Legendele Dacilor Liberi – „Piatra Sacra”

Aerul de legenda al stramosilor daci se imbina perfect cu stilul Marvel al benzilor desenate semnate Mihai Grajdeanu iar scenariul de Felix Crainicu si Mihai Grajdeanu reda intocmai legendele culese de Cristi Ionita din muntii Bucegi. „Piatra Sacra” e doar prima dintr-o serie de legende transmise din generatie in generatie care cu siguranta te vor captiva atat prin firul epic intrigant cat si prin grafica exceptionala.

Legendele Dacilor vol.1 „Piatra Sacra” poate fi comandat prin posta la adresa legendeledacilor@yahoo.com. Albumul de 60 de pagini, cu coperta cartonata si legatorie de lux costa numai 27lei, la care se adauga taxele postale (7lei).

Legendele Dacilor Liberi vol1: „Piatra Sacra”

Format: 148 × 210

Nr. pagini: 60 color, print digital.

Scenariu: Felix Crainicu si Mihai Grajdeanu

Desene: Mihai Grajdeanu

Design creatura: Adrian Grajdeanu

Universul dacilor fascineaza de sute de ani. O farama din aceasta lume unica se regaseste in „Piatra Sacra”, o banda desenata care aduce o data cu sine ceva din magia celor care pe noi ne-au fermecat – geto-dacii, inaintasii nostri unici.

Bazata pe legendele care au ajuns la noi in forma orala, „Piatra Sacra” deschide seria Muntelui Ascuns – povestirile care ne poarta printre cele mai bine pastrate secrete ale geto-dacilor – intrarea in Muntele Ascuns, lumina vesnica a Pietrei Sacre sau cunoasterea fortei data de Steaua Mama fiind doar cateva dintre ele.

„Piatra Sacra” urmeaza primii pasi din drumul Micului Sfinx, aventurierul care, fara sa o stie, este pe cale sa reinvie Calea Sacra a geto-dacilor, drumul inchis de sute de ani, ferecat celor fara credinta si de a carui existenta aproape nimeni nu mai stie.

Micul Sfinx nu este singur – pastratorii tainelor sacre ii vin in sprijin. Insa, de partea cealalta, sunt cei care nu doresc sub nici o forma ca forta geto-dacilor sa reinvie. Un razboi care parea adormit de mii de ani este gata sa renasca. Nimeni nu stie de partea cui va
fi victoria, insa un lucru este cert – la finalul confruntarii, lucrurile nu vor mai fi la fel in univers.

„Plantam fapte bune in Romania”

 

 

 

Sambata 29 Octombrie, voluntarii de la BGS au participat  la prima actiune de impadurire de anul acesta organizata de miscarea „Plantam fapte bune in Romania” in localitatea Armasesti, judetul Ialomita.Angajatii firmei de paza si protectie au plantat sute de copaci in locul unde in urma cu cativa ani puhoaiele de apa faceau prapad,maturand totul in calea lor si lasand oamenii fara micile averi stranse de-a lungul vietii.Angajatii BGS alaturi de alti voluntari au plantat frasini,plopi si ulmi incercand astfel sa fereasca zona in fata unei eventuale inundatii.

BGS GRUP – Definitia sigurantei

„Un an de la un vis: Atlanticul care uneste…”

Acum un an s-a ivit o oportunitate uriasa: organizarea primei editii a Conferintei Internationale „Crossing Boundaries in Culture and Communication” de catre Departamentul de limbi straine al Universitatii Romano Americane din Bucuresti si acceptarea includerii, la initiativa mea, a unei sectiuni dedicate PRESEI.

M-am zbatut foarte mult atunci ca presa nord-americana sa participe la lucrarile acestei sectiuni si am avut un sprijin extraordinar din partea „Gandacului de Colorado”; pot afirma astazi ca fara receptivitatea si sustinerea proiectului meu de catre acest jurnalist extraordinar care este

Lucian Oprea „Clubul presei transatlantice” nu ar fi existat. El a contactat-o atunci pe Madalina Corina Diaconu, care a reprezentat MEDIA NORD-AMERICANA la lucrarile sectiunii dedicate PRESEI si a facut „o radiografie la zi” a presei nord-americane. In plus ea aducea si exemplarele unor prestigioase jurnale nord-americane, despre care auzisem uneori, le puteam citi pe Internet, dar nu le atinsesem niciodata paginile in realitate! Atingerea acestor pagini (ale jurnaleleor care au si devenit membre fondatoare – impreuna cu un canal de televiziune din Chicago, orasul unde lansasem in 2004 volumul de poezie „Carate de septembrie”, scris impreuna cu poetul Mircea Stefan din Cleveland, Ohio – ale „Clubului presei transatlantice”) parea un vis…

     La un an de la adoptarea „Cartei presei transatlantice” (unde ultimul punct prevedea infiintarea „Clubului presei transatlantice”) ma simt fericit si …”transatlanticizat” (de parca as fi trait o mie de vieti pe cele doua maluri ale Atlanticului si parca as fi traversat Atlanticul de o mie de ori!). Si poata ca toata aceasta zbatere de a pune pe picioare „un instrument pentru dezvoltarea relatiilor transatlantice de presa” nu a fost in zadar. Nu avem deocamdata de partea noastra sponsori puternici si nici trusturi importante de presa pentru a marca acest inceput sau a organiza anual, pe un mal si pe celalalt al Atlanticului, congrese ale jurnalistilor din canalele MEDIA europene sau americane afiliate acestui club. Dar sunt convins ca va veni si ziua aceea…In fond a traversa- din punct de vedere mediatic – Atlanticul nici nu este prea greu: iti trebuie un vis, niste colegi de breasla extraordinari la Denver, la Chicago, la New York, pe Coasta de Vest, in Europa sau in Canada, un club care sa apropie cele doua maluri ale Atlanticului…

    Un presedinte al Statelor Unite spunea candva ca, in ciuda competitiei care exista din punct de vedere economic intre S.U.A. si Uniunea Europeana, relatia transatlantica ramane definitorie si definitiva pentru dezvoltarea legaturilor dintre „Lumea Noua” si „batranul continent”.

     Imi place sa-mi imaginez ca ne vom intalni cu totii, candva, la o editie importanta a „Clubului presei transatlantice”. Dar pana atunci ne putem intalni aici, in spatiul virtual al „Clubului presei transatlantice” fiindca ideile traverseaza mai repede Atlanticul decat noi. In fond, se spunea undeva, „daca Timpul ar trece pe langa noi si nu prin noi, la ce am mai trai?” Parafrazand…”In fond, daca macar relatarile noastre nu ar circula libere intre cele doua maluri ale Atlanticului, de ce am mai exista ca „jurnalisti transatlantici”? Sau poate activitatea noastra de „jurnalisti transatlantici” naste deja o Atlantida a viitorului care va suplini un continent disparut?

                                                     Ioan Iacob

Cât costă Adrian Costea?

 

Aş fi ipocrit dacă nu m-aş lăuda cu faptul că, graţie informaţiilor apărute pe CERTITUDINEA, artistul plastic Adrian Costea a început să fie contactat cam din toată lumea (Franţa, Japonia, Israel, SUA). Până şi din insula Rhodos a primit oferte de cumpărare a unei lucrări. Am fost, cu alte cuvinte, primul care l-a semnalat în spaţiul public, ca artist. Aş fi însă nedrept dacă nu aş recunoaşte că Pavel Şuşară l-a cunoscut pe Adrian Costea (percepându-i şi valoarea!) încă din 2007.

I-a văzut câteva picturi, a fost entuziasmat de ele şi i-a propus să organizeze împreună o expoziţie. Adrian Costea a refuzat atunci. Prin 2009, criticul de artă a avut ocazia să-i vadă şi 11 sculpturi de mari dimensiuni (peste 2 metri înălţime) în oţel, la o întreprindere bucureşteană, unde Costea le dăduse în lucru.

Piesele erau neterminate. I-a cerut permisiunea să le fotografieze, iar Costea a fost de acord. Bine că a fost, pentru că, la scurtă vreme, în timp ce Adrian Costea se afla în Franţa, lucrările au fost furate din întreprindere. Evident, nu de cunoscători, ci de traficanţi de fier vechi. Sculpturile nu mai există decât în memoria digitală a aparatului lui Pavel Şuşară, până când artistul se va hotărî să le facă din nou.

Trei din cele 11 lucrări ale lui Adrian Costea, furate în faza de lucru

Am făcut acest scurt remember al faptelor pentru că, la o adică (sper ca acest „la o adică” să se întâmple cât mai repede), e bine să se ştie toate detaliile unei cronologii corecte ale „cazului” Costea. „Caz” care se manifestă cu o ciudată şi inexplicabilă discreţie când vine vorba de partenerii săi actuali. Iar despre contractul semnat cu aceştia chiar refuză să vorbească…

În luna iulie a acestui an, la câteva zile după apariţia în SĂPTĂMÂNA FINANCIARĂ şi pe CERTITUDINEA a articolului „Fascinanta revenire a unui artist plastic de talie mondială: Adrian Costea”, Pavel Şuşară i-a făcut o vizită la atelierul din Barbu Iscovescu, unde a văzut cele două sculpturi în oţel argintat, „Pasărea Paradisului” şi „Epur si muove”. Era prima dată când criticul de artă avea în faţă, „în carne şi oase”, două sculpturi de Adrian Costea terminate. A pus mâna pe „Pasărea Paradisului” şi a spus: „Asta, acum, fără nicio semnătură, fără expoziţie, fără catalog, fără promovare – treizeci-treizeci şi cinci de mii de euro! Cu promovare, cu expoziţie, cu catalog – sute de mii!”

Adrian Costea şi „Pasărea Paradisului”
Deşi pare hazardată, ba chiar riscantă, această afirmaţie, cu atât mai mult cu cât vine din partea unui critic versat, în realitate estimarea este exagerată, dar nu în sus, ci în jos. Adică e o evaluare prudentă, ca să nu zic subevaluare. Pentru că există un reper infailibil de estimare minimă, „de pivniţă” („evaluation souterrain”, cum zic francezii), pe care îl dă indexul ArtPrice, liderul mondial al cotaţiilor pe piaţa de artă. Niciun comerciant de artă din lume, oricât ar fi de zgârcit sau de chilipirgiu, nu îndrăzneşte să negocieze cu un artist care figurează în indexul ArtPrice sub nivelul fixat de acesta, care este oricum un nivel de tarabă.

Adrian Costea figurează în acest index cu mai multe lucrări, una dintre ele, „Impala”, fiind vândută recent (martie 2010) cu 3.750 euro la casa de licitaţie Lasseron & Associes. Sculptura are un diametru la bază de 12 cm şi o înălţime de 29,4 cm, volumul convenţional fiind de 3.323,4 cmc (aria bazei ori înălţimea). Precizare: „Impala” a fost realizată în 33 de exemplare care, chiar dacă sunt, fiecare în parte, lucrări unicat (fiind din bronz cioplit, nu turnare după negativ), tot au un preţ mai mic decât în cazul realizării unui singur exemplar.

Şi acum să ne întoarcem în atelierul din Barbu Iscovescu. Cele trei lucrări ale Adrian Costea au următoarele înălţimi: „Gheişa” – 246 cm (dimensiunile bazei: 42×42 cm), „Pasărea Paradisului” – 282 cm (dimensiunile bazei: 30×30 cm), „Epur si muove” – 213 cm (diametrul maxim 30 cm). Aşadar, cele trei statui în oţel au următoarele volume: 433.944 cmc, 253.800 cmc, 150.484,5 cmc. Calculul bazic al valorii „de pivniţă” se face după regula de trei simplă: dacă „Impala”(respectiv 3.323,4 centimetri cubi) costă 3.750 euro, cât costă lucrările din Barbu Iscovescu la preţ de tarabă?… Şi avem următoarele valori: 489.646 euro, 286.378 euro, respectiv 169.801 euro. Sau, foarte pe scurt, un centimetru cub de sculptură de Adrian Costea valorează 1,128 euro.

„Impala” – lucrare adjudecată în 2010 cu 3.750 euro la licitaţia Lasseron&Associes (preţul afişat nu este cel de adjudecare, ci ceea ce rămâne după scăderea taxei de 25%, care intră în contul casei de licitaţie)

Criteriul acesta rudimentar de evaluare (la kilogram, la metru, la volum etc.) nu a fost inventat de subsemnatul. A fost introdus de americani iar piaţa europeană l-a preluat tacit, aplicându-l în situaţii extreme, când nu există alt reper. Pe piaţa românească un instrument asemănător a fost folosit de Artmark (dar mai mult ca vehicul de marketing în legătură cu pictura) în formula promoţională „Cât costă 1 cmp de Grigorescu?”. Revenind la Adrian Costea, niciun negustor de artă din lume n-ar îndrăzni să-i negocieze lucrările sub preţul de 1,128 euro/ cmc de sculptură, decât dacă e inconştient. Sau dacă e vânzător de pepeni în Piaţa Chibrit şi s-a hotărât peste noapte să cumpere statui.

Aşadar, îl contrazic cu mare satisfacţie pe Pavel Şuşară, care a cam dat-o în bară subevaluînd sculpturile lui Adrian Costea. Îl pândeam demult să greşească… Glumesc, desigur, căci estimarea criticului se referea la piaţa de artă şi la pragul psihologic al colecţionarilor din România. De altfel, tot Pavel Şuşară a precizat că, în contextul unei expoziţii, cu catalog, promovare şi celelalte, aceleaşi lucrări se duc la sute de mii de euro fiecare. Câte sute de mii, asta chiar că nu ştie nimeni. S-ar putea să fie mai multe decât ne ajută imaginaţia.

 

„Gheişa”, „Epur si muove” şi „Pasărea Paradisului”

************************************************************************

„Artprice sau revoluţia pieţei de artă”

Acesta este sloganul publicitar al Indexului ArtPrice, cea mai mare bancă de date privind piaţa de artă. ArtPrice sau artprice.com este liderul mondial al cotaţiilor pe această piaţă, informaţiile sale fiind utilizate ca instrumente bancare la bursa Nouveau Marché Euronext din Paris.

Lansat în 1987, ArtPrice s-a constituit în parteneriat cu grupul Serveur (60%) şi Grupul Bernard Arnault (17%). Are sediul nu la Paris, ci în Demeure du Chaos din localitatea Saint-Romain-au-Mont-d’Or.
În luna septembrie 2007 Artprice a lansat o nouă bază de date pe internet, cu imagini ale unor opere aparţinând a 450.000 de artişti (în total 108 milioane de imagini de la 3.600 de case de licitaţie partenere). Baza de date cuprinde 27 de milioane de adjudecări detaliate, cu indici şi cote arhivate începând din 1987. Din 2007, Artprice tipăreşte şi difuzează „Raportul anual asupra artei contemporane”.

Miron Manega

 

Onoruri Regale la Palatul Elisabeta

Parte a programului „jubileu 90” al Majestatii Sale Rgele Mihai I al Romaniei, la Palatul Elisabeta, in sala regilor Majestatea sa Regala a decorat o serie de personalităţi din România, Europa şi Statele Unite ale Americii, cu ocazia zilei sale de naştere.

Decoratiile au fost acordate pentru sprijinul constant si loialitatea fata de interesele si valorile perene ale familiei regale in domeniile cultural, media, politic, civic, afacerilor si sportului.

Alaturi de Regele Mihai I, la eveniment au participat, din partea Casei Regale a Romaniei, altetele lor regale principesa Margareta, principele Radu, principesa Irina, principesa Maria, principele Nicolae si John Walker.

Mihai Firica, Camelia Csiki, Mioara Simcelescu si Alice Bourbon au fost decorati cu Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate.

Crucea Casei Regale a Romaniei I a fost acordata Asociatiei Yacht Club Regal Roman, cu prilejul implinirii a 90 de ani de existenta, tenorului Ion Piso, gazetarului Christian Mititelu si analistei Anneli Ute Gabanyi.

Victor Ciorbea, Ilie Nastase, Mihai Sora si Guy Pochelon, membru al Consiliul Regal, consilier privat al majestatii sale regele, au primit Decoratia Regala Nihil Sine Deo.

De asemenea, majestatea sa a oferit calitatea de Furnizor al Casei Regale unui numar de sapte companii: SC Alcovin SRL, Rue du Pain, SC Sonimpex SRL, Boutique World Parfumeri, Akzo Nobel, Veb Imex Group SRL si Ioanei Sucu.

Ceremonia s-a incheiat prin oferirea titlului de cetatean de onoare al orasului Techirghiol Regelui Mihai de catre primaria acestei urbe.

La finalul ceremoniilor toti cei premiati au avut onoarea de a inchina o cupa de sapmanie in prezenta famliei regale in sufrageria principala a palatului Elisabeta din Bucuresti.

Madalina Corina Diaconu

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VI). Maria Tănase, „bocitoarea profesionistă”

La cât de expansivă şi de curioasă (chiar pofticioasă) era Maria Tănase în relaţiile cu bărbaţii, era fatal ca, întâlnindu-l pe Constantin Brâncuşi, aceasta să provoace o relaţie cu el. Mai ales că marea noastră cântăreaţă era fascinată de celebritatea conaţionalului ei înainte de a-l cunoaşte în carne şi oase. Iar de cunoscut l-a cunoscut în 1938, la o mare expoziţie din Paris, organizată de Dimitrie Gusti.

Pasiunea lor a fost ca un arc electric. S-a declanşat fulgerător, ca şi iubirea dintre Salvador Dali şi Gala Diaconov, soţia lui Paul Eluard, de care pictorul a despărţit-o pentru a o lua el de nevastă. Gala i-a devenit acestuia muză inspiratoare pentru tot restul vieţii…

 

Cu Brâncuşi şi Maria Tănase lucrurile n-au avut aceeaşi finalitate. Erau multe lucruri care-i uneau, dar şi mai multe care-i despărţeau. În primul rând vârsta: ea avea 25 de ani, el avea 62. El era îngrozitor de posesiv, ea era structural liberă. Ca şi Brâncuşi, de altfel, pe care nu reuşise nicio femeie să şi-l adjudece. „Maria Tănase avea un tată cobiliţar oltean, născut în satul Bucovăţ de lângă Craiova – povesteşte Petre Pandrea în lucrarea „Brâncuşi, amintiri şi exegeze“. El s-a aşezat ca horticultor la marginea Capitalei, ajungând la oarecare avere, care a îngăduit să-i dea fiicei sale zvăpăiate o îngrijită educaţie şcolară, inclusiv limba franceză, pe care o vorbea excelent… Maria ştia de frica lui Moş Tănase până la moartea lui, o frică amestecată cu iubire şi veneraţie. A fost singurul bărbat de care i-a fost teamă şi pe care l-a iubit cu stimă. De ceilalţi nu i-a fost nici frică, n-a avut nici stimă şi nici nu i-a prea iubit, cu excepţia lui Brâncuşi, de care s-a îndrăgostit cu patimă“.

Originea oltenească era, aşadar, unul dintre lucrurile care i-a unit. Erau din acelaşi aluat sau, mai bine zis, din aceeaşi piatră. Probabil de aceea a fost o dragoste cu scântei. “Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră!”. Aşa îi zicea Brâncuşi, la început. Iar după un an, când relaţia lor era pe ducă, tot el o făcea „bocitoare”. În primăvara lui 1939 au fost împreună la New York, la o mare expoziţie internaţională la World Fair. Maria Tănase a avut atunci un succes fulminant, mai aleas după ce i-a cântat lui Franklin Roosvelt, preşedintele de atunci al SUA, piesa „Ţine, Leano, curu’ zvelt!” (sau „Ţine, Leano, cu Roosvelt!”, depinde ân ce „cheie” vrei să citeşti).

În acelaşi an, Maria şi „neica Costache” s-au despărţit. Cu toată dragostea pe care i-o purta, Maria Tănase nu a mai putut suporta ironiile iubitului ei şi l-a părăsit. „Neica Costache afirma, în final, obosit, că nu-i place cântecul Mariei Tănase, care nu cântă, ci doar boceşte («Nu-i o cântăreaţă, bă, ci o bocitoare!»)… Voia s-o scoată din cadrul şansonetelor naţionale. O numea o Casandră antică, o plângătoare profesionistă, ajunsă bună pentru zaiafeturi de trântori. «Locul ei predestinat se află la înmormântări, iar nu la ospeţe. Să încerce să cânte la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din Bucureşti» – povesteşte Petre Pandrea în lucrarea sa. Zvăpăiata cântăreaţă l-a iubit însă pe Brâncuşi toată viaţa. Şi continuă Petre Pandrea: „Maria Tănase l-a plâns cu lacrimi fierbinţi şi în bocete adevărate. După câteva luni de durere s-a dus la arhitectul Octav Doicescu şi l-a implorat să-i facă planurile pentru o şcoală de muzică folclorică la Târgu Jiu. Dorea să se aşeze acolo pentru ultimii ani ai vieţii sale agitate şi să crească generaţii noi de cântăreţe, de fetiţe aduse de pe plaiurile provinciei natale, la început“.

VA URMA

Miron Manega

„EXCURSIE DE O ZI LA SUD DE DUNARE” ( IV )

Am tot amanat sa scriu partea a IV-a a acestei relatari (despre excursia facuta la sud de Dunare, in a doua zi de Pasti, cu Clubul alpin „Floare de colt” din Bucuresti si cu un ghid extrem de inimos si deosebit, Doamna Sanda Miu, care si-a inceput ziua – si in numele nostru – cu o rugaciune) fiindca este legata de Sfantul DIMITRIE BASARABOV, ocrotitorul Bucurestiului . Era a doua zi de Pasti, am preferat sa merg in excursie nu la costum si cravata, ci in tinuta de jurnalist „inarmat” cu carnet de reporter (pe care l-am pus pe masa, la loc de cinste, la popasul de pranz, intr-o zi superba in care soarele ne-a insotit mereu). Desi excursia incepuse aparent fara o miza deosebita, ca o excursie pe o vale din Bulgaria renumita pentru liliac, finalul acestei zile a fost unul magnific…sau mai degraba divin fiindca el avea sa insemne o adevarata revelatie: la sud de Dunare exista…

                          CEEA  CE   NU  STIU   BUCURESTENII

     (si aici voi insera cateva informatii de pe Internet)

     „Biserica actuala din Pestera Sfantului Dimitrie a fost construita in anul 1865, cu mai multe ajutoare primite din Romania. Manastirea actuala consta intr-o bisericuta, zidita in Pestera Sfantului Cuvios Dimitrie, si cateva chilii sapate in stanca din apropiere.”

      Desigur ca ar trebui ca agentiile de turism sa organizeze aici excursii pentru bucuresteni macar cu ocazia zilei Sfantului ocrotitor al Bucurestiului, iar presa romaneasca inca este datoare pentru mediatizarea acestei manastiri de la sudul Dunarii.

Multumesc Clubului alpin „Floarea de colt” din Bucuresti ca exista (si Doamnei Sanda Miu pentru inspiratele trasee propuse mereu, care te imbogatesc nu doar la capitolul  „cunostinte geografice”, ci – mult mai important – te imbogatesc spiritual) si promit ca, atunci cand voi avea posibilitatea, voi urca si eu in autocarul care va merge la sud sau la nord de Dunare fiindca Europa de Sud Est are inca atat de multe lucruri extraordinare, prea putin cunoscute de presa si de turisti.

Reportaj realizat de Ioan Iacob.

100 de ani de la primul numar al Revistei Flacara

Scrisoarea primita de George Arion de la Majestatea Sa Regele Mihai I, cu ocazia implinirii a 100 de ani de la aparitia primului numar al revistei Flacara.

„La aniversarea celor o sută de ani de existenţă, vă felicit călduros şi vă trimit aprecierea mea şi a Familiei mele pentru cuvântul drept şi generos, dus în casele românilor cu credinţă în tot ce are ţara mai bun.
Fie ca flacăra cuvântului vostru să lumineze peste generaţii, spre bucuria celor care vor citi.
La Mulţi ani!
Mihai I”

 

text si foto preluate de la Revista Flacara

 

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (V). Cella Delavrancea

Am lăsat la sfârşit româncele din viaţa lui Brâncuşi, din motive de strategie a discursului editorial, dar şi pentru a încheia cu ceea ce este mai important. Cele mai importante şi mai strălucitoare dintre acestea au fost, în ordine cronologică, Miliţa Petraşcu (în 1919), Cella Delavrancea (în 1922) şi Maria Tănase (în 1938). Nu voi respecta nici de data asta cronologia, din motive similare cu cele amintite.

Întâlnirea dintre Cella Delavrancea şi Brâncuşi este atât de frumos şi de viu relatată chiar de ea, într-o emisiune radiofonică, încât este păcat să intervin asupra ei. Relatarea a fost preluată, de altfel, de Nina Stănculescu în „Carte de inimă pentru Brâncuşi”, apărută în 1976 la Editura Albatros.

Era vesel ca un copil care-şi arată jucăriile

„Eram la Paris în anul 1922. Primăvara întîrziată izbucnise în luna iunie pe coama copacilor îngrădiţi de zidurile marilor case particulare din strada Varenne, aliniate în mîndrul stil Ludovic al XIV-lea. La colţul străzii se desfăşoară esplanada Palatului Invalizilor cu măreaţa simplitate a unei armonii rar întîlnite chiar în acest oraş-minune. Într-unul din aceste hôtel particulier locuia un vechi prieten al meu, grec de orgine, amator de artă. Fiind la dejun la el, îmi arătă două noi achiziţii: un cap de bărbat în lut ars, presupus a fi de Houdon, şi o coloană de bronz cam de 60 cm, pe un soclu din acelaşi metal, cu două reliefuri rotunde. „Ghici ce reprezintă şi cine e autorul?” N-am putut să răspund. „Este portretul unei prinţese şi autorul este Brâncuşi, sculptor român, un om foarte original. N-ai vrea să-l cunoşti?”
Ciudata operă îmi stîrnise curiozitatea, şi după cîteva zile ne aflam amîndoi într-o curte prăfosă, cu ateliere de lemn cu uşi deschise, prin care se zăreau blocuri de piatră, marmură, ciment şi ciţiva bărbaţi cu tichie de hîrtie pe cap, lucrînd, sumar îmbrăcaţi. În fund, pe stînga, era atelierul lui Brâncuşi. Ne aştepta. El ne-a deschis uşa. Doi ochi mici, albaştri, mi-au sfredelit privirea din umbra orbitelor adînci. Şiretenie, bănuială, şi o sclipire de ostilitate jucau în ei. M-a întîmpinat cu un glas cîntărit:

– Vra să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea… mda… şi cînţi la pian frumos… dar nu de ale noastre.
– Acelea nu sînt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti, şi, cînd le joc, nu mă întrece nimeni.
Intrasem în casă. Odaia era mare, cu pereţi daţi cu var şi o imensă vatră unde atîrna pe pirostrii un ceaun negru. O masă rotundă taiată dintr-un trunchi gros de copac, în jurul ei butuci la fel, pe trei picioare, dădeau încăperii un caracter primitiv. Brâncuşi mă examină fără indulgenţă. Totul era vioi în el, barba sură, părul lung lăsat în voie, haina de lucrător, mîinile agere.

De pe diferite poliţe de cărămidă, văruite şi ele, se înălţau ca trestiile alămuri cioplite în felurite forme, şi pe un scrin nişte pepeni ovidali, din acelaşi metal, luceau atît de tare încît mi s-a părut ca le aud vibraţia de violoncel. N-am putut să mă stăpînesc şi am spus:
– Ce vii sunt!
Brâncuşi a surîs. Dintr-o dată, eram mai apropiaţi.
– Da, le şlefuiesc cu mîinile, luni de zile, pînă sînt însufleţite. Ăsta e portretul unei domnişoare. Şi mi-a pus degetul pe unul din pepeni, pe care apărea desenul simplificat al unui ochi exoftalmic.

În faţa mea, tăiată ca un fierăstrău, o bucată voluminoasă de alamă domina vertical celelalte obiecte. Brâncuşi m-a întrebat:
– Ce zici de asta, îţi place? Dacă vei ghici ce reprezintă, te voi pofti la prînz şi ai să mănînci ciuperci pregătite de mine.
Am privit, şi în urechi mi-a răsunat de departe un glas răguşit. „Cucurugu gagu, cîntă cocoşul”, am răspuns. Ochii lui Brâncuşi au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surîs maliţios:
– Bravo! Nimeni n-a simţit pînă acum că alama asta cîntă. Vra să zică, n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc… Am să-ţi pregătesc un prînz grozav. Mă bucur să te primesc la masă şi să stăm noi doi de vorbă. Cînd vrei să vii? Dar mai întîi spune-mi, cum de ai ghicit?
– Pentru că ai tăiat profilul alamei în zig-zag de unghiuri, echivalente pentru auzul meu cu intervalele de quartă ale strigătului de cocoş.

Brâncuşi era mirat. Se îmblînzise. Îmi arătă nişte cuţite făcute de el, vătraie şi alte fierării ieşite din mîna lui, foale mari atîrnate la vatră, şi la urmă, un caiet de schiţe de o mare siguranţă tehnică. Era vesel ca un copil care-şi arată jucăriile. Bănuiala se topise. Ne-am despărţit după ce am hotărît ziua dejunului”…

Cella Delavrancea nu a declarat însă nimic despre ceea ce s-a întâmplat după acel dejun. Oricum, partea esenţială a întâlnirii este cea relatată în rândurile de mai sus. Cu precizarea că tot comportamentul lui Brâncuşi este, de fapt, una din temele cu variaţiuni ale protocolului său de seducţie, căreia femeile de rasă nu-i puteau rezista.

va urma

Miron Manega

Unul dintre cei mai apreciati caricaturisti „americani” a fost un roman: Saul Steinberg

 

Saul Steinberg, unul dintre cei mai de succes si apreciati caricaturisti de la New Yorker s-a nascut pe 15 iunie 1914 la Ramnicu Sarat, a studiat 1 an Filosofie la Universitatea din Bucuresti, apoi Arhitectura la Milano, unde si incepe sa publice in revista Bertoldo dar si in Life Magazine si Harper’s Bazar. Fugind din calea fascismului, ajunge in Republica Dominicana, unde asteapta viza pentru SUA fiind deja in discutii cu New Yorker, care ii si faciliteaza obtinerea vizei in 1942.

Stilul sau filosofic, aproape poetic, cat si spiritul sau critic l-au propulsat in elita caricaturistilor de pe scena americana si a lumii.

In aproape 60 de ani de cariera la New Yorker, Saul Steinberg publica peste 90 de coperti si 1200 de desene, facandu-l sa fie foarte iubit de publicul american, astfel incat in 1946 este este inclus in prestigioasa expozitie „Fourteen Americans” de la Museum of Modern Art, New York. O retrospectiva a operei sale a fost expusa in 1976 la Whitney Museum of American Art, tot in New York si postum, in 2002 la Valencia.

sursa: en.wikipedia.org/wiki/Saul_Steinberg

La moartea sa în 1999, în conformitate cu testamentul său, a fost înființată Fundația Saul Steinberg, cu scopul de „a facilita studiul și apercierea contribuției lui Saul Steinberg la arta secolului XX” și de „a servii ca resursă pentru comunitatea curatorială și educativă internațională precum și pentru marele public”

articol preluat din revista COMICS (http://revista-comics.blogspot.com/2011/10/profil-saul-steinberg.html)