Stimatǎ domnişoarǎ, sînt îngerul tomnatic,

nǎscut dintr-o beţie a saltului în gol,

port în genunchi sfielnici elan de cal sǎlbatic

şi vulturii dorinţei, flǎmînzi, îmi dau ocol.

 

Priveşte, domnişoarǎ, cum construiesc soldaţii

un pod de bǎrci legate pe fluviul dintre noi

şi ne întind bucata de pîine evadaţii

din închisoarea clipei ce-apasǎ pe-amîndoi!

 

Prin vene-mi curge seva podgoriilor apuse,

cînd mǎ zbǎteam ca leul în cuşca unui vis

şi salahorii pîclei se zguduiau de tuse,

cǎrînd în lǎzi de zestre nǎmolul din abis.

 

Cum sǎ-mi îndrept aripa cea frîntǎ şi murdarǎ

cînd plouǎ-acid pe timpul rǎmas ca un şantier

înpustiit,  pe care doar ciorile coboarǎ

în spasmul cuminţeniei ce strînge ca un fier?

 

M-am petrecut în falduri, alunec pe luminǎ

şi simt rǎcoarea nopţii ca un ogar de soi,

sînt predispus la tainǎ şi fluier peste vinǎ,

usuc pe rǎni noroiul şi-apoi mǎ spǎl cu ploi.

 

Mi-aş construi aripe din lemnuri de baladǎ

şi-aş exploda în jerbe topindu-mǎ în mit,

ca sǎ mai muşc din mǎrul ce stǎ-n curînd sǎ cadǎ

ca un pǎcat de aur pe sufletu-mi coclit.

 

Ascultǎ, domnişoarǎ, cum cîntǎ veşnicia!…

În trupul meu de înger tomnatic port scîntei.

Sînt cel ce-a fost şi spaima, precum şi bucuria.

Sînt liber, domnişoarǎ. Atîta doar: sǎ vrei.