art-img1-1339771-simfonii_de_vara(…ai citit cândva, într-un zodiac chinezesc, despre compatibilitatea zodiilor noastre; Dumnezeu face ca nimic să nu fie întâmplător…mă gândesc că simt la fel ca tine…și tu ești eu…)
   Stai pe scaunul de plastic alb, în piața din centrul orașului, fusese Ziua Americii și urmărisem Lee Konitz Quartet împreună, muzica unise peste Atlantic două continente, Europa (în care trăiam noi și speranțele iubirii noastre) și America (Lee Konitz , in the ‘60s …becomes a household name of “cool jazz”, performing with Chet Baker, Henri Renaud, Clare Fischer, Albert Mangelsdorff.  In 1992 he wins the prestigious Jazzpar Prize…).
   Seara rece de august, despicată de “Dunărea albastră“, în micul parc din apropiere… Spațiul și timpul nu mai au nici o importanță, traversezi peisajul și ajungi în ultimul rând al spectatorilor. Zărești un scaun de plastic alb, iei loc, asculți ca în vis orchestra…
(…tu ești departe, cu părinții și fratele tău; totuși te simt aici, pe scaunul de plastic alb,  îmi amintesc acel concert de jazz din iulie, eram lângă tine…sunt lângă tine, îți cotropesc brațul; zilele vieții noastre curg înapoi, nu mai sunt singur; pe scaunul de plastic alb, lângă mine, tu; din seara albă de iulie amintirea ta mă bântuie. )
Neil_Diamond_2    Indienii Tlingit, de pe coasta de vest a Pacificului, privesc corbul (Corbul lui Poe, care mi-a pătruns în sânge o dată cu lucrarea mea despre Eminescu și Poe…) ca pe o figură divină centrală, demiurgul care răspândește cultura și civilizația; la Mandani, când sărbătoresc primăvara, un bărbat comemorează retragerea apelor  stând gol, vopsit în alb, cu o mantie din blana a patru lupi albi și cu doi corbi morți pe cap…Carl Jung afirma: corbul, chiar dacă este
partea întunecată a psihicului, trebuie integrat în personalitate pentru a putea permite comunicarea între toate aspectele umane. Este un simbol al dezvăluirii adevărurilor ascunse și expunerii lor în lumina conștiinței…      
    În lumina conștiinței: departe tu. Eu aici, într-o noapte rece de august, pe un scaun de plastic alb…
    (se produce un fulger, îmi pierd cunoștința, orchestra aruncă în aer Hava Nagila, îl revăd pe Neil Diamond de pe You Tube, mi-l arăți tu, mâna ta strânge mâna mea…Poate pe alt continent tu, pe alt scaun de plastic alb. Degetele noastre se strâng, mușcăm aceeași amintire, neuronii refuză să se desprindă de seara de jazz. Seara recade în iulie… Cred că Neil Diamond cântă Hava Nagila; unghiile îmi intră impecabil în carne. Când muzica încetează am ochii în lacrimi…)
    Plec grăbit spre casă, în urmă vântul risipește o pală rece de ceață de pe două scaune de plastic alb. În mintea mea, deși eram pe două continente diferite, ne ținusem din nou de mână; orchestra mi-l amintise pe Neil Diamond și fusesem fericit: ascultând Hava Nagila nu mai eram singur.
                                                                       Ioan Iacob