Nu știu de ce simt nevoia să scriu acest text (poate fiindcă s-au adunat în el problemele și speranțele multor români), dacă aș putea, aș fac aici o inserție de secvențe selectate din memorie, din povestirile unor oameni, din cele auzite prin piețe, prin mijloace de transport în comun  etc. etc. etc. Nu știu dacă pot face cea mai bună selecție. Dar simt nevoia să scriu acest text.
   “Cine a stabilit legea asta lectorală,  frate…că dacă nu ai voie să iei un făraș, un chipiu, un kil de făină, se uită vecinii și te întreabă nu pă cine ai votat, ci cu ce te-ai ales ?…”
   “Eu nu mai cred că apucăm punctul de pensie mărit, soro. Mie mi s-o mărit splina, ficatul, utilitățile,  da’  pensia?!  Crezi că ăștia noi se țân de cuvânt? Că unii din ăștia noi sunt tot din ăia vechii. Unii, am zis, soro! Nu toți. “  
    “Mă, eu nu mă așteptam să iasă ăștia atât dă bine…Da’ e bine…Numa dacă s-or țâne de cuvânt…Că unu a ieșit guvernator într-o insulă nu știu care că le-o promis la oameni numa trei lucruri: apă din adâncime, TV prin satelit și…și…și am uitat încă ce. Și l-or votat și s-o ales. Pricepi tu? Doar trei lucruri. Iar ăștia de-or ieșât acu au promis o grămadă dă lucruri. Măcar de s-or face trei dân ele…
    Un șofer de taxi mi se confesează:  “Sunt tot ei între ei…Că după ce ajung în parlament, se ivesc interese transpartinice. Eu d-aia nu mă mai uit la fotbal…Că naționala României nu mai este ce-a fost pe timpul lui Hagi ! Nici parlamentul actual nu mai e cel interbelic!”
    Cobor din taxi în miez de noapte, peste mine nu mai foșnesc “marile bannere electorale”. De undeva, de pe un “cilindru electoral”,  mă privesc niște afișe electorale mai mici și mă gândesc că, dacă afișele sunt mai mici, promisiunile pot rămâne mai mari. Dar măcar oamenii să simtă și ei ceva în buzunar (expresia cea mai des întâlnită acum la români!) din creșeterea PIB-ului nostru, competitiv la nivel european.
Ioan Iacob
Anunțuri