„Mareşalul Ion Antonescu – o biografie”, scrisă de Teşu Solomovici, aduce, conform autorului, o perspectivă inedită, care îi va nemulţumi şi pe istoricii români, şi pe cei evrei.
Cartea, apărută la Editura Teşu, urmăreşte, în 812 pagini, firul vieţii mareşalului Ion Antonescu, de la naşterea sa (2 iunie 1882) şi până la moarte (1 iunie 1946). Teşu Solomovici prezintă greşelile istorice pe care le-a făcut mareşalul Antonescu, printre care se numără şi deportarea evreilor în Transnistria. Scriitorul a declarat că au fost presiuni, din partea istoricilor evrei şi români, ca această biografie amănunţită a lui Ion Antonescu să nu fie publicată.

De ce v-aţi simţit dator să scrieţi această carte?

În primul rând pentru că, paradoxal, dacă eu trăiesc, trăiesc pentru, că la 13 octombrie 1942, Antonescu s-a împotrivit şi a anulat ordinul ca toţi evreii să fie predaţi naziştilor. La această dată erau pregătite trenurile care trebuiau să faciliteze deportarea tuturor evreilor din România către Auschwitz. Şi Antonescu a spus NU, spre turbarea naziştilor, care n-au avut ce să facă. Din acel moment, orice deportare a încetat. Antonescu n-a făcut acest lucru din dragoste pentru evrei. A fost un gest care a izvorât din legitimitatea lui de conducător al României şi din dorinţa de a demonstra că România nu este la cheremul Germaniei naziste. Volumul îl prezintă pe Antonescu nu ca pe un monstru, ci ca pe un om, ca pe un român şi militar care şi-a iubit enorm ţara. S-a crezut providenţial şi a săvârşit o serie de fapte mari, pe care România şi le va aminti, dar şi greşeli de neiertat.

Ce informaţii care n-au mai fost publicate până acum aţi adus în această biografie a lui Ion Antonescu?

Am descoperit documente importante care atestă rolul primordial pe care l-a avut Ion Antonescu în campania militară a trupelor româneşti împotriva armatei maghiare şi ocuparea Budapestei. Am fost surprins cum această campanie strălucit gândită şi executată de Ion Antonescu a fost lăsată în obscuritate, aproape uitată. Antonescu nu i-a stimat pe unguri şi îi acuza de toate uneltirile posibile împotriva neamului românesc. Fără să ţină seama de voinţa occidentală, el a făcut tot ce a fost posibil ca trupele române să continue ofensiva, să ocupe Budapesta şi să le dea ungurilor o lecţie dureroasă de neuitat.

Versiunea dumneavoastră asupra adevărului a fost contestată de istorici?

De-a lungul anilor, eu am intrat în dispută cu câţiva istorici evrei de frunte ai timpului, printre care şi Jean Ancel, socotit cel mai important istoric evreu al Holocaustului din România. El nu-i iubea pe români, dar nu avea respect nici pentru evreimea română. Era de formaţie culturală bucovineană, iar evreii bucovineni nu au avut respect pentru lumea românească. Ei s-au socotit de cultură germană, ochii lor fiind aţintiţi spre Viena şi Berlin. Jean Ancel a dat curs acestui dispreţ faţă de România. El a subscris cu entuziasm acelei fraze emise de Hannah Arendt, un istoric evreu american, care a spus că România a fost ţara cea mai antisemită din lume. În scrierile lui, Ancel a vrut să dovedească acest lucru. Or, să vezi România o ţară mai antisemită ca Germania lui Hitler sau mai antisemită ca Ungaria, Polonia sau Ucraina… Eu am atras atenţia asupra viziunii viciate a lui Ancel. El a mai făcut ceva ce un istoric cinstit nu face. A scris o carte despre Pogromul de la Iaşi, în care s-a străduit să demonstreze că Antonescu a fost iniţiatorul, conducătorul şi manipulatorul tuturor celor întâmplate la Pogromul de la Iaşi. Ceea ce este o prostie. Să-l acuzi pe Antonescu că ar fi manipulat ca un oarecare şef de bandă… Lui nu-i era deloc greu pur şi simplu să semneze un decret şi în 2-3 zile toţi evreii ar fi fost deportaţi. Nu trebuia să inventeze, să manipuleze, ca să fie omorâte câteva mii de evrei.

În carte îl citaţi pe Emil Cioran, care spune despre Antonescu că, deşi a fost nebun, a salvat viaţa a cel puţin 600.000 de evrei români şi că ar trebui să existe un monument în Israel care să-i pomenească numele. Sunteţi de acord cu aceste afirmaţii?

Şi în acest punct am avut un conflict îngrozitor cu Jean Ancel, istoricul. Eu am publicat în ziarul „Ziua” o pagină întreagă cu aceste lucruri scrise de Emil Cioran. Şi am arătat că în Israel nu există nicio statuie a lui Antonescu. Nici nu e posibil acest lucru. Cioran era convins că dacă nu există, e o lipsă de recunoştinţă a evreilor faţă de omul care le-a salvat viaţa. Şi cu Cioran a avut loc o schimbare la faţă. El, din ardentul publicist pro-legionar, la maturitate a devenit mult înţelegător cu soarta poporului evreu.

Aţi avut de suferit după apariţia cărţii?

Câteva fragmente din carte au fost publicate de-a lungul anilor. N-a existat un articol despre Antonescu şi Holocaust care să nu fie atacat violent mai ales de către istorici conaţionali. Discutând despre Antonescu, eu am emis sintagma „Holocaustului asimetric” din România. Am fost surprins să văd ce soartă a avut evreimea română din acei ani. Într-un fel au trăit evreii din vechiul regat (Transilvania de sud, Muntenia, Moldova, Dobrogea) şi evreii din Transnistria şi Transilvania de nord, ocupată de fasciştii unguri. Evreimea din Transilvania de nord a murit aproape în întregime în cuptoarele de la Auschwitz, evreimea din Transnistria a murit de foamete, gloanţe şi boli, iar cea din vechiul regat a rămas aproape în întregime în viaţă. Şi a avut posibilitatea să înveţe la şcoli evreieşti, a avut spitale şi chiar un teatru. Caz unic în istoria Europei ocupată de nazişti. Este un fenomen care se leagă de viaţa lui Antonescu şi eu am subliniat acest lucru. Cred că viziunea mea va stârni din nou controverse. Mă aştept din nou să fiu acuzat de negaţionism şi că vreau să-i ridic un monument lui Antonescu. Au fost presiuni ca această carte să nu apară. De aceea, vreme de opt luni de când e gata, n-am dat-o la tipar. Dar mi-am zis că o s-o public, orice s-ar întâmpla.

Ce lucruri noi putem afla despre viaţa personală a mareşalului?

Există multe noutăţi de ordin istoric în cartea mea, ele se referă la aproape toată existenţa mareşalului. De pildă, nimic nu se ştie de vizita pe care a făcut-o cuplul Ion şi Maria Antonescu la Piramide, în Egipt, imediat după ce s-au căsătorit. Aşa-i că nu aţi citit până acum despre această promenadă amoroasă?

A existat o legatură amoroasă între Ion Antonescu şi Olga, frumoasa soţie a generalului Constantin Prezan, comandantul Armatei române?

A existat! S-au păstrat scrisori scrise de unul altuia de cei doi amorezi.

A influenţat această legătură amoroasă cariera militară a lui Ion Antonescu?

Câtuşi de puţin! Am putea spune că dimpotrivă. Prezan nu a ţinut seama de cancanurile lumii, l-a preţuit enorm pe tânărul său colaborator, despre care se spunea că trăieşte cu soţia sa, i-a încredinţat misiunile cele mai importante, dar la grade l-a avansat cu încetinitorul. Poate tocmai pentru a nu se bârfi că a fost înaintat în grad la intervenţiile amantei. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Antonescu să intre într-un teribil conflict cu Guvernul şi comandanţii armatei atunci când mareşalul Prezan, pensionat, trăia, relativ, în mizerie.

Cartea relevă date noi privind relaţiile dintre Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară?

Antonescu nu a fost complet imun la fascinaţia legionară. Fotografia cu Antonescu şi Căpitanul Mişcării legionare Corneliu Zelea Codreanu schiind împreună în Munţii Bucegi spune multe. Cei doi s-au întâlnit adesea, dar asociaţia lor a fost „artificială”, nu „organică”, cum spune istoricul Constantin C. Giurescu, care i-a cunoscut bine pe amândoi. Generalul iubea „ordinea”, legionarii nu respectau Legea. Desigur, flirtul legionarilor cu generalul urmărea un singur scop, să înnobileze Legiunea cu înalta emblemă militară ce o reprezenta Antonescu. Întâlnirile Antonescu-Codreanu nu au dus la niciun rezultat, deşi generalului îi plăcea Căpitanul. De succesorul Căpitanului, Horia Sima, generalul era oripilat. După lichidarea Rebeliunii legionare şi fuga lui Horia Sima, Antonescu s-ar fi exprimat că a scăpat de o mare belea.

Cine este Teşu Solomovici
Autorul cărţii, Teşu Solomovici, s-a născut în 1934, la Focşani, unde a învăţat la şcoala evreiască. A absolvit Facultatea de Filologie din Bucureşti. A fost ziarist la publicaţiile „URSS azi”, „Scânteia Tineretului”, „Munca”, „Flacăra”, „Contemporanul”, „Gazeta Literară”. Implicat în evenimentele legate de Revoluţia Maghiară din 1956, a fost arestat de Securitate, exmatriculat din Facultate, exclus din UTM, dat afară de la ziar, cu interdicţie de a mai publica în presă. A emigrat în 1964 în Israel, unde a lucrat la Biblioteca Universităţii din Tel Aviv şi a devenit Preşedintele Centrului Cultural Israeliano-Român din Tel Aviv. Refuzând colaborarea cu Securitatea, i s-a interzis până în 1989 intrarea în România. A fost corespondent pentru Israel şi Orientul Mijlociu la „Prima TV” şi „Realitatea TV” şi la cele mai puternice ziare româneşti. Este autorul unor volume printre care se numără „Istoria evreilor din România”, „Evreii şi Securitatea”, „Mircea Eliade şi Evreii”.

Fragment din interviul „Viaţa lui Ion Antonescu, scrisă de un evreu”, apărut în ziarul „Adevărul”

Autor: Dan Boicea