articol aparut in Romania Literara, revista nr 1 a Uniunii Scriitorilor –
„Despre autorul Ion C. Pena nu am aflat din manualul de limba română. Nici dintr-o publicaţie literară. Nici dintr-o bibliotecă, o librărie sau un cenaclu. Despre autorul Ion Pena am aflat de la nepotul domniei sale, domnul Marin Scarlat, care şi-a făcut o misiune din a-l reabilita şi promova.
De ce? Nu pentru că Ion Pena nu ar fi avut o intensă activitate literarpublicistică. În scurta sa viaţă, a publicat în reviste locale şi naţionale deopotrivă. A onorat paginile unor publicaţii cu un bun renume, cum ar fi „Universul literar”, „Vremea”, „Prepoem”, „Păcală” sau „Epigrama”. În decurs de numai câţiva ani, a pregătit două volume cu care urma să debuteze, Iarmaroc (versuri) şi Flori veninoase (epigrame). Şi, spune-se, avea şi alte manuscrise, al căror conţinut va rămâne pentru totdeauna un mister. De ce?
Pentru că autorul Ion Pena, în decursul celor 33 de ani pe care i-a petrecut pe pământ, a avut neşansa de a înfrunta (la propriu şi la figurat) cele două valuri de extremism ale secolului trecut. Fascismul şi comunismul.
Şi dincolo de talentul său literar, Ion C. Pena mai avea o calitate, rară pentru un scriitor: coloană vertebrală. O moralitate care nu cunoştea compromisul. Ticăloşia umană aferentă ambelor flageluri îl strepezea. Nu putea mima susţinerea pentru crimele nici unuia dintre ele. Şi acestea s-au răzbunat. I-au şters complet orice urmă a existenţei şi operei, i-au distrus manuscrisele şi i-au nimicit eforturile.
„Când eram copil”, povesteşte Marin Scarlat, „mă uitam la portretul acestui bărbat interesant, cu ochi pătrunzători, şi le întrebam pe femeile din familie: «Cine a fost acest om?» Iar ele îmi răspundeau: «Lasă că nu trebuie tu să ştii.» Teama era reală pentru că, după moartea lui Pena, Securitatea şi-a trimis oamenii în control, iar şi iar, să confişte orice scriere a lui Pena şi să se asigure că nu rămăsese nimic”.
A fost o traumă teribilă pentru o familie de ţărani cu o situaţie materială modestă, din comuna Belitori, judeţul Teleorman.
Încă de la început, naşterea unui scriitor talentat şi vizionar, în 1911, într-o familie simplă cu şapte copii, toţi predestinaţi muncii câmpului, cum erau copiii de ţărani în acea vreme, era foarte improbabilă. Dar Ion avea rezultate atât de strălucite la învăţătură, încât a ajuns să-şi continue studiile. E drept, a fost îndrumat spre un domeniu practic, de utilitate imediată, pentru că nu-ţi permiteai să fii boem când resursele-ţi erau atât de limitate: a studiat la Şcoala de Comerţ Elementar din Roşiorii de Vede, apoi a urmat Şcoala de Comerţ Superior din Turnu Măgurele. Dar talentul literar, se ştie, poate făuri frumuseţi chiar şi din „bube, mucegaiuri şi noroi”; şi a reuşit să metamorfozeze viziunea critică a lui Ion C. Pena asupra economiei de concepţie socialistă într-o lucrare literară care merită citită şi apreciată la nesfârşit pentru satira subtilă, de factură swiftiano-orwelliană: Moneda fantazienilor. O satiră subtilă, dar atât de necruţătoare şi de bine argumentată, încât, citind-o, înţelegi de ce acest autor dispărut de timpuriu, după o viaţă chinuitoare, marcată de lipsuri şi eforturi continue, a ajuns în „fondul special (S) – interzişi” al cenzurii comuniste. Acest lucru însemna că nici măcar lectorii de specialitate nu aveau acces la munca lui decât cu mare greutate.
Aflu că, în curând, Moneda fantazienilor va apărea în volum şi salut acest lucru. E o carte de o rară originalitate în peisajul literaturii noastre, o carte care merită citită şi gustată.
Poezia lui Ion C. Pena, confesiune a eforturilor continue ale tânărului silit să ducă o viaţă cumplit de grea, de colector de taxe la ţară, unde asista direct la suferinţe şi sărăcie şi avea misiunea ingrată de a încerca să extragă impozite de la oameni care nu aveau ce pune pe masă, e de un lirism pe care unii l-ar putea considera expozitiv şi datat, chiar dacă e izbitor în sine.
Epigramele sale, sclipitoare şi tăioase, care au stârnit primul val de cenzură împotriva sa – cel lansat de legionari, care nu doar că i-au anulat editarea volumelor Iarmaroc şi Flori veninoase , ci au închis chiar şi Editura „Drum”, cea care urma să le publice – cum ziceam, epigramele care i-au adus prima condamnare extraliterară din partea tiranilor vremii, deşi excelente, devin greu de savurat pe măsură ce ţintele lor devin obscure, uitate de vreme.
În schimb, povestirea în două părţi Moneda fantazienilor, scăpată ca prin minune de după toate indexurile şi interdicţiile, e o dovadă a geniului vizionar care era Ion Pena, şi a faptului că, dacă ar fi avut şansa unor vremuri mai prielnice şi a unei vieţi îndelungate, pe timp de pace – autorul a decedat pe front, în Al Doilea Război Mondial – am fi avut un titan al literaturii de anticipaţie.
Unii critici afirmă că Moneda fantazienilor e literatură absurdă, de sorginte urmuziană. Alţii fac referinţe, corecte altminteri, la Orwell şi la percutanta sa satiră socială. Moneda fantazienilor are toate aceste nuanţe, dar are cu mult mai mult: e o profeţie cutremurător de justă, analizată în cele mai intime amănunte, a structurilor, mecanismelor şi ideologiei comunismului, care va urma. Ion Pena anticipează fenomene economice pe care nimic din perioada interbelică nu le prevestea, şi care sunt în continuare o problemă, chiar şi în zilele noastre. Propunând o inflaţie artificială, adică devalorizarea treptată a monedei, pentru a încuraja consumul şi a descuraja economiile, Pena şfichiuieşte consumerismul cu 50 de ani înainte ca acesta să fie definit ca atare de specialiştii în economie.
Deşi nu a trăit în comunism, e uşor de bănuit că Ion Pena era familiar cu răspândirea ideilor socialiste, cu Capitalul lui Marx şi cu pericolul ca o ţară traumatizată de o extremă (cea dreaptă) să se refugieze în direcţia opusă. Moneda fantazienilor anticipează acest mers al lucrurilor şi anunţă colectivizarea, nimicirea proprietăţii private, a micului întreprinzător, pentru bunăstarea tuturor.
Procedeul literar pe care îl aplică autorul e prezentarea tuturor acestor evenimente la persoana I, prin prisma unui eu narativ care nu are decât un imens entuziasm şi călduroase cuvinte de laudă pentru ceea ce constată. Acest eu narativ e un jurnalist, însărcinat să viziteze o ţară imaginară, Fantazia, unde se aplică toate aceste reforme. Dar eul narativ nu trebuie crezut pe cuvânt nici o secundă. Falsa sa naivitate e mască pentru amărăciunea neagră a autorului. Tonul său exaltat e contrapunctat de ironia perpetuă, muşcătoare. Iar impactul literar e izbitor.
Stilul povestirii este unul din punctele forte: dacă poezia lui Pena e expozitivă, stilul acestei proze e unul ermetic, cizelat cu grijă. Un ton voit sec, jurnalistic, de o originalitate absolută în cadrul prozei româneşti interbelice. Formaţia economică a lui Pena şi experienţa sa de preceptor îl fac să prezinte cu rigoare şi nuanţă amănuntul dramatic concret de pe teren. Deşi succinte, în ton de reportaj, acestea conving şi izbesc. Autenticitatea e covârşitoare.
Apoi, pe măsură ce poporul este deposedat din ce în ce mai complet de proprietatea privată, şi devine din ce în ce mai dependent, dictatorul luminat, descris la început ca un înţelept generos, tătuc al naţiunii, îşi dă pas cu pas arama pe faţă. Portretul capătă tenebre neanticipate. Ultimul ţăran chiabur, cel care a rezistat cu eforturi imense manipulării – şi nu e greu pentru cititor să identifice acest ţăran ca adevăratul alter ego al lui Pena, opus naratorului entuziast şi naiv – are şansa de a descoperi adevărata faţă a dictatorului neiertător şi cinic. Şi să moară cu această imagine dezumanizantă în ochi.
Un destin pe care, putem spune, l-a împărţit cu autorul său.
Moneda fantazienilor nu e o lectură uşoară. Nu e „targetată” spre cititorul căutător de distracţii pasagere. Nu e una dintre cărţile care mint. E printre cele care trezesc la realitate. Şi de aici derivă o forţă a scriiturii cu care puţini autori români se pot lăuda.”
doamne, ajuta !
marin scarlat