatorul terenului pe care s-a construit celebrul cimitir etc. Coroborând mai multe surse, şi luând ca reper arborele genealogic al familiei Bellu, publicat pe site-ul familiei Ghyka, am ajuns la concluzia că adevăratul donator al terenului pentru cimitir a fost Barbu Bellu (fratele mai mare al lui Georges), la intervenţia lui C.A. Rosetti, pe atunci primar al Capitalei.
Barbu Bellu şi mormântul lui Eminescu din cimitirul care poartă, neoficial, numele fondatorului
Barbu Bellu (1825-1900) era baron austriac (moştenise titlul de la unchiul său Constantin Bellios, care-l primise în 1817, de la împăratul Francisc I), dar a deţinut şi înalte demnităţi publice şi domneşti, ca aproape toţi cei din neamul lui, începând cu cea de paharnic şi continuând cu cea de membru al Curţii de Apel, deputat, ministru al Cultelor, ministru al Dreptăţii, senator. Un alt frate mai mare, Ştefan, era un personaj central în viaţa mondenă a Capitalei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Bărbat galant şi veşnic amorezat, conul Fănică Bellu, alias Bibicul (nume de alint cu care era dezmierdat de balerinele trupei Fanelly) îşi refăcea energia consumată în Parlament, ducându-se să admire picioarele dansatoarelor de la grădina „Union” şi aplaudând-o frenetic pe o oarecare domnişoară Margot, considerată cea mai „seduisante orizontale” a trupei. Cântăreţul Ionescu de la „Iunion”, de care pomeneşte şi Caragiale, îi închinase chiar un cântecel tomnaticului amorez:
„Vin, mămicule, vin bibicule, vin,
Că ştii cât ne dorim
Şi ştii cât ne iubim.
Vin, mămicule, vin bibicule, vin
Cu portofelul plin,
Să te sărut puţin”…
Până la urmă, zbenguielile cu frumoasa „seduisante orizontale” Margot, zice-se, l-ar fi dus pe conul Fănică Bellu, taman la Cimitirul Bellu…
Al doilea frate al lui Georges de Bellio a fost Constantin (Codiţă), care era muzicolog. În cartea sa, „Roumanie, capitale Paris”, Jean-Yves Conrad pomeneşte de faptul că acesta ar fi locuit împreună cu Georges de Bellio, în 1863, pe rue Grange-Bateliere. Cei doi fraţi erau însă „en froid”. În aceeaşi carte, Jean-Yves Conrad semnalează că, la 12 februarie 1875, Constantin s-a sinucis într-o cameră de hotel. Constantin Bellu, împreună cu fratele său Georges, cărora li s-au alăturat pictorii Theodor Aman şi Mihail Lapaty, au făcut, în perioada de pregătire a Unirii Principatelor, demersuri pe lângă guvernul francez, ca să intervină în favoarea unirii.
Tatăl celor trei fraţi era Alexandru Bellu (1796-1853), căsătorit, în 1824, cu Irina Văcărescu, mama lor. A ocupat, în cei 57 de ani de viaţă, nenumărate demnităţi publice în capitala Ţării Româneşti: divictar, mare Spătar, căminar, agă, mare logofăt al Credinţei şi membru al Înaltei Curţi.
Protectorul de la cafeneaua Riche
Revenind la Georges de Bellio, acesta era, aşadar, cel mai mic dintre fiii marelui Logofăt al Credinţei, Alexandru Bellu, şi ai Irinei Văcărescu. S-a născut la Bucureşti pe 25 februarie 1826, iar în 1851 a plecat la Paris pentru a studia medicina, specialitatea sa fiind homeopatia. Ulterior a abandonat profesia de medic, dedicându-se unei alte pasiuni, aceea de colecţionar de artă. Averea considerabilă i-a permis această „divagaţie” de la scopul iniţial. Primele lucrări achiziţionate erau de factură clasică, aparţinând unor artişti reputaţi precum Frans Hals, Clouet, Poussin, Fragonard. Între timp, Bellio a intrat în contact cu impresioniştii (înainte ca aceştia să fie numiţi aşa), de a căror pictură se lasă „cotropit”. Devine susţinătorul şi protectorul artiştilor, pe care i-a cunoscut ca pacienţi, ajutându-i din toate punctele de vedere, mai ales cel financiar. „De câte ori vreunul dintre noi avea urgentă nevoie de bani, dădea fuga la cafeneaua Riche, la ora prânzului; era sigur că-l găsea acolo pe dl de Bellio care cumpăra, chiar fără să vadă, tabloul ce i se oferea“ – povestea mai târziu Auguste Renoir.
„Sena la Argenteuil” de Claude Monet
Claude Monet, pictorul preferat
Apropierea de pictorii impresionişti s-a produs în 1874, când Bellio a achiziţionat o lucrare a lui Claude Monet, „Sena la Argenteuil”, care făcuse parte din colecţia lui Ernest Hochedé. Anul urmator a intrat în posesia unui autoportret al lui Auguste Renoir, iar în 1876 a cumpărat trei lucrări de Berthe Morisot chiar din expoziţia organizată de impresionişti. S-a împrietenit cu Monet, artistul lui preferat, pe care l-a ajutat foarte mult şi aproape necondiţionat, atât cu bani, cât şi cu tratamente medicale acordate familiei acestuia. Se păstrează o interesantă corespondenţă care atesta rolul de mecena al lui Georges de Bellio în perioadele de disperare ale artistului. În 1875, Monet i se adresa aşa: „Sunt cum nu se poate mai nenorocit: tot ce posed va fi scos la vânzare, tocmai acum când să-mi aranjez treburile. Odată aruncat în stradă şi lipsit de toate, nu-mi rămâne decât un lucru: să primesc o slujbă, oricare ar fi ea. Iar în 1879, când soţia lui Monet moare, pictorul îi cere din nou ajutorul: „Îţi cer un nou serviciu: acela de a scoate de la Muntele de Pietate, folosind chitanţa pe care ţi-o trimit, un medalion: este singura amintire pe care soţia mea a putut s-o păstreze şi aş vrea să i-l pun la gât înainte de a mă despărţi de ea pentru totdeauna”.
Dineurile impresioniste
Georges de Bellio îşi manifesta generozitatea nu doar ca un negustor calculat şi vizionar, cumpărându-le tablourile, ci şi la modul cel mai simplu şi elementar uman: le dădea să mănânce, invitându-i la masă, de câte ori lua prânzul, la Cafe Riche. Apoi, începând din 1886 şi până la moartea sa, survenită pe neaşteptate, în 1894, organiza lunar, în fiecare joi, la Cafe Riche, pe strada Peletier nr. 16, colţ cu Boulevard des Italiens, „dineuri impresioniste“, la care se adunau atât pictori, precum Monet, Pissaro, Caillebotte, Sisley, Renoir, Guillaumin, uneori şi mizantropul Cézanne, dar şi poeţi, scriitori şi critici, precum Mallarmé, Octave Mirabeau, Edmond de Goncourt. Aveau loc dezbateri aprinse pe teme de artă şi de literatură „moderate” cu blândeţe şi autoritate de Bellio. „Apărea acolo ca un vrăjitor simpatic, întotdeauna surâzător fixând asupra vizitatorului ochii săi luminaţi de bunătate” – relata un contemporan.
Félix Nadar
„Demenţii” lui Bellio faţă cu presa
În primăvara anului 1874, când pictorii impresionişti au organizat prima expoziţie de grup în atelierul fotografului Nadar, presa s-a năpustit asupra lor cu texte furibunde. „Sunt nişte râcâituri de pe paletă, puse uniform pe o pânză mânjită” – scriau cei de la Charivari. Iar Le Soir: „Nebunia lor e blândă; ea constă în a freca fără încetare şi la întâmplare, cu o pensulă nervoasă înmuiată în culorile cele mai stridente, o serie de pânze albe”. Nici Le Temps nu se lăsau mai prejos: „Eşti tentat să crezi într-o tulburare a ochiului, care va face bucuria medicilor oftalmologi şi teroarea propriilor familii”. Iar doi ani mai târziu, în 1876, Le Figaro îi „diagnostica” pur şi simplu drept nebuni: „Cinci sau şase alienaţi şi-au dat aici randez-vous, pentru a-şi expune opera. Ei se intitulează impresionişti… Înfiorător spectacol al vanităţii umane rătăcindu-se în demenţă”.
Deloc impresionat de criticile demolatoare la adresa favoriţilor săi, Georges de Bellio a continuat să-i susţină financiar cumpărându-le lucrările şi invitându-i la „dineurile Impresioniste” de la Cafe Riche. Ajutorul său lua şi alte forme: la expoziţiile impresioniştilor, el împrumuta lucrări din colecţie pentru a completa panotarea, atunci când era necesar. În 1889 a contribuit, cu o importantă sumă de bani, la achiziţionarea, prin subscripţie publică, a celebrei pânze „Olympia” a lui Edouard Manet, spre a putea figura astfel într-un muzeu; chiar dacă tabloul nu a ajuns la Luvru, aşa cum şi-ar fi dorit Bellio, ci la Palatul Luxembourg, reuşise totuşi intrarea, în patrimoniul statului francez, a primei lucrări semnate de un impresionist.
Portretul lui Georges de Bellio făcut de Nicolae Grigorescu şi fotografia lui Napoleon al III-lea (împreună cu soţia sa Eugenie Disderi), unul dintre cumpărătorii lui Grigorescu
Unde-s tablourile lui Grigorescu?
Unul dintre beneficiarii mecenatului lui Georges de Bellio a fost şi compatriotul său Nicolae Grigorescu, pe care de asemenea l-a sprijinit, cumpărându-i mai multe lucrări. Una dintre acestea este chiar portretul său făcut de Grigorescu, cu care era vecin, în 1876, pe strada Clichy nr. 1. Existenţa acestor lucrări contrazice clişeul conform căruia Grigorescu nu ar fi reuşit să vândă, în timpul şederii în Franţa, decât o singură lucrare, cea cumpărată de Napoleon al III-lea. Lucrările există, sunt la Muzeul Marmottan de pe strada Boilly, dar nu sunt expuse. Este puţin probabil că ele ar fi lipsite de valoare (Bellio avea o intuiţie excepţională a valorii, toate achiziţiile sale fiind repere universale), singura explicaţie a neexpunerii lor rămânând aceea că nu sunt semnate de un artist francez.
Victorine Bellio Donop de Monchy (portret realizat de Auguste Renoir) şi mormântul familiei
„Legs Donop de Monchy”
Georges de Bellio s-a căsătorit cu Catherine Rose Guillemet cu care a avut o singură fată, Victorine (1863-1958). În 1893, aceasta s-a măritat cu Jules Donop de Monchy. Neavând copii, ramura directă a familiei lui Georges de Bellio s-a stins în 1958, odată cu moartea Victorinei. Aceasta a moştenit colecţia de peste 300 de tablouri a tatălui ei (cea mai mare şi mai importantă colecţie de pictură impresionistă din Franţa). În 1932, Victorine a decis ca întreaga colecţie să fie donată Academiei de Beaux-Arte din Paris. Între timp, o parte a lucrărilor a căpătat altă traiectorie, iar după moartea sa, 20 dintre ele au ajuns, tot sub formă de donaţie, la Muzeul Marmottan. Două dintre tablourile donate de Victorine acestui muzeu au o valoare documentară particulară. Primul o reprezintă chiar pe ea, în 1892, cu puţin timp înainte de a se mărita, şi este semnat de Auguste Renoir. Celălalt îl înfăţişează pe doctorul de Bellio, în jurul anului 1877, şi a fost pictat de Nicolae Grigorescu, la Paris. Din păcate, numele sub care a fost făcută donaţia nu este Bellu, nici măcar Bellio, ci „legs Donop de Monchy” – numele de după căsătorie al Victorinei Bellu. Acesta a fost finalul anonim al unui destin strălucit.
Ruinele oraşului antic Leontopolis (Pella) din Macedonia şi titlul de baron austriac al lui Constantin Bellu
Baronul Constantin
Strămoşul cunoscut la familiei Bellu a fost Gheorghe Bellio, originar din Leontopolis. Unul dintre nepoţi, Constantin (1772-1838), a ajuns bancher, la Viena, iar în anul 1817 a primit titlul de baron. Alt nepot, Ştefan Bellu (1767-1833), a avut 10 copii, unul dintre ei fiind Alexandru Bellu (1796-1853) care a avut la rândul lui patru fii: Ştefan, Barbu, Costică şi Gheorghe (Georges de Bellio).
Clădirea Academiei Române şi conacul Bellu de la Urlaţi
Familia Bellu a donat statului român clădirea Academiei
Terenurile familiei Bellu din Bucureşti se întindeau de la Piaţa Chirigii până la Şoseaua Viilor de astăzi, precum şi pe Podul Mogoşoaiei sau str. Dionisie Lupu. Casele de pe Calea Victoriei, donate de familie statului român, sunt astăzi sediul Academiei Române, căreia un alt Bellu, în 1941, i-a lăsat întreaga lui avere. În 1930, Eliza Bellu, născută Ştirbey, a donat, tot Academiei Române, casele şi via sa din Urlaţi.
Miron Manega
Clubul Presei Transatlantice 