Bună, eu sunt Charlotte! Prietenii îmi spun Lotte şi azi m-am gândit să vă povestesc o istorioară, cu care îmi colora bunica nopţile copilăriei.

Totul a început într-un cartier mic, ascuns de ochii curioşilor. Câteva case pe stânga, un parc pe dreapta, lângă un supermarket, iar pe mijloc o linie de tramvai. Ceea ce făcea acel cartier special erau copiii, care se bucurau de copilărie pe străzile lui. Majoritatea locuitorilor erau credincioşi, aşa că în fiecare duminică biserica era plină. Acolo se adunau toţi prichindeii şi creşteau împreună. An de an se clădeau prietenii noi, an de an copiii înaintau în viaţă şi  deveneau la rândul lor părinţi.

Povestea noastră este despre o fetiţă, Carla. Bunica îmi zicea că avea ochii de culoarea tăciunelui încins. Crescuse în acel cartier, făcându-şi şi ea un prieten foarte bun în sânul bisericii. Gabriel, un băieţel cu părul ca ciocolata şi zâmbet cristalin. În fiecare duminică cei doi se jucau “de-a v-aţi ascunselea” în curtea bisericii şi alergau pisicile vărgate.

Timpul trecuse ca o tornadă pe lângă ei, lăsând în urmă copilăria şi aducând în loc, adolescenţa. Dar chiar şi aşa, niciodată nu s-au oprit din jocul copilăriei, “de-a v-aţi ascunselea”.  Fata ajunsese să aibă sentimente pentru el. Se gândea la el în fiecare clipă. Abia aştepta să îl reîntâlnească duminica. El intrase la liceu, fiind cu 3 ani mai mare ca ea. Avea un grup de prieteni la care Carla visa de mică. Cine nu ar visa la un grup de prieteni, cu care să facă toate nebuniile adolescenţei, cu care să nu se plictisească niciodată şi cu care să nu îi fie frică de nimic?

Devenise un băiat care sfida moartea, câteodată mai mult decât trebuia, dar ei îi plăcea enorm această nebunie. O făcea să se simtă în siguranţă. Toate poveştile lui, despre căţărarea pe clădirile oraşului şi privirea apusului, cu o bere în mână pe fundalul unei petreceri. Pentru Carla, toate aceste lucruri erau atât de noi, precum un album de-abia scos din ţiplă şi ascultat pentru prima dată. Era captivată de viaţa lui Gabriel, aşa că a început să îşi dorească astfel de experienţe de viaţă.

Privea în fiecare noapte la lună şi îşi imagina un şir de fapte smintite, pe care şi le-ar dori să le facă. Acele “fapte smintite” le putea face orice adolescent, dar pentru ea erau atât de speciale! Pentru că, ei îi era teamă de neprevăzut. A trăit într-o familie de oameni obişnuiti, nu a cunoscut floarea aventurii. Nu ştia cum e să încalci regulile, dar visa la asta în fiecare noapte. “Să merg la mare, cu cortul şi să privesc cerul înstelat de pe stavilopozi”, “ Să îmi iau un bilet de tren şi să cobor unde mi se nazare mie”, “Să cutreier drumuri neştiute şi să cânt până nu mă mai ţin plămânii”. Cu aceste gânduri adormea Carla în fiecare noapte.

Dimineţile luminau fereastra ei, zilele treceau peste ea precum maşinile grăbite peste zăpada din februarie. Într-o zi de primăvară, din spusele bunicii, soarele te putea orbi cu ale sale raze, cei doi se întâlniră la biserică. Exact ca într-o duminică obişnuită, dar nimeni nu ştia că acea zi va schimba totul…– Hei! Trebuie să iţi spun ce am făcut ieri! strigă Gabriel după Carla.

– Sigur! zâmbeşte aceasta.

Era un obicei să îşi împărtăşească experienţele. Parcă fuseseră făcuţi să se completeze reciproc. Privirile pe care şi le împărtăşeau, când îşi povesteau confesiunile, erau magice. Totul se oprea în jurul lor, iar ochii lui, de smarald, o cuprindeau cu totul pe Carla.

-Am fumat cu nişte prieteni din liceu şi a trebuit să primesc 3 palme zdravene pentru a mă trezi.

Atunci fata s-a îngrozit, nu ştia ce să mai creadă despre el. De ce se distrugea? El era mereu fericit… Şi cu ce zâmbet i-a spus…

-Hai Carla, nu mai fii o copilă! Pun pariu că peste câţiva ani o să fii ca mine! arunca cu vorbe Gabriel.

Fata a vrut să plece, spunându-i că trebuie să ajungă acasă. Gândurile îi explodau în minte.

-Mai stai puţin! Uite, copiii vor să se joace ‘’de-a v-aţi ascunselea’’! o ţinea Gabriel de umeri şi îi arăta noua generaţie de prichindei a bisericii.

-Nu mai pot rămâne. Ne vedem în altă zi, zise ea, eliberându-se din strânsoarea lui.

Trecuse o săptămână, iar mama Carlei o întrebă dacă vrea să meargă la biserică, în acea dimineaţă.

-Nu, mai bine stau acasă.

Dorinţa de a-l vedea zilnic pe Gabriel dispăruse. Dar, am auzit că, încă sufletul ei mai tresălta la amintirea lui. Astfel, trecuseră 2 săptămâni, apoi încă două, până când… veni o altă zi.

Carla îşi mânca cerealele în dimineaţa aceea de duminică. Devenise un obicei în locul mersului la biserică. Deschise televizorul şi văzu o ştire care i-a paralizat atenţia: “Un adolescent de 17 ani a murit carbonizat, după ce s-a electrocutat în timp ce încerca să sară de pe vagonul unui tren”. Privi poza cu acel tânăr. “ Ce tembel!”, gândi Carla.

angel-bigstock-fractal-rendering-of-rainbow-a-12108041

Nu trecu mult şi mama sa se întoarse de la biserică. Intră în bucătărie şi observând postul de ştiri pe ecran, întrebă:

-Ai văzut ştirea, nu?

-Nu, ce ştire? întrebă Carla confuză.

-Ştii, Gabriel…

-Ce e cu el?

-A murit… spuse stins mama sa.

-Cum?

-A vrut să-şi facă o poză sărind de pe tren, dar s-a electrocutat.

-Aşadar el era…, îşi spuse pentru sine Carla.

-Poftim?

-Am văzut ştirea, dar nu l-am recunoscut …

-Îmi pare rău! sfârşi conversaţia mama sa cu o îmbrăţişare.

În aceea noapte, fata a citit toate articolele despre acel incident. Apoi, a văzut o poză, pe facebook, în care Gabriel era etichetat fix în aceea zi, pe drumul spre gară. Purta hanoracul turcoaz, pe care Carla mereu i-l cerea în zilele friguroase.

Zilele următoare au fost foarte confuze pentru Carla. Ştia că şi-a pierdut cel mai bun prieten, dar mai era ceva. O suferinţă care nu provenea din acest fapt. Ea ţinea la el mai mult decât la un prieten, dar el nu a ştiut asta niciodată. Iar acum, nici nu o să mai poată şti vreodată.

Se spune că moartea, oricât de dureroasă ar fi, trebuie acceptată. Dar, cum să o accepţi, când ştii că ţi-a răpit un suflet, sufletul pentru care ai face orice, dar căruia nu i-ai spus niciodată asta?

Simpla idee că i-a murit cineva drag, căruia nu a putut să îi împărtăşească iubirea purtată pentru el, o sfâşia. Gândul, că el nu o să afle niciodată de sentimentele ei, o întrista pe zi ce trece. Apoi, îşi făcea apariţia dorul. Dorul de verdele senin al ochilor lui, de glumele lui la care râdeau o zi întreagă, de îmbrăţişările lui călduroase, de simpla lui atenţie când îi cerea ajutorul, de jocul copilăriei ‘’de-a v-aţi ascunselea”…

Aflând de acest incident, o bună prietenă a Carlei, Ana, a început să o ajute pe Carla. Nu i-a mai permis acesteia să se gândească la Gabriel, ocupându-i timpul cu noi activităţi. I-a făcut cunoştinţă cu oameni noi, au descoperit împreună locuri noi, la care Carla doar visa până atunci, au reînceput să râdă împreună. Astfel, Carla a reuşit să-şi amintească de Gabriel, zâmbind. Ştia că el îi este alături. Îi simţea prezenţa la fiecare pas. Oare aflase ce simţea cu adevărat pentru el?

Iubirea fetei pentru băiat nu se stingea, din contră, provoca în continuare sute de incendii şi pârjolea zeci de păduri. Era un sentiment aşa de neobişnuit, dar, cu care trăise parcă tot acest timp. O durea, că nu îi putea spune lui tot ce simte, dar asta nu o împiedica să îşi păstreze speranţa. Speranţa că, de undeva de sus, şi el o iubea. Acea speranţă era precum o flacără, desprinsă dintr-un foc neînsemnat şi înnăbuşit, dar care ardea mai tare decât toate făcliile unui castel. Găsise chiar şi o melodie, care să îi amintească de el şi care, parcă, îi sădea în suflet speranţa că el este bine. Între timp, îşi cumpărase şi ea un hanorac turcoaz, precum cel cu care era îmbrăcat Gabriel, acolo sus pe tren.

Zilele treceau, iar Carla devenea fata care îşi dorea mereu să fie. Sigură pe ea şi cu zâmbetul pe buze, acum nimic nu o mai putea dobori. Acum, avea neprevăzutul la degetul mic. Realizase că nu era aşa de rău să încalci regulile, iar viaţa împreună cu prietenii era mult mai distractivă.  Până la urmă, poate dacă nu îl pierdea pe Gabriel, ea nu ar mai fi avut nici un impuls pentru a se schimba. Moartea a luat un suflet, pentru a renaşte altul.

Carla avea frumoasa vârsta de 20 de ani şi se întorcea dintr-o călatorie de serviciu. Lucra ca jurnalist la o revista de modă. Lăsându-se întunericul, trotuarul nu se distingea uşor de stradă. Fata mergea agale, îmbrăcată cu hanoracul turcoaz, cu bagajul în spate, ascultând muzică.  Privi luna şi îşi aminti de anii trecuţi. De Carla timidă şi visătoare. Iar dintr-o dată, de Gabriel. Zâmbi şi scoase telefonul din buzunar, pentru a asculta cântecul ce îi aducea mereu aminte de acesta. ‘’ Theory of a Deadman- Angel’’, trebuia să fie undeva prin lista cu melodii.

Căutând melodia, nu îşi dădu seama când ajunse pe mijlocul străzii. Versurile o transportau în trecut, iar noaptea îi alimenta melancolia. Adierile difuze îi gâdilau ceafa, mai avea puţin până acasă.

Brusc, se ivi o maşină în spatele ei. Precum un trăznet, încinse asfaltul, iar Carla…  Carla era acum doar o scânteie rătăcită, în vântul serii. Ambulanţa sosită la timp, doctori, resuscitări repetate, degeaba. Carla plecase, pe ritmul muzicii, îmbrăcată cu hanoracul ei preferat.

Toţi spun că raiul este luminat de culoarea norilor. Ei bine, cred că trebuie să existe mai multe locuri divine, în care ar putea fii raiul, căci fata ajunsese într-o pădure. Liniştea bubuia, şi lângă un stejar bătrân, o aştepta el. S-au cuprins în braţe, fără a rosti un cuvânt, apoi se luară de mână şi porniră spre infinit.

Se spune că trebuie să ne fie frică de moarte. Să ne bucurăm zilnic de viaţă. Dar dacă, şi prin moarte poţi atinge limite ale împlinirii? Dacă astfel, reîntâlniţi un om drag, iar inima vă va zâmbi din nou? Privind astfel, moartea vi se mai pare ceva îngrozitor?

photo

Notă: în amintirea unui prieten drag……

 

De Maria Majuru