Am primit recent un e mail de la Zoia, in care imi comunica cele mai recente realizari ale ei (despre care nu reusisem sa aflu de pe Internet). Voi prelua aici informatiile respective: “Mulțumesc Ioane ptr articol,te rog sa-mi spui daca este publicat sau urmeaza sa o faci pe viitor.Trebuie sa-ți mai spun ca eu am plecat cu Sfinxul in 1986.Am scos 4 albume de autor pina acum.Primul in 2007,,Vino aici,,care a ciștigat doua premii R:R.A,-al doilea album,,Carari de maci,,in 2009-al treilea,,Printre lupi,, un premiu R.R.A și un premiu ptr.cel mai bun text al anului 2011 decernat de,,On air music awards,, -Al patrulea,,Sa ierți,,in 2015 un premiu R.R.A,,Omul cu chitara,, Cam astea ar fi adaugirile mele la cele scrise de tine.Cit despre Cenaclul Flacara, am am mers cu intermitențe,din 1974 pina in 1980.Iți trimit nr.meu de mobil daca mai ai nelamuriri.Toate cele bune Ioane și inca odata,mulțumesc.”
      Am ascultat de zeci de ori cateva din cantecele mentionate mai sus. Unul dintre acestea este “Inca un tren” (despre care Zoia marturisea ca l-a scris atunci cand – aflata in strainatate – i-a fost tare dor de casa. Si eu am avut impresia ca a scris acest cantec atunci cand a fost coplesita de atatea drumuri si cand nostalgia pentru “acasa” a determinat-o sa scrie un cantec fantastic:
      “Mi-e drumul departe de casa…
       Un dor nesfarsit ma apasa…
       Inca un tren si inca unul…
       Mi-este greu sa incep iarasi drumul,
       Dar drumul e tot ce mai am! “
     Razbat din aceste versuri, nesofisticate si cu un impact direct, ceea ce nu se poate intelege decat atunci cand esti departe: dorul de ceea ce inseamna “acasa”.
      “Prin gari, prin hoteluri aiurea   
       In frig , dupa lungi asteptari,
       Adorm si in vis fericirea
       Se-ntampla sa treaca prin gari.“
    Daca ascultam cu atentie aceasta melodie superba, vom nota ca de fiecare data, dupa
fiecare strofa, este reluat sunetul metalic al unui acompaniament de chitara care, prin ritm, aminteste de sunetul rotilor de tren.
      “Acasa e gol si pustiu,
       Nu-i nimeni s-astepte in prag.
       Mereu parc-ajung prea tarziu
       La tot ce imi este mai drag.”
     Sa fie aici o oarecare resemnare ca, dupa atatea drumuri si sperante de a regasi ACASA “tot ce imi este mai drag”, lucrurile nu se intampla asa? De fapt, desi nu spunem nimic nou, acel sentiment al “absentei si pustietatii” nu poate fi suplinit de nimic; absenta a “tot ce (ii) este mai drag” face inutil orice colmentariu si tristetea incercata dupa atatea drumuri facute cu “inca un tren si inca unul” se “obiectiveaza” cumva intr-un cantec, care este cu atat mai impresionant cu cat este compus cu o oarecare detasare, ca o incercare de a interpune “o pavaza” intre sentimente si trairea lor.
       Zoia Alecu ramane, prin acest cantec si prin altele, o purtatoare a unui “invelis artistic” ce incearca sa acopere realitatile unor sentimente – nu intotdeauna “neintunecate” – a caror transpunere in structuirile unui univers muzical se face platind un pret pe care toti artistii autentici il cunosc. Zoia Alecu este si ramane una din marile voci ale folkului romanesc, desi pretul platit de ea pentru “drumurile care au indepartat-o un timp de folk” si care au readus-o – cu “un tren si inca un tren” – la adevarata ei menire poate sa fie si sa ramana taina ei si “jertfa” ei autentica.
Ioan Iacob
Anunțuri