De obicei în România se scrie despre Eminescu pe 15 ianuarie și pe 15 iunie. Ca și cum un bisturiu astral ar divide timpul în două jumătăți de an, iar românii (cu excepția criticilor și poeților) s-ar trezi obligați ca – din jumătate în jumătate de  an – să mai adauge încă un eveniment Eminescu la seria celor petrecute până acum.
Cum aș putea scăpa de “obligația“ de a mă alătura celor care, pe 15 ianuarie sau
pe 15 iunie ?
*
Scriu o lucrare importantă despre EMINESCU și POE, nu îmi propun
să reproduc aici din acea lucrare, dar sunt tentat să comentez ceva din “ irizările
Eminescu – Poe” ale acestei lucrări. Profesorul universitar Liviu Cotrău (poate cel
mai deosebit exeget în literatura lui Poe de la noi) îmi trimisese cândva un e mail
în care se întreba cum de nimeni nu s-a gândit la binomul Eminescu-Poe până
acum… Mă simt cumva fericit și apăsat de responsabilitatea acestei lucrări, dar
sunt mulțumit că știu ce vreau, deși sunt mereu “contra cronometru”…
Așa că duc mai departe acest “ metajurnal al unor irizări Eminescu – Poe” (este
un spațiu al deplinei libertăți de a comenta irizările arcului poetic transatlantic
dintre Europa și Statele Unite (“Eminescu, utlimul mare romantic al Europei”, se
spune…).
Când eram elev de școală generală, la Slănic Moldova, atunci când venea vacanța
de vară, îmi luam teancul de cărți (unele citite de cîteva ori) și operam o selecție a
acelor cărți care aș fi dorit să le recitesc. Plăcerea lecturii era pentru mine bucuria
de a hălădui în libertate printr-un univers fascinant al unor cărți și al unor autori.
Simțeam nevoia să citesc atunci pe prispa de lemn a vilei unde părinții mei aveau,
cu chirie, o locuință de două camere. Simțeam nevoia să trag lângă mine munții cu
păduri de brad și să ascult, în depărtare, foșnetul rece al apei de munte.
Pentru a citi din Eminescu, descoperit mai târziu, în liceu, aș simți mereu nevoia să trag lângă mine un țărm de mare și foșnetul valurilor. Acum, când scriu aceste rânduri,ascult pe YOU TUBE, foșnetul unor valuri marine. Deși niciodată foșnetul real al valurilor de mare nu se va putea compara cu cel înregistrat pe YOU TUBE. Și nici un fel de foșnet de valuri de mare nu se poate compara cu muzica valurilor eminesciene.
Există undeva, într-un poem al lui Poe, o referire la “acel regat de lângă mare”.
Am stat ani de zile să mă întreb dacă nu cumva “acel regat de lângă mare” nu este
regatul Marii Britanii (fiindcă Poe a copilărit în Marea Britanie și acea perioadă a
lăsat urme în opera sa).
*
Când eram redactor la ROMPRES (agenția de presă redevenită AGERPRES)
și lucram la știri externe, am citit o știre despre o recentă descoperire a cercetătorilor americani despre influența care o au primii ani din copilărie asupra formării unui om. Și mă gândeam că românii descoperiseră de mult “cei șapte ani de acasă”…
Există foarte multe asemănări între viața și opera celor doi mari poeți, există și deosebiri fundamentale, dar nu există o influență directă Poe asupra lui Eminescu.
O mare poetă din Statele Unite, Diane Wakoski (she is described as an “important and moving poet” by Paul Zweig in the New York Times Book Review, she is frequently named among the foremost contemporary American poets by virtue of her experiential vision and her unique voice ) , imi scria – luând la cunoștință opțiunea mea de a studia Poe – că “întotdeauna europenii au avut o mai mare considerație pentru Poe decât conaționalii săi americani“. Mă întreb, dacă nu ar fi fost Baudelaire să traducă din Poe (fiindcă l-a descoperit ca pe un congener al său) și dacă limba franceză nu ar fi prevalat în Europa în secolul al XIX-lea, dacă Poe ar fi fost la fel de cunoscut dincoace de Atlantic. Problema este, ca revers al medaliei, cum am putea să-l facem pe Eminescu la fel de cunoscut dincolo de Atlantic.

Ioan Iacob, 15 iunie, 2015