De la sarcină de serviciu la confruntare publică

 

Conţinutul acestei cărţi nu este expresia vreunei frustrări, ci rezultatul unei sarcini de serviciu, în perioada în care am fost redactor şef adjunct la cotidianul “Naţional”. Se luase decizia, la nivel de trust, să apară ediţia de duminică. Cam toate cotidienele aşteptau atunci să spargă cineva gheaţa. La momentul acela (sfârşitul anului 2001), nu exista reţea de distribuţie a presei duminica, de aceea, oricine ar fi început, putea să-şi rupă financiarmente gâtul. A făcut-o, în cele din urmă (adică a spart gheaţa, nu şi-a rupt gâtul!), ziarul la care lucram iar eu am primit sarcina să mă ocup… Recomandarea expresă (a se citi obligatorie) a lui Gheorghe Voicu, redactorul şef, era ca editorialele ziarului de duminică să abordeze exclusiv Femeia. Din toate unghiurile, în toate poziţiile, posturile, ipostazele şi relaţiile posibile şi imposibile. La început mi s-a părut uşor, ba chiar plăcut, dar în curând a devenit corvoadă. Redactorii nu erau obişnuiţi să vină sâmbăta la lucru, ca atare, cu excepţia celor de la sport, nici nu veneau. Iar paginile trebuiau umplute cu ceva. La un moment dat, rămăseserăm în redacţie doar eu şi buna mea colegă Dana Andronie. Eu eram şeful, iar ea era redacţia… Pe scurt, “Naţionalul” de duminică a fost făcut din improvizaţii şi “deşeuri”. Şefii de secţie îmi lăsau, vinerea, ca să nu se spună că n-au “contribuit”, materiale pe care, în mod obişnuit, nu le-ar fi publicat. Mă uitam cu lupa pe Mediafax şi Rompres, doar-doar voi găsi ceva care să semene a ştire, căreia să pot să-i dau cât de cât un titlu… În sfârşit, a fost un calvar, dar ziarul a avut succes. Mai mult, a reuşit să creeze şi reţeaua de distribuţie de duminică, de care aveau nevoie şi celelalte ziare. La scurtă vreme, au început să scoată toţi ediţii de duminică…
Aşadar, acesta era contextul în care eu trebuia să scriu articolele de fond pe temă impusă. Ţin minte că, pe la şase-şapte seara, venea Dana Andronie şi mă întreba: “Aţi scris editorialul?”. Întrebarea asta mă aducea întotodeauna în pragul unui accident cerebral şi transferam asupra bietei fete toată neputinţa mea de a ieşi din situaţie. O priveam când cu ură, când cu disperare, când cu resemnare, după cum aveam sau nu (de obicei nu) materiale pentru pagini. După care îi dădeam dosarul cu printurile aranjate pe rubrici, să le ducă la paginaţie, rugând-o să nu mă deranjeze nimeni timp de o oră. Târziu mi-am dat seama de ridicolul situaţiei. N-avea cine să mă deranjeze, că nu mai era nimeni în redacţie…
Majoritatea textelor din această carte e alcătuită din acele editoriale scrise sub presiunea death-line-ului, în perioada 2002-2003. Nu toate, bineînţeles, căci unele, perimate prin referinţa foarte punctuală, nu-mi permiteau e extensie mai largă a sensurilor, aşa că le-am exclus. Am mai păstrat câteva, pe cele care mi-au părut că rezistă, prin perspectivă şi umor, unei lecturi actuale. Sper că nu m-am înşelat. Acestora le-am menţionat, la sfârşit, data exactă a apariţiei. Am păstrat, de asemenea, din acelaşi motiv, câteva texte de la o altă rubrică, susţinută tot de mine, “Cronica femeii în pielea goală”.
Titlul DE CE URÂM FEMEILE? nu este străin, evident, de titlul cărţii lui Cărtărescu, “De ce iubim femeile”, care pur şi simplu m-a enervat. Atât prin abordare şi scriitură, cât mai ales prin promisiunea neonorată din titlu. De aceea m-am gândit să-i dau o replică prin antiteză, propunând o altă abordare, de “vivisecţie” publică pe corp moral. Operaţiile, ca să păstrez limbajul de laborator medical, sunt făcute cu instrumentar clasic, folosit la vedere, explicit, fără aluzii şi trimiteri culturale ambigue. Tehnica de lucru este jurnalistică, fără anestezie sau pregătire psihologică a “pacientului” (cititorul). Intervenţiile nu au caracter curativ sau profilactic, ci pur şi simplu didactic, de expunere.
Textele acestui “grupaj”, DE CE URÂM FEMEILE?, în ansamblul lor, nu sunt concluzii, ci teme de gândire. Adică aşa cum s-au născut ele, sub presiunea acelui death-line nenorocit.
Şi totuşi, titlul nu este doar o expresie decorativă sau polemică, de dragul confruntării cu Mircea Cărtărescu (era să scriu “Cărtărăscu”). Este, cum lesne se poate observa, o propoziţie interogativă – nu relativă, ca la “antevorbitorul” meu – având sensul nedumeririi revoltate, pe de o parte, şi al mirării viclene, subversive şi ipocrite, pe de altă parte. Adică: de ce le urâm? Ce avem cu ele? Ce rău ne-au făcut?
Există şi un răspuns. Nu în “elucubraţiile” mele editoriale, ci într-un interviu pe care i l-am luat lui Varujan Vosganian, în 2005, pentru revista “TANGO”, şi care se află în carte: “Femeia reprezintă jumătatea infinită a bărbatului”. Varujan ne “rezolvă”, dintr-o singură propoziţie, pe amândoi, şi pe Cărtărescu, şi pe subsemnatul, formulând răspunsul cel mai cuprinzător.
Există însă un risc major în ceea ce mă priveşte, care vine din subconştientul colectiv al cititorilor, şi pe care mi-l asum: dacă această carte nu e cel puţin la fel bună ca “De ce iubim femeile”, am într-adevăr o problemă – aceea de a mă face de râs. Ceea ce nu este imposibil. Dar nu e imposibilă nici viceversa. Aşa că, vorba lui G.B. Shaw, pe care îl citez şi în carte, “vom muri şi vom vedea”.

 

Prima lansare a cărţii va avea loc pe 1 Martie, ora 14,30, la Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” din Bucureşti. Urmează o altă lansare, la Cinema Patria (pe 2 martie), şi încă una a doua zi, la Galeria Galateca (Biblioteca Centrală Universitară), ca preambul al licitaţiei cu obiecte de artă a Casei Goldart. După care volumul pleacă în turneu. Prima escală va fi la Timişoara, pe 4 martie, unde se va lansa simultan cu cartea-poem a lui Pavel Şuşară, “Universul din cuşcă”. Cele două lansări vor avea loc la Sala Baroc a Muzeului de Artă din Timişoara. Revenită în Bucureşti, „DE CE URÂM FEMEILE?” se va mai lansa o dată, pe 8 Martie (adică chiar de Ziua Femeii), la Clubul “E… varză”, în cadrul unui spectacol cu trupa Ţapinarii.

Autor: Miron Manega