Am urmarit – pe un post de televiziune –  relatarea despre moartea, la 94 de ani, a Seniorului liberal Radu Câmpeanu (fost președint al Tineretului Universitar Național Liberal și conducătorul comitetului studențesc de organizare a ultimei mari manifestări anticomuniste de la 8 noiembrie 1945 — inițiată și condusă de studenți). Am reținut determinarea sa în organizarea acelui eveniment, știut fiind că tinerețea este o vârstă a idealurilor , dar și a încrâncenării în urmărirea acestor idealuri.
     Primele impresii despre Radu Câmpeanu sunt legate  de participarea sa la campania pentru  prezidențialele din 1990, iar amintirile de atunci (impregnate mai ales de timbrul sobru și răspicat al vocii sale) mi-au generat mai degrabă o viziune întunecată asupra acestui politician (care, după revenirea în țară, a reînființat Partidul Național Liberal /PNL/, a fost ales secretar general al acestei formațiuni politice, în perioada martie 1990 – februarie 1993 a fost președinte al PNL, iar între februarie și mai 1990 a fost vicepreședinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională /CPUN/). Timbrul vocii sale arăta o încredere de neclintit în ceea ce afirma și în ideologia sa politică  (poate că această determinare nu l-a făcut prea simpatizat de către tinerii care erau sătui de “rigiditatea ideologică și propagandistică” a „iepocii de aur”), dar cert este că Radu Câmpeanu a fost o personalitate de prim rang pe scena politică a acestei țări.
    După ce plecasem de la Agenția de presă AGERPRES (într-o perioadă în care se numea ROMPRES), unde lucrasem ca redactor de știri externe, o fostă colegă de agenție ne-a spus (era pe vremea când Livia, fosta mea soție, încă mai trăia) să mergem cu toții la o reuniune de toamnă organizată la un conac al familiei Câmpeanu.  Cu ocazia acelui prim drum la  “reuniunea de toamnă de la conacul familiei Câmpeanu” am fost prezentat Seniorului și am schimbat câteva gânduri, legate mai ales de atmosfera extrem de plăcută și de ospitalitatea gazdelor. Radu Câmpeanu nu mi s-a mai părut atât de “întunecat“ (cu atât mai mult cu cât timbrul vocii sale se schimbase, devenise unul extrem de plăcut și domnia sa, în calitate de gazdă, arăta atenția cuvenită fiecărui oaspete și găsea pentru fiecare câteva cuvinte care să fie „de neuitat” în peisajul acela mirific de toamnă românească).
    Anul următor, când am primit din nou – prin fosta colegă de la AGERPRES – invitația de a participa la “reuniunea de toamnă de la conacul familiei Câmpeanu“, eram deja “cunoștințe vechi“ și tocmai de aceea am vrut să fac o surpriză frumoasă și am adus cu mine chitara.  Marea surpriză (“surpriză la surpriză “) a fost că la aceasta a doua “reuniune de toamnă”la care participam l-am reîntâlnit pe George Stanca (pe care nu-l mai văzusem din 1975, de pe vremea Cenaclului FLACĂRA; atunci când Cenaclul venise la Fîgăraș, unde eram profesor stagiar de limba engleză și înființasem Grupul folk SOLARIS, George Stanca fusese desemnat să ne asculte pentru a vedea dacă merităm să ne producem la manifestarea de la Făgăraș din seara respectivă ; eu pregătisem cu Grupul folk SOLARIS un IMN SOARELUI /în grupul de elevi erau Monica, Geta, Ovidiu /cânta la clarinet/, Gabi /cânta la acordeon/, alți elevi care constituiau corul, iar eu îi acompaniam la chitară/, totul dura vreo zece minute, dar George Stanca și-a dat seama imediat cu cine are de-a face și a spus – după ce a ascultat un minut – “Este în regulă, veți cânta diseară.”    „Dar nu ați ascultat până la sfârșit…” (am insistat noi) , însă George Stanca a spus că nu este nevoie, se lămurise deja și această „radiografiere rapidă” a muzicii folk realizate de SOLARIS m-a determinat să-i port un respect și o prețuire pentru profesionalismul său toată viața. Iată că viața era plină de surprize, afară poate că Seniorul și unii din colegii și prietenii săi purtau discuții politice, noi, în interiorul acelui vechi conac luminat de aurul gutuilor și al razelor de toamnă făceam cenaclu, cântând împreună cu George Stanca BLOWING IN THE WIND de Bob Dylan, eu cântam fericit la chitară  și de undeva, din grădină, plutea peste noi atmosfera aceea unică și irepetabilă de toamnă românească și, mai presus de toate, politețea și generozitatea desăvârșită a Seniorului în calitate de amfitrion. Dacă ar fi fost să mă înscriu vreodată în PNL, atunci ar fi fost „clipa magică”, atunci, când personalitatea Seniorului părea să ne fi impregnat pe toți cu blândețea și generozitatea specifice doar toamnelor românești.
     L-am revăzut cândva pe Radu Câmpeanu, la o manifestare la care am fost invitat de către organizatori să îmi aduc chitara, ne-am strâns mainile cu căldură și am evocat minunatele „reuniuni de toamnă de la conac”, Seniorul părea cumva puțin obosit (soția sa murise între timp, i-am mărturisit că și soția mea murise în 2006, la câțiva ani după o operație de cancer la sân), i-am spus că dacă mă voi decide să intru în PNL îl voi căuta, a zîmbit înțelegător și mi-a spus că îmi va da tot concursul.
     Nu pot să cred că Seniorul a dispărut, lumina ființei sale va rămâne mereu în amintirea mea și, deși pare ciudat, încă aștept să primesc un telefon de la domnia sa prin care să mă anunțe că sunt invitat să ader la partidul idealurilor sale de tinerețe.
Ioan Iacob