Archive for februarie, 2011


Care Dragobete? Unde? Cine? Cum? De ce? Si pot continua cu aceste intrebari, carora le adaug un ridicat de sprincene, o figura surprinsa, o mirare de toata frumusetea!
Iata-ma din nou cu rosu in obraji si nu din cauza frigului de-afara, ci din cauza rusinii mele in locul celor care vor cu tot dinadinsul sa uite ca exista obiceiuri romanesti vechi, frumoase si necomerciale! Mai ales necomerciale! Sau poate ca aici este cheia acestei revolutii anti obiceiuri vechi, pro obiceiuri de imprumutat! Daca nu dam din buzunar, ca sa copiem cit mai indeaproape obiceiul vecinului, nu ne simtim bine. Nu stim ce inseamna cu adevarat, de unde provine, de ce trebuie sa fie asa si nu altfel! Ce conteaza! Daca-i bal, bal sa fie!!!
O zi asteptata cindva cu nerabdare de toti tinerii, Dragobetele este in buna parte uitat, fiind pastrat doar in amintirea parintilor si bunicilor. Iar in ultimii ani, acest obicei autohton, risca sa fie dat cu desavarsire uitarii, fiind inlocuit de acest Sfint Valentin, obicei placut dealtfel, dar care nu are nici un fel de legatura cu spiritualitatea romaneasca.
Fiu al Babei Dochia, Dragobetele obisnuia sa se sarbatoreasca pe 24 februarie. In aceasta zi satele romanesti rasunau de veselia tinerilor si de zicala : „Dragobetele saruta fetele!” Sint multe credintele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spune ca cine participa la aceasta sarbatoare va fi ferit de bolile anului si ca Dragobetele ii ajuta pe gospodari sa aiba un an imbelsugat. Imbracati in straie de sarbatoare, fetele si flacaii se intilneau in fata bisericii si plecau sa caute flori de primavara prin padurile si luncile din vecinatate. In sudul Romaniei (in special in zona judetului Mehedinti), fetele se intorceau in sat alergind, obicei numit „zburatorit”, urmarite de cite un baiat caruia ii cazuse draga. Daca baiatul era sprinten si o ajungea din urma, iar fata il placea, il saruta in vazul tuturor. Sarutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult.

O alta traditie spune ca Maica Precista a transformat Dragobetele intr-o buruiana numita Navalnic, dupa ce neastimparatul a indraznit sa ii incurce si ei itele, sau, in alte parti ale tarii, se spune ca in dimineata zilei de Dragobete, fetele si femeile tinere stringeau zapada proaspata, o topeau si cu apa obtinuta se spalau pe cap, sperind ca vor avea parul si tenul mai placute admiratorilor. De obicei, tinerii se adunau mai multi la o casa, pentru a-si “face de Dragobete”, fiind convinsi ca, in felul acesta, vor fi indragostiti tot restul anului, pana la viitorul Dragobete. Aceste intilniri se transformau, adesea, in adevarate petreceri, cu mincare si bautura. De multe ori baietii mergeau si in satele vecine, chiuind si cintind, pentru a participa si acolo la sarbatoarea Dragobetelui.
Dragobetele era sarbatorit in unele locuri si la data de 1 Martie, deoarece se considera ca el este fiul Dochiei si primul vestitor al primavarii.
Si deci, in concluzie, ce facem? Hotarim cu unanimitate de voturi tineresti sa dam uitarii acest obicei? Sint biserici, in fata carora ne putem intilni, in toate colturile oraselor; daca nu avem padure la marginea orasului, avem flori in piata! Putem gasi flori de primavara, le putem oferi celor care ne-au cazut cu tronc si inca mai putem spera la un sarut de Dragobete! Si ce-ar fi daca pe linga zicala “ Dragobetele saruta fetele”, sa mai zicem si “De Dragobete, iubeste Romaneste”!?
Madalina Corina Diaconu

Mult promisa (poate şi aşteptata) carte „DE CE URÂM FEMEILE?”, a intrat, în sfârşit, sub tipar, la Editura Ştefan. Scrisă de subsemnatul, prefaţată de Pavel Şuşară, completată cu câteva păreri despre omul din spatele autorului, cartea va fi lansată la începutul lunii martie, în mai multe locuri şi “locaţii” din Bucureşti şi din ţară. Volumul cuprinde şi o secţiune de desene făcute de pictoriţa Adina Romanescu, pe post de „păreri desenate despre vorbe scrise”. Adică, s-a gândit subsemnatul, dacă un scriitor, jurnalist, cronicar, publicist etc. poate scrie despre nişte lucrări plastice, de ce nu s-ar putea şi invers – un artist plastic să deseneze despre texte? Şi uite că s-a putut… Alegerea perioadei de lansare este corelată, desigur, cu ziua Femeii, căreia îi este cumva dedicată. Cuprinsul cărţii este următorul:

PREFAŢĂ CU TITLUL LA PĂTRAT de Pavel Şuşară
CUVÂNTUL AUTORULUI:De la sarcină de serviciu la confruntare publică

SINGURĂTATEA AFEMEIATULUI DE CURSĂ LUNGĂ
Cherchez la femme!
Variabila frumuseţii
Frumuseţe şi modă
Principiul libidoului
Gospodină în casă, curvă în pat şi doamnă pe stradă
Despre purtătoarele ilegale de sex
Prostituţia în familie
Puţin mov
Copiii noştri fac sex
Ce vor, de fapt, femeile de la un bărbat?
Tehnica ofertei iluzorii
Spinoasa problemă a părului pubian
Honolulu şi Kamceatka
Eşti frumoasa ca o iapă! – compliment sau insultă?
Bărbaţii se îndrăgostesc cu ochii, femeile se îndrăgostesc cu urechile
Sexul şi economia de piaţă
Feminism şi feminitate
Mai bine mă mpiedic şi cad…
Mărimea contează?
Răpirea din serai şi bătălia de la Waterloo
Oameni politici şi femei de lume
Femeia-oglindă
Domnişoară, dansaţi, sau te pleznesc…?
Misogini şi femei de unică folosinţă
„Je suis americaine, mademoiselle. Voulez vous… ?”
Aici şi acum
Găina bătrână face zama bună
Obscen şi sacru
Dragostea şi ciorba reîncălzită
Cu văl, fără văl
De ce mint femeile
De ce mint bărbaţii
De ce se lasă bărbaţii minţiţi
Răzbunare sexuală
Gentleman sau bădăran?
Meseria de a fi frumoasă
Femei inaccesibile
Pas în trei
“Când nu te văd, am chinuri/ Şi când te văd, leşinuri”
Mai misogine decât bărbaţii
Căsătorie în stil matriarhal sau teoria frondei fără fond
Sex pe stabilopozi
Adrian Enache şi divorţul virtual
Nevastă sau amantă?
Frumoasă şi săracă?
Cine înşală mai mult?
Ofensiva lesbienelor
Infidelitatea – un stupid nod în papură
Singurătatea afemeiatului de cursă lungă
Este vulgară o femeie goală?

DE CE SE PROSTESC BĂRBAŢII LA BĂTRÂNEŢE
Adulţi hărţuiţi de minore
Dragoste la vârsta a treia
Pedofili şi gerontofile
Sexul care ucide
Sexul ca divertisment
Vedete cu gropiţe în obraji
Ghinionul de a fi matur
De câte feluri sunt femeile?
De ce se prostesc bărbaţii la bătrîneţe?
Dragostea, insomnia perpetuă
Femeile şi patria
Trupul omenesc: proprietate privată sau domeniu public?

CRONICA FEMEII ÎN PIELEA GOALĂ
Clara, pisicuţa militantă
Alexandra Şerb, inocenta perversă
Acadeaua Andei Adam şi mustăcioara lui Clark Gable
Paula Jones priveşte înapoi cu nostalgie
Jojo – statueta de frişcă
Cosmina Păsărin, de la radical din 64 la “Zero”

JURNALUL XANTIPEI
Bărbatul, cel mai complex utilaj
Până când divorţul ne va despărţi
Bărbaţi în pielea goală

JUMATĂTEA INFINITĂ A BĂRBATULUI

“O femeie adevărată este acea femeie care frizează irealitatea”

ADDENDA
Suspect de a fi femeie
Scrisoare deschisă către un tînăr prieten
Păreri desenate despre vorbe scrise

Autor: Miron Manega

Foto: Akira Enzeru

Deşi greu încercat în cursul anului trecut de o boală nemiloasă (pe care, se pare, a învins-o) exoticul cobzar Ion Creţeanu din Voineasa începe să recâştige teren în maratonul carierei. Pe 6 februarie a fost “livrat” pe post de cadou, la niversarea a 20 de ani a soţilor Cristian Mihăilescu şi Felicia Filip, care sărbătoreau discret la restaurantul “mareşalului” Ion Antonescu.
Efectul “cadoului” (făcut de Miron Manega) a fost uluitor. Impresionaţi de cobza şi de vocea curată a rapsodului, Filipissima şi Cristian Mihăilescu l-au înnobilat botezându-l “Ion al Cobzei”. La o săptămână, cobzarul a revenit în Bucureşti pentru a cânta la o nuntă neobişnuită. Nu prin perechea tinerilor miri (Flavian şi Ioana Grădeanu), ci prin originea şi personalitatea naşului, care este japonez şi sensei în Karate-Do.

 

Doi „sensei”: Ion al Cobzei si Nukina Nobuyuki./ Turta miresei (Foto: Akira Enzeru)

 

Numele lui este Nukina Nobuyuki, are 37 de ani, practică disciplina Karate de peste 25 de ani şi este multiplu campion al Japoniei. Sensei Nukina Nobuyuki a ajuns în România prin căsătorie. În 1997 a cunoscut-o, în Japonia, pe actuala soţie româncă Georgiana Nobuyuki, iar în 2002 s-au mutat în România. I-a plăcut atât de mult noua sa patrie încât s-a creştinat ortodox. Naşii de botez au fost, în ianuarie 1999, Adrian Păunescu şi Sorin Postolache. Din 2003, Sensei Nukina Nobuyuki predă Karate în România (stilul Wado Ryu – Calea Armoniei), iar din 2005 colaborează cu Clubul de Karate al Poliţiei din Bulgaria, în cadrul unor parteneriate împotriva consumului de droguri. Din iunie 2010 predă (ca voluntar) karate copiilor instituţionalizaţi la Complexul de Servicii Sociale “Sf. Iosif” din Bucureşti, dorind ca aceştia să-şi însuşească principiile de viaţă ce se regăsesc în filosofia karate-ului, pentru a beneficia de o dezvoltare armonioasă.
Ion Creţeanu nu doar a cântat la nunta lui Flavian şi a Ioanei Grădeanu. Le-a “predat” tuturor membrilor familiei lecţia despre ritualul nunţii ţărăneşti (cu mersul la mire, la naş şi la mireasă, la biserică), cântându-le vechile cântece româneşti specifice momentelor.

 

Foto: Akira Enzeru
A urmat, seara, “concertul” de nuntă, la care Ion Creţeanu i-a contaminat şi incitat pe nuntaşi, foarte mulţi dintre ei karatişti, japonezi şi români, colegi de club cu naşii şi mirele, care este şi el instructor de karate. Fiica naşilor, Sara Nukina (6 ani), care este o mică vedetă (în luna mai va reprezenta Japonia la festivalul international “Il Pulcinella d’oro” de la Napoli), în replică la spectaculosul costum popular al lui Ion Creţeanu, s-a îmbrăcat în costum tradiţional japonez şi a cântat, în limba tatălui ei, un cântec vechi nipon, după care un cântec românesc. Sensei Nobuyuki, tatăl, nu s-a lăsat nici el mai prejos, interpretând, în limba japoneză, un cântec tradiţional de nuntă, intitulat „Kampai”, pe alocuri în duet cu Sara.

 

Sara Nukina (Foto: Akira Enzeru)
Nunta mirilor Grădeanu a fost un regal muzical româno-japonez. Impresionat de vocea, de cobza şi de seculara ipingea roşie Romanaţi (are peste 150 de ani) în care era îmbrăcat „Ion al Cobzei”, Sensei Nobuyuki, le-a spus mesenilor români următoarele cuvinte: “Voi, românii, ar trebui să vă descoperiţi rădăcinile şi să aveţi grijă de ele”. Era sfatul unui japonez care iubeşte cu religiozitate cultura îndepărtatei sale ţări. Căci numai cine-şi iubeşte cultura şi identitatea poate avea respect pentru cultura altora.

 

Foto: Akira Enzeru

Sursa: JURNALUL NATIONAL

Autor: Dana Andronie

Al doilea artist de mare cotă internaţională preluat de Radu Boroianu în proiectele sale de la European Art Gallery este Michael Lassel, a cărui expoziţie încă este deschisă (până pe 25 martie) la sediul firmei de pe Str. Regia Maria.
Artistul s-a născut în 1948 în comuna Logig, judeţul Mureş, iar din 1986 locuieşte şi lucrează în Germania. Este singurul artist român care a expus vreodată la British Museum şi, de asemenea, singurul român căruia i s-a furat un tablou la o mare expoziţie din Paris.

 

Ca şi Nicolae Maniu, Lassel a fost curatoriat destul de mulţi ani de Gilles Dyan, prin Opera Gallery. La un moment dat, s-a simţit stânjenit totuşi de comisionul de vânzare foarte mare perceput de acesta (60%) şi a acceptat oferta făcută de Charles Saatchi (unul dintre cei doi fraţi care au fondat Saatchi & Saatchi). De atunci, adică după anul 2000, este promovat şi vândut prin Saatchi Gallery. Ascensiunea fulminantă a lui Lassel s-a declanşat în momentul în care Bundesbank i-a cerut voie să folosească, în campania de marketing privind trecerea de la marca germană la euro (în 1996), imaginea din tabloul său „Bancher în înalta societate”. În acest moment, Michael Lassel este considerat “Dali al Germaniei”.

 

„Bancher în înalta societate”

 

De la Baba la flamanzi
“Lassel a făcut artele plastice în Bucureşti, în 1972 – relatează Radu Boroianu -, fiind unul dintre puţinii elevi ai lui Baba invitaţi de acesta în atelierul lui şi unul dintre şi mai puţinii care au rezistat mai mult de un an lângă acesta. Un altul a fost Henri Mavrodin… Iar ceea ce a învăţat Lassel de la Baba n-a fost nici desenul, nici stilul de a picta din cuţit, nici cine ştie ce alte secrete tehnice… S-a contaminat, pur şi simplu, de patima pentru flamanzi şi olandezi, ceea ce i-a influenţat definitiv stilul. Ajuns în Germania, în 1986, a fost invitat destul de repede, prin 1988, să expună la Salonul de Toamnă de la Paris.
Din clipa aceea o rupe total cu ce pictase până atunci şi îmbrăţişează maniera <trompe l’oeil>, care îi aduce celebritatea. Nu degeaba Charles Saatchi îl consideră cel mai mare trompe l’oeil-ist contemporan.
Michael Lassel este unicat nu numai prin performanţă, ci şi prin unele întâmplări din traseul carierei sale. Astfel, primul tablou furat, din istoria Grande Palais-ului, a fost o lucrare de Michael Lassel. S-a întâmplat în 1995, la Salonul de Primăvară. Iar în 2008-2009, când British Museum a organizat o mare expoziţie tematică, având titlul <Babylon – Myth and Reality>, singura lucrare a unui contemporan prezentată aici a fost lucrarea lui Lassel intitulată <Turnul Babel>”.

 

„Turnul Babel”

 

„Doar stăpânirea tehnicii maeştrilor vechi nu atestă calitatea în artă”
Am aflat de la Radu Boroianu că Lassel lucrează chiar şi patru luni şi jumătate pentru realizarea unui tablou foarte elaborat. Iar valoarea lucrărilor sale vine din transfigurarea prin compoziţie. Lassel este, ca şi Maniu, o ilustrare fastuoasă a disciplinei şi rigorii care susţin viziunea prin instrumentele profesiei. Opera lor reprezintă chiar o demonstraţie în acest sens. Rezultatul este uluitor. „Pentru a rămâne bun, mă străduiesc să devin din ce în ce mai bun”, spune el.

Miron Manega: Unde vă situaţi în raport cu şcoala românească de pictură?

MICHAEL LASSEL: Un artist este produsul timpului şi al împrejurărilor, plus toate imponderabilităţile propriei personalităţi. Şcoala românească m-a înarmat cu ustensilele necesare expediţiei în căutarea de sine în viaţă, precum şi în pictura mea. Continuitate prin schimbare este forma de integrare a moştenirii pe care un artist ajuns la maturitate o riscă în căutarea noii sale identităţi.

V-aţi apropiat de pictura europeană înfruntând-o sau încadrându-vă în nişte tendinţe?

În artă, ca şi în viaţă, numai peştii morţi sunt duşi de val. Cine se lasă ispitit de „isme” şi mode, în loc să înoate împotriva curentului, riscând un drum în sigurătate, va pierde ocazia de a ajunge singular, unic.

 

„Arhanghelul Mihail”

 

Întoarcerea la precizia şi rafinamentul picturii flamande este, în cazul dumneavoastră, argumentul succesului?

Doar stăpânirea tehnicii maeştrilor vechi nu atestă calitatea în artă. Dar ce este calitatea în artă? Pentru unii este o chestiune de gust, considerând drept artă tot ceea ce le place. Alţii consideră artă doar ce este expus în muzee şi nu puţini cred că ideea de calitate în artă nici nu poate fi definită. Totuşi există indicii că şi în vremuri inflaţioniste directorii de muzee, galeriştii sau curatorii au la îndemână un catalog strict de caracteristici în selectarea exponatelor. Independenţa şi noutatea, inventivitatea şi originalitatea, inovaţia şi constanţa m-au însoţit continuu în dezvoltarea consecventă a ideilor artistice.

O întrebare pe care i-am adresat-o şi lui Nicolae Maniu: există vreun raport între preţul şi valoarea unei opere de artă?

Participarea artistului la circuitul economic este semnul evident că vocea sa este auzită, este o cotare valorică a mesajului său artistic şi exprimă, în acelaşi timp, acceptul societăţii. De această realitate este conştient fiecare artist. În acelaşi timp însă, creaţia este pentru artist o proprietate intelectuală, şi nu o marfă, este propria sa atitudine, care nu este falsă doar prin faptul că majoritatea o refuză. Lansarea produsului artistic este preluată de galerişti, ale căror pricepere, renume şi rang sunt hotărâtoare pentru cariera unui artist, pentru cotaţia sa pe piaţa internaţională.

 

„Catedrala”

 

Cum se manifestă, concret, acceptul societăţii în privinţa unei lucrări sau a unui artist?

După lansarea lor în caruselul comerţului de artă, lucrările sunt ca un râu în drumul de la izvor până la vărsarea în mare: însemnătatea şi valoarea le cresc proporţional cu numărul celor avizi să le posede. Cererea şi oferta reglementează şi preţurile pe piaţa artei. Arta a preluat în societatea noastră modernă rolul relicvelor din biserică, al piperului în mâncare sau al hainelor de mătase. Arta indică statutul elitelor sociale, iar un simbol de bunăstare care poate fi achiziţionat de oricine îşi pierde repede farmecul. Multe lucrări se vând prin auzite şi nu în primul rând după ce au fost văzute. S-ar putea spune că, uneori, renumele generează preţul, acesta fiind mai important decât obiectul de artă în sine.

Sunteţi supranumit “Dali al Germaniei”. În ce măsură vă defineşte această formulă?

În măsura în care reuşesc să transpun viziunea mea despre lume în creaţia mea artistică. Creaţia lui Dali stă sub influenţa preocupării sale legate de Freud şi teoria relativităţii. Ajutat de uimitoarea sa tehnică artistică, a reuşit să-şi transfere filozofia, prin imagini convingătoare, pe pânză. Lumea de azi este confruntată însă cu alte probleme. Inovaţiile tehnice din ultimul timp, modalităţile tot mai rafinate de reproducere a realităţii fac ca aceasta să devină tot mai palpabilă, apropierea de ea culminând în lumea virtuală. Realizarea unui spaţiu în trompe-l’oeil înseamnă îmbinarea armonioasă a spaţiului virtual cu cel real. Imaginea obţinută trebuie să ofere un echilibru între inducere în eroare şi relevaţie, între deghizare şi demascare.

Ce v-a determinat să acceptaţi proietul dlui Radu Boroianu din cadrul European Art Gallery?

Domnul Boroianu este un om de vastă cultură şi înzestrat cu un deosebit talent retoric. Domnia-sa mi-a câştigat respectul prin realizările deja avute şi m-a cucerit prin viziunile sale de viitor pentru promovarea artei româneşti din ţară şi diaspora în circuitul naţional şi internaţional.

 


Michael Lassel: „Faptul că mi s-a furat un tablou

nu mă flatează. Un furt rămâne un act criminal”

„Lucrarea intitulată <Aeon> mi-a fost furată la Paris pe data de 6 aprilie 1995, în ajunul vernisajului din cadrul Salonului <Comparaisons>. După elaborarea planului de prezentare a exponatelor, comisia s-a retras într-o pauză, lăsând, ca de obicei, lucrările pe podea, rezemate de perete, la locul unde urmau să fie agăţate ulterior. În protocolul poliţiei este consemnat că, la ieşirea din expoziţie, unul dintre membrii comisiei observase un bărbat între 30-35 de ani, care contempla, îngenuncheat în faţa tabloului, lucrarea. La întoarcerea din pauză s-a constatat dispariţia picturii.

 

„AEON”

Este greu de crezut ca în Paris, unde zilnic se vernisează nenumărate expoziţii, cineva se rătăceşte într-o expoziţie şi, fascinat de una din cele 621 de lucrări aflate acolo, se hotărăşte spontan să o ia acasă tocmai pe cea a lui Lassel. Timpul ales (pauza), siguranţa de sine cu care a pătruns în sală, deşi acolo se mai aflau organizatorii, denotă că omul era un insider. Ştiind cât timp are la dispoziţie, având cu el ustensilele necesare, a reuşit să scoată tabloul din ramă, fără a-l deteriora. Chiar şi pânza a dat-o jos prin muncă meticuloasă, scoţând-o cui cu cui din şasiu, fără a o sfâşia, lăsând la locul faptei şi şasiul, şi rama, ambele nevătămate. Deşi chiar din aceeaşi seară furtul a fost făcut public, lucrarea fiind arătată pe toate canalele de televiziune franceze, ea nu a fost nici astăzi recuperată. După atâta popularitate, prada va fi greu de vândut. Datele tabloului sunt de mult în reţeaua de informaţii a Interpolului, precum şi a comerţului cu artă. A fost un jaf spectaculos prin simplitatea şi eficienţa sa, lăsând în urmă multe întrebări. Ideea că cineva riscă atât de mult pentru a poseda o lucrare de artă mă înspăimântă. Motivaţia ce se ascunde în spatele unui furt de artă nu mă interesează, nu mă impresionează şi nu mă flatează: un furt rămâne un act criminal, iar hoţul nu este, ca în filme, un gentelmann, ci un tâlhar josnic. După această experienţă, înţeleg trauma părinţilor cărora li s-a răpit copilul, incertitudinea cu care trebuie să trăieşti mai departe: mai trăieşte sau este mort? Gândul că doar lucrări preţioase se fură nu mă consolează deloc. E ca şi cum ai spune unui părinte căruia i-a murit copilul că sufletul acestuia se afla acum în Rai”.

Sursa: SAPTAMANA FINANCIARA

Autor: Miron Manega

Un tânăr crescut la centrele de plasament din judeţul Mureş, în vârstă de 23 de ani, s-a întors din nou în „sistemul de protecţie”, de data aceasta, într-un centru de îngrijire pentru bătrâni şi adulţi cu dizabilităţi. Singura soluţie, pe care DGASPC Mureş a găsit-o până în prezent, este găzduirea lui la centru, unde beneficiază de hrană, căldură şi asistenţă medicală.

Zoltan a crescut de mic la centrele de plasament din judeţul Mureş. A cunoscut toate durerile vieţii, lucru ce l-a determinat să înveţe, pentru a-şi cunostrui un drum în viaţă. Este un fost copil părăsit… un fost copil!
Si-a pierdut mama când avea 14 ani, iar la 23, din cauza unei paraplegii grave şi boli de natură medicală, riscă să rămână imobilizat la pat pentru totdeauna. Putem face (şi chiar o să facem) ceva pentru el, pentru ca invaliditatea trupească să nu îi distrugă sufletul. Deocamdată publicăm cazul…
„Eram al nimănui” ….
Totul a început în urmă cu trei ani. Zoltan lucra la o firmă din Luduş pentru a-şi putea câştiga existenţa. Urcat pe o schelă, s-a dezechilibrat şi a căzut în gol de la etajul patru. Când a ajuns jos, a simţit o durere imensă de spate, a început să-i amorţească picioarele şi a strigat după ajutor… A fost transportat cu ambulanţa la Stadion, de unde a fost luat de un elicopter SMURD şi dus la Spitalul Clinic Judetean din Târgu-Mureş. Aici a fost diagnosticat cu paraplegie flască postraumatică, politraumatism prin cădere de la înălţime, fractură corp vertebral cu osteosinteză, traumatism renal bilateral cu hematom perirenal drept, contuzie pulmonară dreaptă, infecţii urinare recidivante.

 

 

Era atât de mic când şi-a văzut ultima dată mama că nici măcar nu şi-o mai aduce aminte. Unii colegi de-a lui, mărturiseşte Zoltan, chiar nici nu ştiu cine i-a adus pe lume şi, mai ales, de ce au ajuns în casa de copii. Anii au trecut peste el mereu, mereu cu aceleaşi speranţe. Că într-o bună zi mama sau tata vor deschide uşa centrului de plasament, iar ei se vor întoarce acasă. Pentru cei mai mulţi ca el însă, visul că se vor bucura de o familie adevărată n-a fost nimic mai mult decît o speranţă, o speranţă care i-a ţinut în picioare. Acum are însă 23 de ani şi s-a trezit faţă în faţă cu viaţa pe care trebuie să înveţe să şi-o coloreze cu propriile culori…

Pentru Zoltan, soarele străluceşte altfel!

Un accident de muncă i-a frânt aripile. Din fericire, nu şi sensul vieţii. „Zoltan a rămas acelaşi pe care l-au cunoscut colegii: un tânăr inteligent, cu o putere impresionantă a raţiunii spirituale. Am auzit de accidentul cu pricina în urmă cu doi ani. Nu îmi vine să cred ca el este subiectul unei drame. Cred că lucrul cel mai important care putem învăţa de la el este optimismul” – ne-a mărturisit un tânăr, care a copilărit cu el în acelaşi centru de plasament. Viitorul lui Zoltan exist`, şansele de vindecare sunt reale, dar ele depind şi de dumneavoastră.

Autor: Kristof Lajos

 

Deţinutul Novac, specializat în înşelăciuni, era un băiat înalt, blond, inteligent, înzestrat cu un deosebit simţ al umorului. După ce a înşelat treizeci şi cinci de persoane, cărora le promisese că le rezolvă plecarea definitivă din ţară, s-a gândit că n-ar fi rău să se apuce de furat. Într-o zi, plimbându-se prin ”Cartierul săracilor” din Baia Mare, s-a oprit în faţa unei vile somptuoase de pe strada Garibaldi. Ajuns aici, a luat repede mina unui om trist şi bolnav, apoi a sunat la o poartă metalică. I-a deschis un domn cu părul grizonat, vizibil surprins de apariţia musafirului nepoftit. – Domnule, vă rog să mă iertaţi că vă deranjez. Sunt cardiac şi nu mă simt prea bine. Vă rog frumos să-mi daţi un pahar cu apă să-mi pot lua aceste medicamente care mă mai ţin în viaţă, l-a implorat Novac, arătându-i două pastile mici, galbene. Domnul cu părul grizonat, stăpânit de o sinceră compasiune, l-a măsurat pe necunoscut cu privirea şi văzând că este bine îmbrăcat, l-a invitat în casă: – Poftiţi înăuntru, vă servesc cu apă minerală. O scot imediat din frigider.
– O, dar nu e nevoie să vă deranjaţi. E bună şi de la robinet… – Dar nu este nici un fel de deranj. Vă înţeleg foarte bine pentru că şi mama a suferit de hipertensiune arterială. După câte îmi amintesc tot pastile galbene a luat… Din păcate a murit acum doi ani… – Dumnezeu s-o odihnească în pace! Nici eu nu cred că mai am mult de trăit, spuse cu durere în glas escrocul, ştergându-şi o lacrimă imaginară din colţul ochiului. – Nu mai fiţi trist…Vă rog să luaţi apa minerală, i-a spus gazda, întinzându-i paharul de cristal. Novac a înghiţit pastilele care n-aveau nicio legătură cu inima şi, dintr-o ocheadă, a făcut inventarul camerei. Privirea i s-a oprit în colţul din dreapta, lângă fereastră, acolo unde se afla un pian negru, mare cât un pui de bivol. – Dumneavoastră cântaţi la pian? a întrebat Novac în timp ce punea paharul pe masă. – Doar în timpul liber. Din păcate am din ce în ce mai puţin.
– Cu ce vă ocupaţi?
– Sunt profesor de muzică la Liceul de Artă. – Şi mătuşa mea a fost profesoară de canto, dar s-a stabilit în străinătate.
– Bănuiesc că legal… – Bineînţeles… S-a măritat cu un neamţ din Hamburg. A ţinut foarte mult la mine şi, înainte de a pleca, mi-a lăsat ca amintire o vioară. Spunea că valorează o avere. – Ce marcă de vioară? întrebă curios profesorul. – Nu mai ţin minte exact. Mi se pare că începea cu litera S. Stradis, Stridis, Stravius, se strădui Novac să-şi amintească.
– Nu cumva Stradivarius? A tresărit profesorul cu o emoţie de nestăpânit. – Exact, domnule. Aşa e, Stradivarius. O ţin acasă de ani de zile. Mi-am amintit de ea când am văzut pianul. Nu ştiu dacă mai interesează pe cineva o asemenea vechitură… După o pauză calculată cu abilitate, s-a ridicat încet de pe scaun şi a rostit, cu aceeaşi voce slabă:
– Domnule profesor, vă mulţumesc din suflet pentru amabilitate. La revedere!
– Staţi un pic, vă rog! N-aş putea să văd şi eu vioara aceea?
– Dacă doriţi, eu, în principiu, n-am nimic împotrivă. Acum am de mers la un prieten care mi-a făcut rost de nişte medicamente şi peste o oră voi fi acasă. Sau, dacă vreţi, v-o aduc eu…
– Nu, nu, vai de mine, nu trebuie să vă deranjaţi. Vin eu la dumneavoastră că doar sunt singur. Soţia şi fetiţa sunt plecate în excursie la Peştera Urşilor.
– Cum doriţi. Atunci daţi-mi numărul de telefon şi vă sun imediat ce ajung acasă.
– E-n regulă, domnule….
– Florin. Florin Popa mă numesc.
– Sergiu Avram. Sunt realmente încântat că v-am cunoscut, domnule Florin, a zis gazda, întinzându-i hârtiuţa pe care a scris în grabă numărul de telefon. Novac s-a dus pe terasa Restaurantului Parc din apropierea vilei, unde a ras două coniacuri mari pe nerăsuflate, apoi a dat telefon profesorului, trimiţându-l în celălalt capăt al oraşului. S-a urcat cu agilitate în teiul din dreapta vilei, de unde a sărit în curte, a forţat geamul din spate, intrând apoi cu uşurinţă într-una din cele şapte camere. Cu rutina ţăranului care recoltează varza de pe câmp, Novac a băgat într-un geamantan tot ce a găsit prin dulapuri: cafea, săpunuri fine, bibelouri scumpe, ţigări străine şi chiar lenjerie intimă. Banii şi bijuteriile a avut grijă să le pună în buzunarul din interiorul costumului albastru. A aruncat o privire fugară prin câteva camere, apoi a ieşit cu geamantanul în mână fără nicio emoţie, de parcă ar fi locuit acolo de când lumea. Când a ajuns în dreptul sufrageriei, a văzut un radiocasetofon şi două superbe flori de mină. Le-a confiscat şi pe acelea cu iuţeala unui prestidigitator, apoi a ieşit pe fereastra ce dă spre aleea cu tufele de trandafiri. Tocmai când era sigur că nu l-a văzut nimeni, a auzit o voce piţigăiată în spatele său:
– Dumneata ce cauţi aici?
Novac a tresărit dar, când a văzut că în faţa lui se află o bătrână slabă şi înaltă ca o trestie, cu cearcăne vineţii în jurul ochilor de un albastru spălăcit, i-a răspuns îndată, cu tupeu de ordinar:
– Cum adică, ce caut? Eu sunt Marinescu, un fost elev de-al domnului profesor. L-am rugat să-mi împrumute casetofonul pentru că mâine este ziua mea de naştere. Poate îmi uraţi La Mulţi Ani!, cu această ocazie. Nu de multă vreme am sosit de la un concert susţinut în Timişoara. Nu se poate să nu fi auzit de mine…
– Dar l-am văzut pe domnul profesor plecând de acasă acum o jumătate de oră. Sunt sigură de asta…
– Doamnă dragă, puteţi să mergeţi să vedeţi că este în bucătărie. L-am lăsat mâncând o lebeniţă…
Bătrâna l-a privit pe Novac cu aceeaşi suspiciune ca în clipa în care l-a văzut prima oară, apoi a plecat agale să se convingă dacă într-adevăr este acasă domnul Sergiu. Escrocul atât a aşteptat. A abandonat casetofonul şi geamantanul lângă a treia tufă de trandafiri de pe alee, luând cu el numai florile de mină. S-a lansat apoi într-un sprint prelungit, în stilul unui mare campion, pierzându-se printre cochetele vile construite din ”munca cinstită” a guşterilor cu cefe groase, păr scurt şi priviri sincere…

De-abia după un an şi jumătate, Novac a fost capturat de organele de miliţie, în Piaţa de Alimente, în timp ce încerca să fugă cu o maşină. Furată, bineînţeles…

(Fragment din cartea “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui guardian”, în curs de apariţie la Editura ŞTEFAN. Cartea va fi lansată sfârşitul lunii martie)

Autor: Ioan Chertiţie

La începutul secolului al XX-lea, mişcarea de emancipare a femeii în viaţa social-economică şi culturală cunoaşte şi la noi în ţară o dezvoltare nemaiîntâlnită până atunci. Astfel încep să apară diferite asociaţii şi organizaţii care erau mult mai permisive, bazate pe voluntariat, în care intrau femei determinate de interese de clasă, intelectuale cu vederi progresiste şi democratice. Aceste organizaţii aveau drept scop acţiuni filantropice, de caritate sau religios. În anul 1921, în judeţul Gorj ia fiinţă Liga Femeilor Române din Gorj, ca filială a Ligii Femeilor Române. Această organizaţie avea drept scop declarat de a păstra vechile tradiţii artistice ale poporului, îndeosebi încurajarea industriei casnice a femeilor de la ţară, dar şi angrenarea femeilor în general, în diferite activităţi productive şi îngrijirea monumentelor istorice.

 

Constantin Brâncuşi, alături de câteva membre ale Ligii Femeilor. În mijloc, Arethia Tătărescu
Mari doamne ale vremii
Comitetul de conducere era format în anul 1929 din 13 membre: Arethia Tătărescu – preşedinte, Maria Schileru, Amalia Caribolu – vicepreşedinte, Elena Coiculescu – casier, membre: Aurica Frumuşanu, Sabina Hasnaş, Sevasta Vasilescu, Ecaterina Archip, Elena Vasilescu, Maria Mălăescu, Vatica Ivănoiu şi Magdalena Mihail.
Ca primă acţiune a acestei ligi remarcăm înfiinţarea atelierului de ţesătorie care avea misiunea iniţierii tinerelor fete în tainele ţesutului. Din cele 500 de absolvente până în 1929, multe erau şefe de ateliere în diferite oraşe sau în satele natale. Preocuparea pentru conservarea artei naţionale s-a materializat prin câştigarea concursului organizat în 1929 de Societatea „Ţesătoarea” din Bucureşti, unde covoarele ţesute în Gorj au luat medalia de aur. Covoarele realizate în atelierele Ligii Femeilor din Gorj au participat la diverse expoziţii internaţionale ca Berlin, Bruxelles, Paris, New York unde au fost admirate şi lăudate.

Primul locaş pentru muzeu
Prima mare realizare a ligii a fost reorganizarea şi construirea unui locaş pentru sediul Muzeului Gorjului. Ridicată pe malul Jiului, clădirea este construită în anul 1926, în stilul celebrelor cule gorjeneşti. Sub îndrumarea Arethiei Tătărescu, sufletul acestei organizaţii, se trece la cercetarea, împreună cu specialişti, a unor vechi situri arheologice, la îngrădirea castrului roman de la Bumbeşti Jiu şi reînceperea săpăturilor arheologice, apoi la reluarea cercetărilor la Peştera Muierilor de la Baia de Fier, Peştera Polovragi, Runcu, Vaideeni şi a altor zone din Gorj.
Bani pentru credinţă şi eroi
În 1934 liga se implică în acţiunea Societăţii Femeilor Ortodoxe donând suma de 100.000 lei când, comitetul de construire al bisericii „Sf.Apostoli Petru şi Pavel” din Târgu-Jiu face un apel către primul-ministru de atunci, Gheorghe Tătărescu pentru a sprijini terminarea acestui locaş de închinăciune.
Numele ligii este legat şi de eroii Gorjului. În acest sens, pentru cinstirea memoriei Ecaterinei Teodoroiu s-a hotărât să i se ridice un monument statuie, şi, în acelaşi timp cu sărbătorirea centenarului revoluţiei de la 1821, să-i fie aduse osemintele şi reînhumate pe pământ natal. Osemintele au fost aduse şi îngropate în piaţa centrală dintre biserică şi primărie, dar monumentul, realizat de sculptorul Miliţa Petraşcu, a fost inauguratde abia în 1935, în prezenţa a peste 40 000 gorjeni şi a numeroşi invitaţi din întreaga ţară, la care a participat însuşi regele Carol al II-lea. În paralel s-a trecut la repararea şi darea în circuit a caselor memoriale Ecaterina Teodoriu şi Tudor Vladimirescu.


Ni l-au dăruit pe Brâncuşi

Acţiunea cea mai importantă a Ligii Femeilor din Gorj rămâne însă aducerea lui Brâncuşi pe meleagurile natale şi sprijinirea sculptorului de a ridica la Târgu-Jiu un monument închinat eroilor căzuţi în războiul de reîntregire a neamului. Rolul Arethiei Tătărescu, preşedinta ligii, a fost covârşitor, iar în 1937 puteau fi admirate la Târgu-Jiu cele 3 capodopere: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana fără sfârşit. În octombrie 1937, Liga Femeilor din Gorj donează oraşului operele realizate de Brâncuşi.Tot sub auspiciile ligii s-au organizat diverse serbări culturale, a fost editat „Ghidul Gorjului” sub îndrumarea profesorului preot Gr.Gâţă, se avea în vedere construirea unei „ case a gorjencelor” cu scopul de a contribui la emanciparea femeilor din judeţ.
Liga Femeilor din Gorj a reprezentat sub conducerea Arethiei Tătărescu, modelul de urmat al unei organizaţii de femei, pe linia conservării fondului istoric şi cultural autohton, a vechilor tradiţii artistice, realizările ei constituind şi astăzi puncte de atracţie şi pondere ale Gorjului.

Sursa: Verticalonline

Titlul original: „Liga Femeilor ni l-a dăruit pe Brâncuşi”


Imi aduc aminte ca, inainte de 1989, unul din genurile (sau subgenurile, in opinia unor elitisti) li-terare de mare succes era epigrama. In pofida restrictiilor, riscurilor (inclusiv de suportare a rigorilor unei justitii telecomandate de organele politice si total obediente fata de ele) si a oprelistilor (nu putine si extrem de reale) cu care se confruntau autorii acelei perioade, intalnirile la care participau si epigramistii (indiferent de marimea talentului lor) se bucurau de un incredibil succes. In pofida prudentei si cenzurii autoimpuse, cei cu adevarat inzestrati reuseau sa strecoare in textele lor soparle care faceau deliciile ascultatorilor. Evoc, in acest sens, sedintele lunare ale cenaclului ce functiona in acei ani pe langa Clubul cultural al I.A.Bv., condus de harnicul si neobositul Dumitru Stanescu, care, cel putin pentru mine, erau un adevarat regal, nu atat pentru calitatile estetico-literare ale textelor citite (nu lipseau, desigur, nici astfel de calitati, dar nu cred ca accentul era pus neaparat pe ele), cat pentru oportunitatea de a rade sanatos fata de lucrurile strambe si ridicole din jurul nostru.
Acelasi inimos Dumitru Stanescu reusea uneori ca, in paginile unei reviste (cu aparitie aleatorie, la cheremul liderilor sindicatului marii uzine brasovene), trasa la sapirograf, sa publice o parte, infima, a textelor citite in sedintele de cenaclu. Acelea ce reuseau, desigur, sa treaca de „vigilenta” cenzurii politico-ideologice a momentului respectiv.
Multi dintre membrii acestui cenaclu se deplasau, la sfarsit de saptamana, prin satele brasovene si, departe de ochii cerberilor politici, asumandu-si riscuri reale, dadeau dovada talentului lor, bucurandu-si auditoriile considerbile prin suculenta si aciditatea textelor citite, nu o data de un curaj greu de conceput azi.
Dupa 1990, la invitatia organizatorilor, am asistat la cateva editii ale Festivalului „Eterna epigrama”, initiat de membrii cenaclului „Satiricon”, la Cluj-Napoca, onorate de participarea celor mai de seama epigramisti din tara. Pe unii dintre acestia am si avut ocazia de a-i cunoaste personal. De mai bine de un an de zile, am reluat colaborarea dintre membrii cenaclului „Satiricon” si Casa de cultura a municipiului Cluj-Napoca, oferindu-le gazduire si sprijinindu-i, dupa modestele noastre posibilitati, la organizarea editiei din 2010 a respectivului Festival.
Unul dintre cei mai activi intre epigramistii clujeni este, indiscutabil, profesorul Eugen Pop, care, in pofida marilor probleme de sanatate cu care se confrunta in ultima perioada, nu se da niciodata batut si se implica, cu scrisul lui inspirat si caustic, dar si cu aportul personal direct, la sustinerea cenaclului si a activitatilor lunare initiate de acesta.
In ultima vreme profesorul Eugen Pop performeaza si editorial, la inceput de an 2011 aparandu-i deja doua volume, ultimul intitulat „Pseudominifabule”. Volumul, ca si altele anterioare, ilustreaza si trasaturile de caracter si calitatile umane deosebite ale autorului. Fire neimpacata cu lenea, minciuna, prefacatoria etc, dar nici cu racilele societatii in care traieste, Eugen Pop este neiertator si acid, subliniind, cu har, dar si cu mult curaj „parvenitismul, demagogia, ipocrizia, cameleonismul politic etc.”
Deplin stapan pe meserie si instrumentele scrisului sau, Eugen Pop isi numeste, inspirat, catrenele din aceasta carte minifabule, oarecum si spre a mai atenua, cel putin aparent, din impactul devastator al acestora asupra celor vizati de autor.
Eugen Pop nu isi cauta greoi, cu eforturi, subiectele despre care sa scrie. Dovedind un deosebit simt civic, el nu trece indiferent fata de nimic anormal din viata de zi cu zi a societatii romanesti, in ansamblul ei, dar nici fata de intamplarile din spatiul sau de locuire. Am putea spune ca, dovedind o deosebita cultura si patrundere a realitatii inconjuratoare, Eugen Pop face din orice moment sau intamplare, declaratie sau actine politica etc., un subiect al textelor sale epigramistice.
Lectura acestui volum este extrem de savuroasa, oferind cititorilor pe langa bucuria intalnirii unor texte scrise cu har si talent si un suras amar, la fel ca al autorului (nu stiu de ce am impresia ca Eugen Pop rade printre lacrimi scriind aceste savuroase si nemiloase texte ale sale!), banuiesc, la constatarea ca lucrurile despre care se scrie ne fac viata grea si amara datorita mai marilor clipei din viata publica si politica, preocupati doar de propria lor imbuibare si aproape deloc de binele si interesul public.
Asa dupa cum sublinia si Silvia Popescu, caratele deosebite, incontestabile, ale volumului de fata le reprezinta: „mestesugul verbului, migalit si nuantat, dens, varietatea subiectelor surprinse, spontaneitatea si prospetimea paginilor, cu asocieri neasteptate si conexiuni surprinzatoare.” In opinia aceleiasi autoare, „toate acestea dovedesc ca scrisul este pentru plurivalentul Eugen Pop o a doua natura, cu un stil inconfundabil si, aici, cu un sarcasm de cea mai pura sorginte romaneasca.”
In opinia mea, virulenta, aciditatea, dar si inteligenta versului lui Eugen Pop fac din aceste „pseudominifabule” unul dintre cele mai puternice, incontesabile si devastatoare atacuri la adresa clasei politice si a Puterii actuale. In acelasi timp, insa, in opinia mea, aceste texte umoristice veritabile vor ajuta generatiile viitoare ca, dand la o parte valul propagandistic encomiastic de azi, sa perceapa asa cum se cuvine niste realitati crude si necrutatoare, nu foarte departate in timp, care noua ne fac amara si greu de suportat viata de zi cu zi ce ne este rezervata de un regim incompetent si indiferent, care si-a intors de mult fata de la acest popor si de la nevoile si asteptarile lui.
Cred ca, prin risipa lui de imaginatie, de ascutime si agerime, prin ironia de cea mai elevata calitate, desprinsa din fiecare text al lucrarii de fata, Eugen Pop se afirma ca unul din cei mai inzestrati si mai autentici umoristi ai Romaniei inceputului de mileniu III.

Dr. Dan BRUDASCU

(articol preluat din revista CLIPA USA)

Pot spune ca sunt un jurnalist norocos. Cu doua zile in urma am aflat la TV despre castigatorii premiilor „BAFTA” pentru  2011 si astazi am vazut „Discursul regelui”… (dar acum simt ca trebuie sa …copy paste de pe Internet):

OUTSTANDING BRITISH FILM

THE KING’S SPEECHTom Hooper, David Seidler, Iain Canning, Emile Sherman, Gareth Unwin

Am descoperit un mare actor astazi: Colin Firth. Dar pot spune ca m-am bucurat sa descopar si un mare regizor: Tom Hooper. De fapt am descoperit un film foarte complex , care a trebuit sa solutioneze „reteta secreta” a unei „armonii divine” : istorie, mostenire, familie, iubire, prietenie si…imperfectiune umana.  As numi „Discursul regelui” drept unul dintre „cele mai umane filme vazute vreodata”. „Lectia” acestui film ar putea fi: maretia fiintei umane nu este aceea de a lupta impotriva defectelor tale, ci de a le admite; „a admite” inseamna un pas spre „a vindeca”! Colin Firth a reusit sa ne arate ca regele George VI a fost mare ca fiinta umana!

Am scris acest text special pentru ‘Clubul Presei Transatlantice’ si as vrea sa-l dedic tuturor persoanelor si personalitatilor implicate in distributia filmului „Discursul regelui”.

*****

I may say I’m a lucky journalist. Two days ago I have found at TV about the winners from „BAFTA” awards for 2011 and today I have seen  „King’s Speech”… (but now I feel I have to…copy paste from Internet):

OUTSTANDING BRITISH FILM

THE KING’S SPEECHTom Hooper, David Seidler, Iain Canning, Emile Sherman, Gareth Unwin

I have discoved a great actor today: Colin Firth. But I can say that I have enjoyed to discover a great Director, too: Tom Hooper. In fact I have discovered a very complex movie, which has had to solve ‘the secret recipe’ of ‘a divine blend’: history, heritage, family, love, friendship and…human imperfection.  I’d call ‘King’s Speech’ as one of ‘the most

human movies I ever seen’. The ‘lesson’ of this film could be: the greatness of human being is not to fight against your bugs, but to admit them; ‘to admit’ means a step toward ‘to heal’ ! Colin Firth has succeeded in showing us that King George VI was a great human being!

I have written this text especially for ‘the Transatlantic Press Club’ and I’d like to dedicate it to all persons and personalities involved in ‘King’s Speech’ distribution.

Ioan Iacob

Bogdan Suceava a studiat matematica la Universitatea Bucuresti si la Michigan State University si in prezent preda matematica la California State University, Fullerton. Este, intre altele, autorul romanelor Venea din timpul diez (2004), Miruna, o poveste (2007), Vincent nemuritorul (2008) si Noaptea cand cineva a murit pentru tine (2010). Miruna, o poveste a primit premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.

Venea din timpul diez are doua editii in limba romana (2004, 2010) si a mai fost tradus in maghiara si bulgara (ambele aparitii in 2009). Editia care apare acum in limba engleza la Northwestern University Press a fost tradusa de Alistair Ian Blyth si este sustinuta de Institutul Cultural Roman prin programul TPS. Cu prilejul acestei aparitii, autorul va face o serie de prezentari ale cartii.

Comunicat de presa al Ambasadei României la Washington