Înscrieri pentru Şcoala de Vară Astra

Între 31 iulie şi 9 august 2015, în cadrul celei de-a şaptea ediţii a Festivalului de Film Istoric Râşnov, 15 studenţi şi masteranzi pasionaţi de istorie vor putea participa gratuit la Şcoala de Vară ASTRA. Cei care vor trimite un material pe tema situaţiei actuale din România/din lume văzută prin ochii lui Nicolae Ceaușescu vor avea şansa să asiste la toate evenimentele festivalului şi vor beneficia de acoperirea costurilor de cazare şi masă.

Festivalul de Film Istoric Râşnov a ajuns la cea de-a şaptea ediţie, fiind organizat în Cetatea Râşnov şi Cinematograful Amza Pellea. Pe toată perioada acestui eveniment, iniţiatorii festivalului, Primăria Râşnov şi Asociaţia Mioritics, vor organiza Şcoala de Vară Astra pentru tinerii interesaţi de istorie şi discuţii cu istoricii momentului.

Tema principala abordată în cadrul Şcolii de Vară şi în timpul Festivalului de Film Istoric Râșnov va fi “Secesiune vs. Uniune”. Prin intermediul dezbaterilor şi a proiecţiilor de film vor fi analizate cauzele şi consecinţele mişcărilor de secesiune şi de uniune de-a lungul istoriei la nivel internaţional. Partenerii Şcolii de Vară sunt Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Institutul Român de Istorie Recentă şi Fundaţia Calea Victoriei.

Pentru a câştiga un loc la Şcoala de Vară ASTRA, aplicanţii trebuie să trimită, până la data de 30 iunie 2015, pe adresa mihai@mioritics.ro, CV-ul şi un scurt material (maximum 1 pagina A4, Times New Roman, 11) pe tema: „Un articol de pe blog-ul cetăţeanului Nicolae Ceauşescu în anul 2015”. Mai mult, participanţii trebuie să aibă vârsta cuprinsă între 18 (împliniţi cel mai târziu la data de 31 iulie 2015) şi 26 de ani şi să cunoască limba engleză, la nivel mediu sau avansat. Organizatorii îşi rezervă dreptul de face selecţia aplicanţilor înscrişi, în limita celor 15 locuri disponibile.

Programul final al prelegerilor va fi publicat la finalul lunii mai. Mai multe detalii despre temele şi lectorii prezenţi în 2014 sunt disponibile la Şcoala de Vară ASTRA 2014.

Cartea care țese o pânză nevăzută între Dumnezeu și Omenire

Ai fost vreodată inspirat de o carte cu atâta intensitate, încât cuvintele pe care le-ai parcurs să-ți ghideze pașii spre zări îngemănate cu răspunsuri la atâtea întrebări care nesoluționate, au săpat un vid în viață ta?
Însă odată întoarsă și ultima pagină, odată atins și ultimul cuvânt, pentru tine să însemne de fapt, primul pas făcut spre o destinație în care știi că speranța te inundă când ești încărcat de îndoială, zâmbetul, când ești rănit de lacrimi, pacea, când frică te imobilizează spiritual, o destinație unde îl găsești pe Dumnezeu și implicit, te regăsești pe tine, eliberat și împlinit, fericit, reînnoit în atitudine și suflet. Și mai mult ca sigur, nu este o coincidență. Cartea respectivă nu a zăbovit din întâmplare, în mâinile tale. Uneori, uităm sau pur și simplu, nu conștientizam puterea pe care Cuvântul o are asupra vieții noastre. E de ajuns însă, să ne lăsăm prinși de primele rânduri ale Epistolei Iubirii, ca să ne dăm seama cât adevăr răzbate din mesajul apostolului Ioan: „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”.
Printre multitudinea de cărți care au fost scrise în lumea întreagă și care au avut acest efect uimitor se numără, la loc de cinste, și „Tragedie și Triumf”. Dacă această carte a ajuns, evident, nu din întâmplare, în mâinile tale, înainte de a-i deschide coperțile, îngăduie-mi să-ți împărtășesc un secret. Vei răsfoi pagină după pagină și poate nu îți vei da seama de o subtilitate. Scriitoarea Ligia Seman a țesut cu penița sa strașnică, o pânză nevăzută între Dumnezeu și Umanitate. Firul țesut cu migală, dincolo de cuvinte, pe care îl vei simți doar cu ochii sufletului, este Dragostea inegalabilă a Mântuitorului. Acest unic liant te va ghida fără să îți dai seama, de la deznădejde la speranță, de la tristețe la fericire, de la răceala ostilității la căldura iubirii, de la îndoială la credință, de la tragedie la triumf.
Speranța înfloreste în suflet de copil
Cortina este dată la o parte în ajunul sărbătorii de Crăciun și în prim plan este profilată mulțimea adunată să privească splendoarea artificiilor care înfloresc pe cer. Primele rânduri îți vor dezvălui fără întârziere, conexiunea dintre Dumnezeu și Omenire, care înmugurește timid, în mijlocul mulțimii. Sămânța este sădită în sufletul unui copil de șase ani, care în inocența sa, crede fără umbră de îndoială, că artificiile se transformă în pietricele. Vlad, băiețelul care preț de câteva cuvinte contopește în joacă, cerul cu pământul, nu renunță așa ușor la încrederea sa că această comuniune este posibilă. „Dar tu mi-ai zis, răspunse copilul printre suspine, să caut steluțele din cer în zapadă”. Replica sa se adresează sorei lui, Ana, în vârstă de 11 ani, cu care a pornit la cerșit pe străzile orașului. Și nici măcar ea, nimeni și nimic nu va putea să-i zdruncine ferma convingere că cerul ar fi atât de aproape de pământ. Vlad va renunța la monezi, la un balon în formă de inimă, pe care l-a primit în dar și de care cu greu s-a putut despărți, doar de dragul pietricelelor, ca singură dovadă palpabilă că a reușit să atingă cerul. Acest detaliu ne va duce cu gândul la creștinii adevărați, care sunt gata să renunțe la orice le-ar sta în cale, în călătoria lor către Împărăția Cerească. Ligia Seman reușește uimitor să surprindă acea punte de legătură suspendată între Dumnezeu și Omenire. Ea creionează subtil, imaginea omenirii, care apare întruchipată în diferite ipostaze, în mijlocul ei strecurând de fiecare dată, candela iubirii, a speranței și a credinței.
Familia săracă în mijlocul căreia cei doi frați trăiesc, alături de părinții lor și încă doi frăţiori este una dintre ipostaze. Aici sunt surprinse deznădejdea, violenţa, cruzimea, zbaterile interioare ale unei lumi decăzute, care încearcă prin forțele proprii să atingă lumina. Tatăl, Dumitru Miron, care cândva, se bucura de un serviciu bun și fusese respectat de prieteni, vecini, a ajuns un bețiv, un căutător prin gunoaie, un părinte care își trimitea copiii la cerșit pentru a nu muri de foame. Soția lui, Valeria, care cândva, fusese „o doamnă”, cum o numește el, ajunge să trăiască între vis și realitate. Încercările lor de a îndrepta lucrurile sunt înlănțuite de deznădejde, care le închide orice portiță de schimbare. Mama nutrește dorința de a se schimba, dar în momentul în care împărtășeste aceste gânduri cu soțul ei, “el, prea deznădăjduit, nu-i dădea voie să spere în schimbare”. Și iată că și de această dată, elementul surpriză, care stabilește conexiunea între Dumnezeu și Omenire își face prezența în sufletul copiilor, a căror speranță pâlpâie neîncetat, pentru că€inimile lor atât de dormice de iubire avuseseră capacitatea de a separa orice umbră de durere sau suferință care ar fi putut să întineze strălucirea unor pietre prețioase și rare din memoria lor”. Cititorul va fi ghidat spre abisuri din care va avea impresia că nu va mai revedea lumina. Așa se face că familia amintită sfârșește tragic, chiar în momentul în care speranța de schimbare pâlpâia mai strălucitor. Mama este omorâtă de soțul ei aflat sub influența băuturii, iar copiii sunt despărțiți și trimiși la diferite orfelinate din țară. Lumea continuă să fie întruchipată printre rânduri, de data aceasta purtând chipul orfelinatului unde Vlad va viețui timp de cinci ani. Orfelinatul se va dovedi a fi un teritoriu în care speranțele sunt zdrobite cu ajutorul curelei. Doroftei, în vârstă de 22 de ani, așa-numitul „asistat”, este elementul negativ, care va spulbera speranțele celor mai mici, călcând în picioare orice mică speranța care s-ar ivi, precum o geană de soare ce se ivește printre norii care au uitat să calatorească. Și culmea ironiei, tocmai el este acela care percepe ceea ce nu ar tebui să fie considerată iubire: „Când îți pasă de altul, doar pentru că lui i-a păsat mai întâi, e doar o formă de ipocrizie”, consideră Doroftei.
Iubirea Mântuitorului îmbrățișează o lume deznădăjduită
Și poate vei avea impresia că scriitoarea va permite chiar și preț de o pagină, ca legătura dintre Dumnezeu și Umanitate să fie întreruptă definitiv. Însă cu ochii sufletului, vei păși peste un alt pod suspendat între Tragedie și Triumf, exact când te aștepți mai puțin. În mijlocul copiilor loviți de soartă, care trăiesc în întunericul îndoielii, răsare cel mai frumos vlăstar al speranței și luminii. Numele lui este Călin Barbu, băiatul în vârstă de zece ani, care speră cu atâta intensitate că mamă lui își va respecta promisiunea și va veni să îl ia cu ea, în Germania. Vă spun eu, povestea Laurenția, bucătăreasa cu care vorbise copilul, vă spun eu că băiatul ăsta frumos, inteligent și sensibil e o voce a lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne face și noi mai buni cu ceilalţi”. Speranța lui Călin este atât de vie și strălucitoare, că nici o amenințare, bătaie sau cel mai dur cuvânt de descurajare rostit vreodată de Doroftei, pentru care „speranţele atât de frenetice ale lui Călin îi erau dușmani cruzi”, nu vor reuși să îi stingă flacăra, nici măcar nerespectarea promisiunii mamei sale. Călin va decide cu orice preț să alerge în fiecare zi spre dealul din vârful căruia va putea să scruteze mai bine orizontul, care credea că o va aduce pe mama sa. Și acolo, pe deal, omenirea va cădea în genunchi, cu sufletul zdrobit, la pieptul Mântuitorului, unde va găsi Dragostea unică, singura care îmbrățișează cu atâta căldură, care vindecă orice rană, care șterge lacrimile din ochii durerii.
Autoarea pictează sublim această întâlnire, pe care o regăsim personificată cu atâta grație. Călin, băiatul însuflețit de atâta speranță să își revadă mama, va alerga din nou pe deal. Nimic nu-i va putea sta în cale, nici măcar febra care îi cutremură trupul, dintele pe care îl pierde, grăbindu-se să atingă vârful dealului. Și speranța lui va fi răsplătită din plin. Tânărul preot Mihai Stâncă îi va sări în cale și îi va aținti privirea spre Calea Adevărată, Dragostea lui Dumnezeu. Și ”copilul cu suflet” (cum îl numește preotul), va adormi la pieptul preotului, eliberat de orice dezamăgire, durere, lacrimă, însă încununat cu atâta mângâiere, la care nu sperase niciodată ”tocmai pentru că alte gânduri rele și dureroase nu-l mai frământau, adormi „somn dulce, cu capul strâns lipit de acel piept din care ieșise glasul ce-l alinase cu cea mai scumpă mângâiere care se putea dărui unui suflet de copil în suferință: Dumnezeu era Tatăl și Mama lui”. Călin va deveni solul „Dragostei Supreme”, prin intermediul căruia scriitoarea va țese conexiuni inimaginabile. El își va sacrifică viața pentru aproapele său, acesta fiind prietenul său, Vlad. Va accepta să fie „calorifer” uman în locul său, pentru a usca și cămașa și adidașii lui Doroftei. „Eu am febră, îi spusea. Ia uite, ce temperatură mare! Puse mâna lui Vlad pe fruntea lui, cămașa se usucă repede dacă o iau eu. Tu ești rece ca gheața. Ia dă și adidașii!” Gestul său nobil îl va costa viața, care într-un final va aduce viață celui la care toată lumea se aștepta mai puțin, Miron Gură, copilul care găsea „o plăcere specială când din cauza lui sufereau alţii”. Scena se schimbă și omenirea apare configurată de mediul rece al străzii. „Suflet al străzii au atâția în jurul nostru. Rătăcesc în nopți nedormite sau chiar în tumultul zilei, pe întortocheate străzi ale amărăciunilor sufletești și ale singurătății. N-au un loc real al odihnei, decât un surogat trist și iluzoriu, așa cum și-l creează copiii străzii inhalând aurolacul”.
Vlad va fugi de la orfelinat la vârsta de 11 ani și va ajunge să trăiască pe străzi, unde Dumnezeu va îmbrățișa din nou Omenirea. De data aceasta, punctul de legătură este Magda, o fetiță de aceeași vârstă cu el, care crescută într-o familie iubitoare de Dumnezeu, se va așeza pe bancă lângă Vlad și va împarți cu el langoşul, dându-i chiar și câteva bacnote. Însă ceea ce va conta cel mai mult va fi mângâierea cu care fetița îi va atinge fața. „În mintea lui Vlad, unde tristețea lipsei de afecțiune era stăpână, se aprinsese o lumina nouă, caldă, mângâietoare și promitatoare”. Și această lumina o va păstra în suflet în decursul anilor în care cărările lor se vor încrucișa de nenumărate ori, până amândoi vor atinge vârsta de 20 de ani. Cititorul se va confrunta cu răstunări de situație uimitoare, care vor trece pragul spre triumf, în cele mai neașteptate momente. Și fără știrea lui, se va apropia pagină cu pagină, de cel mai impresionant moment, care îi va atinge sufletul până la lacrimi. Iubirea Mântuitorului va izbucni printre rânduri cu atâta căldură și intensitate, atingând punctul culminant al romanului, pe care nu îl voi dezvălui, lăsându-ți ție, dragă cititorule, sarcina să îl descoperi, pentru că această „comoară” să îți aparțină. Și vei ajunge la următoarea concluzie: €”Tragedie și Triumf”, operă spirituală cu care Ligia Seman ne binecuvântează sufletele și implicit viețile, oglindește cu fiecare cuvânt, intensitatea și măreția iubirii Mântuitorului, care a luat asupra lui toată durerea, tristețea, deznădejdea, ura, slăbiciunea acestei lumi, pentru a ne îmbrățișa ființele cu mângâiere, bucurie, speranță, iubire, credință.
Teodora-Sorina Cotrău
Oradea, România

Emil Cioran dincolo de culmile disperării

„Nimeni pe culmile disperării nu mai are dreptul la somn.”

În iunie 2015 s-au împlinit 20 ani de la trecerea în eternitate a scriitorului, filozofului român Emil Cioran, născut la 8 aprilie 1911 la Rășinari, județul Sibiu și decedat la 20 iunie 1995, la Paris. Tatăl său a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din orașul Sibiu. Pe linie maternă se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană. După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, a început studiul filozofiei la Universitatea din București, coleg fiind cu Constantin Noica și având profesori pe Tudor Vianu și Nae Ionescu. Cunoscând bine limba germană, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer și Friederich Nietzsche. A arătat înclinație spre agnosticism, doctrina filozofică care susține că lumea obiectivă nu poate fi cunoscută, rațiunea omenească fiind limitată, și dincolo de limitele senzațiilor omul nu poate cunoaște nimic; gândirea omului ar fi incapabilă să ofere argumente raționale pentru a justifica existența sau inexistența lui Dumnezeu. În 1933 a obținut o bursă care i-a permis să continue studiile de filozofie la Berlin. Într-un articol se declara admirator al lui Hitler, mai târziu fiindu-i rușine de această viziune, considerând-o ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții. Generația tânără din țară de la noi a simțit nevoia unei treziri spirituale care, regretabil, a culminat într-un extremism de dreapta, influențând într-o oarecare măsură viziunea tânărului Cioran. Deși nu a fost membru al Mișcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia. Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În 1937 pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. După o scurtă întoarcere în România (două luni), în 1941 părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment scrie și publică cărțile în limba franceză, ele fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție al limbii. În 1949 îi apare la ed. Gallimard prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul „Rivarol”.
A locuit la Paris în Cartierul Latin, ducând o viață destul de retrasă și cultivând darul conversației cu numeroși prieteni, în corespondență dovedindu-se un remarcabil autor epistolar.
Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran s-a consacrat unor cugetări profund personale: „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele”, consemnează mai târziu. A început prin a fi un gânditor obsedat de sentimente care năvălesc ca o furtună violentă. Vorbind despre temperamentul său, Isabela Vasiliu – Scraba (eseist, filozof) notează: „Cioran este coleric, se aprinde repede și se stinge la fel”.
Teme mari străbat opera lui Emil Cioran legate de ființa umană. Totuși el pretinde că nu filosofează, ci doar își manifestă interesul pentru „intensitatea experienței”. Lectura scrierilor lui Cioran te face să simți cum afirmațiile sale se suprapun uneori, poate în mod nedefinit, gândurilor tale. A scris într-adevăr cu o violentă defulare a tensiunii interioare, temele dovedindu-se a fi obsesive. Întreaga lui operă este dovada unei sincerități și a unei lucidități frapante.
Insomniile de care suferea au fost revelatoare pentru el. În revelații îi apare inutilitatea oricărei acțiuni, chiar și cea a exprimării scrise convertite în profesie, luciditatea clipelor face să apară paradoxurile redate atât de clar în prima sa carte Pe culmile disperării, și reluate în următoarele cărți. Cineva era de părere că în scrieri Cioran este mai mult convalescent decât autor, iar rezultatul e „mai mult ecografie decât operă”, că totul pare o terapie, un proces de exorcizare, foarte clar exprimat în prima sa carte.
Cartea apărută în 1934 în Romania Pe culmile disperării a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937), Amurgul gândurilor (1940), Îndreptar pătimaș (1991), Singurătate și destin (1992), Scrisori către cei de-acasă (1995), Mon pays / Țara mea volum bilingv (1996), ultimele patru apărute la ed. Humanitas, București.
Pe culmile disperării începe cu definirea liricului: „A fi liric înseamnă a nu putea rămâne închis în tine însuți. […] Nu există lirism autentic fără un grăunte de nebunie interioară. […] Începutul psihozelor se caracterizează printr-o fază lirică în care toate barierele și limitele obișnuite dispar pentru a face loc unei beții interioare dintre cele mai fecunde”.
Multe sunt obsesiile lui Cioran în această carte! Mă voi opri doar la câteva dintre ele. Sinceritatea gândurilor, vioiciunea lor, scepticismul ce-l macină alcătuiesc nuanța de bază a scrierilor sale: el în raport cu lumea, inexistența vreunui sens al lumii: „Faptul că exist eu dovedește că lumea nu are nici un sens”. Și s-a dovedit contrariul!
Îl preocupă gândul agoniei, acea senzație groaznică de topire a tot ce este soliditate într-o persoană: „În orice agonie veritabilă este un triumf al morții, chiar dacă după acele clipe de sfârșeală continui să trăiești”.
Presentimentul nebuniei e pregnant și terifiant. Cioran scrie: „Oamenii niciodată nu vor înțelege pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze mai mult decât un fulger”.[…] Nu există salvare prin nebunie, fiindcă nu există om cu presentimentul nebuniei care să nu se teamă de eventualele lucidități într-o asemenea stare. Ai vrea haosul, dar ți-e frică de luminile din el”. Și totuși, consideră că „cine nu iubește stările haotice nu e creator, iar cine disprețuiește stările maladive n-are drept să vorbească de spirit”.
Vădită este obsesia bolii, a morții: „Moartea nu poate fi înțeleasă decât dacă viața este simțită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viața.[…] Oamenii sănătoși, normali și mediocri nu au o experiență a agoniei și nici o senzație a morții.[…] Fiecare pas în viață este un pas în moarte”. Sentimentul eternității acestei vieți îl consideră ca fiind „naiv” și totuși este unica împăcare pentru omul istoric. Doar în boală moartea este prezentă în viață: „A fi bolnav înseamnă a trăi vrând nevrând pe culmi. Dar culmile nu indică neapărat înălțimi, ci și prăpăstii, adâncimi. A trăi în culmile disperării este a atinge cele mai groaznice abisuri.[…] A fi sănătos înseamnă în lumea aceasta a umbla legat la ochi, a nu sesiza nimic din culmile sau adâncimile existenței”.
Melancolia e un gen de dezgust rafinat, sentimentul că nu aparții lumii de aici. E o senzație de plecare a ființei, având în structura ei „o dilatare și un gol cărora nu li se pot stabili granițe”. Regretul ar fi cauza melancoliei, dar el nu paralizează ființa, existând o deschidere spre viitor prin „vis și grație”.
În aceeași măsură îl preocupă disperarea, definind-o ca o stare în care anxietatea și neliniștea sunt imanente existenței. Preferă existența dramatică „chinuită de cele mai consumatoare flăcări interioare”, disprețuind „absența riscului, a nebuniei și a pasiunii”.
Când vorbește despre tristețe, Cioran spune: „Tristețea apare după toate fenomenele prin care viața pierde din ea însăși”. Viața fiind agonică, tristețea pare a reflecta ceva din această agonie; ea ajunge la ireparabil și „a lăsa o dâră de sânge și de fum după tine, ca simboluri ale dramei și ale morții ființei tale, înseamnă a fi nefericit…”.
Altă obsesie este singurătatea, unica manieră de a-ți păstra puritatea sinelui, de a nu te păta de prezența coruptibilă a semenilor și de a înălța altarul inutil al preocupării de sine „prin care nu poți ajunge decât satana sau dumnezeu, dar niciodată om”. Singurătatea este „cavoul” care îi oferă lui Cioran o altfel de înțelepciune, cea a fără – de – rostului, a rădăcinilor ființei care-și trage seva din subteranul neantului. Singurătatea, tăcerea, luciditatea, toate exacerbate de insomnia din nopțile lui albe. Cioran admite două feluri de a simți singurătatea: „a te simți singur în lume și a simți singurătatea lumii”. Oricum, ești tot singur dacă ai acest sentiment al singurătății și ești obligat a-l suporta. Să ne amintim de Nietzsche care spunea că se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta.
Suferința pentru el este o forță teribilă de descompunere, este „dezagregare și otravă, dar și fecunditate, pe care o plătești însă scump”. Ea nu poate fi nici blestemată, dar nici iubită. Dacă iubirea îl apropie pe om de viață, durerea îl separă. În Cartea amăgirilor reia această temă și amintesc frazele: „Numai suferința schimbă pe om. […] Nu schimbi mare lucru prin cultură sau prin spirit, dar modifici inimaginabil de mult prin durere.[…] Tot ceea ce este profund în lumea aceasta nu poate răsări decât din boală.[…] O sănătate perfectă este a-spirituală”. În Căderea în timp, Cioran reia obsesia durerii: „Fără durere nu ar exista conștiința, iar durerea, care afectează toate ființele vii, este unicul indiciu ce ne îngăduie să presupunem că numai omul are conștiință. […] Luciditatea este ruptura dintre spirit și lume; ea este în mod necesar conștiință a conștiinței.[…] Durerea circumscrisă, opusă vagului, e totdeauna încărcată cu un sens, fie el și negativ, în timp ce Vidul, prea vast, nu poate conține nici unul”[…] Ar trebui să urlăm un sfert de oră pe zi. Urletul este modul de exprimare al sângelui, care ne întărește, ne vindecă. Acum, într-un singur loc putem urla și acela este ospiciul de nebuni”.
Grația este „un avânt, o bucurie a înălțării […] o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demonice din viață, ale tendințelor ei negative”. Pentru tânărul de 22 de ani care scria cartea, femeile se bucură mai mult de grație, fiindcă la ele „grația și naivitatea sunt incomparabil mai frecvente ca la bărbați”. Fericiți sunt pentru el cei naivi, cu naivitatea lor putând să atingă armonia și să se integreze în viață, spre deosebire de cei care pierd total naivitatea, pierderea ei însemnând dezintegrarea. Nu se simțea încă, îmi permit să adaug, evoluția femeilor din zilele noastre, nevoite a-și pierde și din grație și din naivitate…
Tinerețea lui va gândi eronat când afirmă că nu se știe clar ce este bine și ce este rău, că „orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pentru viață”. Revoltat exprimă: „Întreaga morală n-ar vrea să facă din viață decât o sumă de ocazii pierdute”, uitând de conștiința morală care ne îndeamnă la respectul pentru legile morale.
Percepe intens entuziasmul vieții pe care-l consideră semnificativ: „Pierderea fluidității vitale și debordante îți distruge receptivitatea și posibilitatea de a îmbrățișa viața cu generozitate și elan. Entuziasmul este singurul care se menține viu până la bătrânețe. Toți ceilalți când nu sunt născuți morți, ca majoritatea oamenilor, mor înainte de vreme. Sunt atât de rari oamenii entuziaști!”, acest sentiment închizând drumul spre moarte. Cioran considera entuziasmul o revărsare a iubirii dezinteresate, spre deosebire de grație cu farmecul ei melancolic inexistent în entuziasm.
Renunțarea „conține mult orgoliu și suferință.[…] Prefer să mor de foc interior decât de vidul și resemnarea înțeleptului, la care aceasta răsare dintr-un gol lăuntric”.
Lumea i se pare irațională și întrucât este infinită, nu-i acceptă vreun sens: „Sensul este conceptibil numai într-o lume finită, în care poți ajunge la ceva…[…] Totul e prea puțin față de nemărginire”. Separarea de lume produsă de suferință duce la „interiorizarea excesivă” și la unul dintre paradoxuri, anume: „de a șterge amintirile celor ce n-ar vrea să uite și de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori să uite totul”. „Interiorizarea duce la prăbușire, fiindcă prin ea a intrat oarecum lumea în tine și te apasă dincolo de orice rezistență. Mai este atunci de mirare de ce unii se servesc de sport, de vulgaritate, de artă și de sexualitate numai pentru a uita?” Și totuși, spune Cioran, „numai iubirea de oameni ce răsare din suferință seamănă cu înțelepciunea ce izvorăște din nefericire”.
Nu greșește când afirmă că munca este un blestem, fiindcă biblic: „În sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta!” i s-a spus lui Adam când a fost alungat din Rai, dar greșește când afirmă că ea „tâmpește, trivializează și impersonalizează”, susținând că este mai mult simț metafizic într-un om leneș decât într-unul activ. Admite totuși că uneori lenea poate fi „un semn al imbecilității”. Sfântul Apostol Pavel spune: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce”. Atribuie vina de a fi nefericit vieții și nu sieși, considerând viața irațională și evoluția ei fără de scop. Simte că omul nu poate ajunge să fie fericit întru totul, dar recunoaște că poate să ajungă la un grad mai mic de nefericire. Nietzschean în tinerețe, Cioran încercă să „dărâme” o lume plină de imperfecțiuni, dar ea este o construcție făcută în timp, cu mari sacrificii și nu avem dreptul să nesocotim lumea și viața ce ni s-a dat! În corespondența lui cu părintele Nicolae Steinhardt, acesta îi scrie: „Credința ne dă o poziție strategică avantajoasă: un fel de retragere, de feste Burg unde nimeni și nimic nu poate să pătrundă pentru a produce incertitudine, dezolare și furie. Ce păcat că imensul dumneavoastră talent și marile dumneavoastră virtuți creștine nu sunt puse în slujba Transfiguratului!”.
Sinuciderea este o altă obsesie, o temă pe care o dezbate, crezând că în acest mod poți face viața suportabilă. Întrebat de prietenul lui Constantin Noica de ce nu s-a sinucis până la acel moment tot vorbind despre sinucidere, Cioran i-a răspuns sincer că iubește viața.
O altă obsesie a lui Cioran este timpul, el fiind de neînlăturat din ecuația ființei umane și devenind dușman în insomnii, lipsa de somn fiind pentru el „cea mai mare experiență pe care o poți avea în viață”. Nesomnul aducea desigur cu el oboseala ce semăna cu un drum spre prăbușire, spre moarte… Oboseala cu stările ei negative ce „separă pe om de lume și de lucruri”.
Și, spune Cioran către finalul cărții, „după ce te-ai frământat ca un nebun să rezolvi toate problemele, după ce te-ai chinuit pe culmi, când ar trebui să dai răspunsurile supreme, sfârșești prin a găsi în tăcere singura realitate și singura formă de expresie, și cine nu sfârșește în tăcere înseamnă că n-a văzut totul”. Înduioșător, Cioran continuă: „Să-ți vină să plângi atunci când te gândești la oameni, să iubești totul într-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie când te gândești și la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranțelor”. Înverșunat uneori față de cel ce l-a condamnat la viață, atitudinea lui Cioran față de religie se nuanțează: „dacă prin orice pot cădea în lumea asta numai prin iubire nu”[…] „Singurul lucru care îl poate salva pe om este iubirea”. Frumos și adevărat!
Intervievat de jurnalistul elvețian FranÇois Bondy (1915-2003), la întrebarea ce este iluzia, ce este maya?, a răspuns: „Înseamnă să privești gheața fără să te gândești că este apa”, cu alte cuvinte să te amăgești oprindu-te cu gândul la gardul concretului… Întrebat dacă este un om dezamăgit, a răspuns:„Nu sunt un om dezamăgit, sunt mai degrabă ruinat pe dinăuntru de prea multă încordare”. Cât privește subiectul religiei, răspunsul a fost: „Nu sunt religios, dar nu sunt insensibil față de dimensiunea religioasă… Personal cred că religia merge mult mai în adâncime decât orice altă reflecție a spiritului uman și că adevărata viziune a vieții este religioasă. Omul care n-a trecut prin religie și care nu a cunoscut tentația religioasă este un om vid”. Iată că Pascal a avut dreptate: „Marile spirite termină religios”, virtuțile creștine – credința, speranța și iubirea – nu pot fi date la o parte, căci „Iadul e durerea celor ce nu pot iubi”(Dostoievski).
Catalogat de unii cititori ca deținător al unui umor negru privitor la viață, supranumit de unii critici „filozoful disperării”, de alții „aristocrat al dubiului și un dandy al metafizicului”, Emil Cioran a fost în primul rând un „scafandru” ce a căutat în adâncul sufletului omului, a găsit pietre, le-a cules și le-a adus la suprafață, ca noi să le studiem, să le întoarcem pe toate fețele, să le vedem strălucirea sau întunecimea, prețiozitatea sau banalitatea… Pentru acest curaj de a explora adâncimile sufletului, pentru explozia și incisivitatea gândului, Cioran trebuie prețuit.
Într-un fragment din jurnalul filozofului austriac Wolfgang Kraus am putut citi caracterizarea: „Un mers agitat, cu pași mari, un fel de a vorbi sacadat, avântat, de parcă i-ar fi greu să țină pasul cu șuvoiul gândurilor sale, cuvintele se rostogolesc, se suprapun, dând glas unor formulări incisive și precise. Un om de o bunătate deplină”.
Pictorul, omul politic Eugen Mihăescu a amintit de curând cutremurătoarea întâlnire cu filozoful, în ultimele zile ale vieții sale: „În vara lui ’94 m-am dus, ca de obicei atunci când mă aflam la Paris, să-l iau pe Cioran la o plimbare în grădina Luxembourg. Pentru că nu răspundea nimeni la sonerie, l-am căutat pe librarul din colţ ca să-l întreb dacă ştie ceva de maestru. Mi-a spus trist că Cioran e bolnav şi a fost internat la spital…”.
Darul cel mai prețios al filozofului intrase în haos, luciditatea apărând doar ca un „fulger” pe cerul minții sale.
Și dreptul la somn i-a fost dat… dincolo de culmile disperării.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Metajurnalul unor irizări Eminescu – Poe

De obicei în România se scrie despre Eminescu pe 15 ianuarie și pe 15 iunie. Ca și cum un bisturiu astral ar divide timpul în două jumătăți de an, iar românii (cu excepția criticilor și poeților) s-ar trezi obligați ca – din jumătate în jumătate de  an – să mai adauge încă un eveniment Eminescu la seria celor petrecute până acum.
Cum aș putea scăpa de “obligația“ de a mă alătura celor care, pe 15 ianuarie sau
pe 15 iunie ?
*
Scriu o lucrare importantă despre EMINESCU și POE, nu îmi propun
să reproduc aici din acea lucrare, dar sunt tentat să comentez ceva din “ irizările
Eminescu – Poe” ale acestei lucrări. Profesorul universitar Liviu Cotrău (poate cel
mai deosebit exeget în literatura lui Poe de la noi) îmi trimisese cândva un e mail
în care se întreba cum de nimeni nu s-a gândit la binomul Eminescu-Poe până
acum… Mă simt cumva fericit și apăsat de responsabilitatea acestei lucrări, dar
sunt mulțumit că știu ce vreau, deși sunt mereu “contra cronometru”…
Așa că duc mai departe acest “ metajurnal al unor irizări Eminescu – Poe” (este
un spațiu al deplinei libertăți de a comenta irizările arcului poetic transatlantic
dintre Europa și Statele Unite (“Eminescu, utlimul mare romantic al Europei”, se
spune…).

Când eram elev de școală generală, la Slănic Moldova, atunci când venea vacanța
de vară, îmi luam teancul de cărți (unele citite de cîteva ori) și operam o selecție a
acelor cărți care aș fi dorit să le recitesc. Plăcerea lecturii era pentru mine bucuria
de a hălădui în libertate printr-un univers fascinant al unor cărți și al unor autori.
Simțeam nevoia să citesc atunci pe prispa de lemn a vilei unde părinții mei aveau,
cu chirie, o locuință de două camere. Simțeam nevoia să trag lângă mine munții cu
păduri de brad și să ascult, în depărtare, foșnetul rece al apei de munte.
Pentru a citi din Eminescu, descoperit mai târziu, în liceu, aș simți mereu nevoia să trag lângă mine un țărm de mare și foșnetul valurilor. Acum, când scriu aceste rânduri,ascult pe YOU TUBE, foșnetul unor valuri marine. Deși niciodată foșnetul real al valurilor de mare nu se va putea compara cu cel înregistrat pe YOU TUBE. Și nici un fel de foșnet de valuri de mare nu se poate compara cu muzica valurilor eminesciene.
Există undeva, într-un poem al lui Poe, o referire la “acel regat de lângă mare”.
Am stat ani de zile să mă întreb dacă nu cumva “acel regat de lângă mare” nu este
regatul Marii Britanii (fiindcă Poe a copilărit în Marea Britanie și acea perioadă a
lăsat urme în opera sa).
*
Când eram redactor la ROMPRES (agenția de presă redevenită AGERPRES)
și lucram la știri externe, am citit o știre despre o recentă descoperire a cercetătorilor americani despre influența care o au primii ani din copilărie asupra formării unui om. Și mă gândeam că românii descoperiseră de mult “cei șapte ani de acasă”…
Există foarte multe asemănări între viața și opera celor doi mari poeți, există și deosebiri fundamentale, dar nu există o influență directă Poe asupra lui Eminescu.
O mare poetă din Statele Unite, Diane Wakoski (she is described as an “important and moving poet” by Paul Zweig in the New York Times Book Review, she is frequently named among the foremost contemporary American poets by virtue of her experiential vision and her unique voice ) , imi scria – luând la cunoștință opțiunea mea de a studia Poe – că “întotdeauna europenii au avut o mai mare considerație pentru Poe decât conaționalii săi americani“. Mă întreb, dacă nu ar fi fost Baudelaire să traducă din Poe (fiindcă l-a descoperit ca pe un congener al său) și dacă limba franceză nu ar fi prevalat în Europa în secolul al XIX-lea, dacă Poe ar fi fost la fel de cunoscut dincoace de Atlantic. Problema este, ca revers al medaliei, cum am putea să-l facem pe Eminescu la fel de cunoscut dincolo de Atlantic.

Ioan Iacob, 15 iunie, 2015

ONG cultural 1.0

Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală are plăcerea de a vă invita marți, 30 iunie 2015, ora 12:00, în foaierul Aulei Ministerului Culturii, (Bd. Unirii nr. 22, et. 1, Sector 3, Bucureşti) la întâlnirea de lucru ONG cultural 1.0 dedicată sectorului cultural independent.

 

ONG cultural 1.0 își propune să faciliteze legătura dintre societatea civilă și autoritatea publică, fiind adresată reprezentanților sectorului independent, laboratorul cel mai activ în materie de creație care impulsionează domeniul culturii. Evenimentul își dorește să creeze o platformă de dezbatere interinstituțională în vederea identificării percepțiilor cu privire la politicile publice și strategiile sectorului cultural, precum și a reglementărilor necesare zonei independente.

 

În acest e-mail, găsiți atașate proiectul de agendă și formularul de înregistrare, necesar pentru organizarea corespunzătoare a focus-grupurilor prevăzute în program. 

 

De asemenea, pentru eficiența acestei întâlniri vă punem la dispoziție o sinteză a propunerii de Strategie sectorială în domeniul culturii și patrimoniului național pentru perioada 2014 – 2020: http://www.culturadata.ro/wp-content/uploads/2014/05/Sinteza.pdf.

 

În vederea unei bune desfășurări a evenimentului, vă rugăm să confirmați participarea și să trimiteți formularul completat până la data de cel târziu 29 iunie, la adresa office@culturadata.ro.

 

Pentru mai multe informații, puteți accesa: http://www.culturadata.ro/ong-cultural-1/.

 

Persoana de contact este doamna Silvia Caraiman, e-mail: silvia.caraiman@culturadata.ro, t

 

Vă așteptăm cu drag! 

Mesajul Ambasadorului României în Statele Unite ale Americii cu ocazia Zilei Drapelului Naţional

„Ziua de 26 iunie, Ziua Drapelului Naţional, reprezintă un moment de sărbătoare pentru toţi românii, o ocazie pentru cinstirea unuia din cele mai preţioase însemne naţionale.
Astăzi trebuie să mulţumim, în primul rând, înaintaşilor noştri pentru sacrificiul lor în lupta pentru unitate şi independenţă, dar în egală măsură şi românilor de pretutindeni, care se simt mândri de apartenenţa lor şi de valorile noastre naţionale.
Drapelul Naţional reprezintă principalul simbol al unităţii românilor de pretutindeni, „un stindard al libertăţii” care aminteşte fiecăruia dintre noi datoria sfântă de a servi cu credinţă patria, de a apăra în orice împrejurare unitatea, independenţa şi suveranitatea României. Tricolorul a însoţit principalele momente din istoria modernă a acestei națiuni, cele ce au deschis drumul către o Românie care astăzi stă mândră între naţiunile lumii, construind o democraţie solidă, ca membru de încredere al Uniunii Europene şi al Alianţei Nord Atlantice.
În această zi îi îndemn pe toţi românii, oriunde s-ar afla, să cinstească aşa cum se cuvine acest simbol naţional.
La mulţi ani, Tricolor! La mulţi ani, România! La mulţi ani, români!”
Ambasador Iulian Buga

EUROPAfest Summer Edition @ Sinaia | 16 – 29 July

6 concerts of jazz and classical music at Peles Castle and other traditional venues in Sinaia

 

After the success registered by the 22nd edition of EUROPAfest – jazz | blues | pop | classic, a festival patronized by the Royal House, which took place in May in Bucharest and Sibiu, jmEvents continues the series of events in Sinaia with EUROPAfest Summer Edition. The event is organized in partnership with Sinaia City Hall, Peles Castle and Mara Hotel. Thus, the concerts move in the city at the foothills of Bucegi, a pitoresque destination, with stone paths leading to the Castle, with stories of queens and kings, and idyllic scenery.

 

With titles such as “ ummer Concert at Castle”, “Jazz in the Park”, “Before Sunset”, “Classic in the Church”, “Summer Magic Dream”, “EUROPAfest Summer Edition Gala” the organizers invite the large audience between 16 and 29 July to leave behind the nosiness of the cities and to enter the magical atmosphere created at the Peles Castle and in other places with tradition in Sinaia.

 

Artists from UK, France, Germany, USA, South Africa, Ireland, Spain, India, New Zealand, Cyprus, Japan, Belgium, Slovenia, Macedonia, Russia and Romania will charm the public, offering extraordinary concerts. Emotion and special moments with sonatas, sonatine, tangos and jazz pieces, which will transform a regular summer evening into a fairy tale one.

 

Concerts agenda

18 july | 18:00 | Summer Concert at Castle – Peles Castle

23 july | 19:00 | Jazz in the Park – Central Park

24 july | 19:00 | Summer Magic Dream – Caffe EUROPAfest

25 july | 19:00 | Before Sunset – King’s Valley Hall

26 july | 19:00 | EUROPAfest Summer Edition Gala – Bastion, The Royal Domain

27 july | 19:00 | Classic in the Church – The Catholic Church

 

Besides concerts, EUROPAfest Summer Edition includes the fourth edition of Summer Music Academy Sinaia, an international instrumental training stage – violin, viola, flute, cello, at the highest standards, addressed tot the musicians aged 10 to 30.

 

Please find attached:

– the press release

– the festival’s poster

 

AMBASADA NU NE REPREZINTA

https://www.facebook.com/notes/iunia-pasca/scrisoare-deschisa-ambasadele-nu-ne-reprezinta/10152797828387330

Buna ziua,

doresc sa va aduc la cunostinta o situatie neplacuta legata de Ambasada Romaniei si in special Sectia Consulara din New Delhi, India.

Locuiesc in India de 10 luni si in aceasta perioada a fost nevoie sa imi reinnoiesc pasaportul, astfel ca am venit in luna martie din Mumbai in Delhi (3000km dus-intors) pentru a-mi depune actele. A fost printre cele mai urate experiente din intreaga mea viata, cand dl Adrian Sarbu a considerat ca e necesar sa ma tina in ambasada 7 ore (va pot furniza daca doriti toate detaliile acestei experiente deosebit de nefericite), iar apoi sa neglijeze sa imi spuna ca pot semna o hartie prin care imi asum riscurile ca pasaportul sa imi fie trimis prin curierat, pentru a nu mai trebui sa calatoresc cei 3000km sa il ridic. Nu am semnat acea hartie, drept urmare a trebuit sa fac aceasta calatorie inutila cu totul pe cheltuiala mea.

Mi s-a spus ca venirea pasaportului va dura maxim 3 luni, astfel ca pot sa verific la sfarsitul lunii mai care e situatia. Dupa ce nu am primit nici un raspuns la repetatele emailuri, precum nici la telefon, am reusit intr-un final, dupa 13 saptamani, sa dau de noul consul aici, dl Mihai Secere.

Nu mi-a adus nimeni la cunostinta faptul ca mi-a sosit pasaportul, cu toate ca intr-o lume “normala” asa ar fi fost de asteptat. Am vorbit la telefon cu dl consul intr-o miercuri, i-am spus ca e deja o situatie urgenta, m-a rugat sa ii scriu un email si imi va raspunde. Vineri, pentru ca nu am primit nici un raspuns, am sunat din nou, repetand ca e urgent, mi s-a spus ca nu a verificat emailul dar imi va raspunde, ceea ce nu s-a intamplat.

Astfel ca luni de dimineata am zburat 1500km sa am parte de o alta experienta umilitoare si uluitoare, de aceasta data cot la cot cu 15 indieni ce stateau cu orele in fata ambasadei (in fata!, nici macar inauntru, in sala de asteptare, in conditiile in care temperatura medie aici e 40 de grade Celsius). Am ascultat ce au avut de spus, in timp ce asteptam cu totii mult peste limita bunului simt, iar cateva dintre lucrurile impartasite de ei (ce imi par halucinante si doar din punct de vedere al bunului simt), sunt:

vin sa astepte cu orele, de la 7 dimineata (in conditiile in care programul incepe la 10) pentru ca nu exista nici un fel de sistem care sa le garanteze ca vor reusi sa intre la dl consul in cele 2 ore zilnice de program cu publicul
cu toate acestea, nu reusesc mereu sa-si depuna actele pentru ca sunt agenti care vin cu zeci de dosare si consuma intregul timp alocat (deci nu exista un program separat pentru agenti si pentru cetatenii de rand)
personalul e greu inspre imposibil de contactat la telefon sau email
unii membru ai personanului ambasadei sunt de o impolitete crunta, si aroganta iesita din comun
nu se respecta programul, decalarile sunt frecvente si nimeni nu se oboseste niciodata macar sa le spuna ce se intampla
exista o discrepanta intre informatia de pe site si din sectie, si uneori si ceea ce li se spune verbal
informatiile de pe site nu sunt complete
primesc drept replica la intrebari de baza (cum ar fi “care e procedura de aplicare?”) un simplu, sec si repetat “Nu stiu!”

Eu mi-am primit intr-un final pasaportul astazi, multumesc dlui Secere, insa am fost eu insami “beneficiara” multora dintre experientele de mai sus, precum au fost si alti romani cu care am discutat pe aceasta tema. Ce se intampla aici e fie incompetenta, fie rea vointa, fie o combinatie a celor doua, dar e ceva ce cu siguranta trebuie sa se schimbe.

As dori sa-mi spuneti in ce mod poate sa apara aceasta schimbare si ce putem noi, cetatenii de rand, sa facem in aceasta directie. Daca aveti nevoie de marturii, de petitii, de dovezi, va rog sa imi spuneti si le vom furniza.

In acelasi timp, aceasta nu e o situatie singulara, prezenta doar in India. Gradul de nemultumire a romanilor de peste hotare cu personalul ambasadelor din toate colturile lumii este major. Pe langa modul josnic in care cetatenii romani sunt tratati de cei care sunt acolo in slujba lor, tratament ce nu are nici un fel de justificare, ce e mai tragic e ca asa sunt tratati si cetatenii respectivelor tari. Este o pata extrem de rusinoasa pe fata Romaniei ca singurul contact pe care majoritatea lumii il are cu tara noastra, si anume prin personalul ambasadei, sa fie de o calitate atat de joasa incat sa ii faca pe respectivii sa nici nu-si doreasca sa ajunga vreodata in tara noastra. E un deserviciu major facut Romaniei, si e dureros cu atat mai mult cu cat exista atat de multe persoane nu doar competente, dar umane, care ar putea sa ocupe aceste pozitii si sa aduca o imagine pozitiva si benefica tarii.

Astfel ca astept cu mult interes raspunsul dvs legat de ceea ce poate fi facut pentru a duce la aceste schimbari atat de necesare. Noi, cetatenii, nu doar le cerem, dar suntem chiar dispusi sa contribuim pentru ca ele sa se intample.

Cu respect, in asteptarea unui raspuns,

Iunia Pasca

PS. daca aveti o experienta neplacuta de impartasit, sau doar credeti ca e nevoie de o schimbare in aceasta directie, lasati un comentariu impartasind gandurile voastre, pentru a le putea transmite mai departe celor implicati. Cu multumiri!!

StartPoint Prize România.

Victoria Art Center vă invită joi, 25 iunie, ora 19.00 la vernisajul expoziției StartPoint Prize România.
Expoziţia StartPoint Prize găzduită de Victoria Art Center prezintă o selecţie a celor mai bune proiecte realizate în 2015 de absolvenţi ai universităţilor de artă din România. Un juriu desemnat de organizatori va alege participantul la faza finală ce va avea loc la Centrul pentru artă contemporană DOX în Praga.

Competiţia StartPoint Prize (http://www.startpointprize.eu/) este deja la a treisprezecea ediție şi are ca scop selectarea celor mai bune proiecte ale absolvenţilor din academiile şi universităţile de artă din Europa, creând în acelaşi timp o platformă pentru viitoare colaborări între tinerii artişti.

Artiști:
Alin Carpen, Roberta Curcă, doamnadia, Mihai Dragolea, Daniel Ghercă, Gloria Luca, Oana Năstăsache, Răzvan Alexandru Năstase, Mihai Nistor, Oana Popan, Andrea Tivadar

26 iunie – 27 iulie 2015

Vernisaj: Joi, 25 iunie, 19.00

Victoria Art Center, Calea Victoriei 12C

www.artvictoria.ro

www.startpointprize.eu

Maiastra, nasterea unei lumi @Galateca