„Nu ne răzbunați!”- Mircea Vulcănescu

Răzbunarea înseamnă a-și face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate; a-și vărsa focul, mânia, necazul pe cineva. Răzbunarea este semnul existenței spiritului demonic în om și el se manifestă uneori cu putere.

????????????????????????????????????

Mulți oameni confundă dorința de dreptate cu dorința de răzbunare, fiindcă este pentru unii greu să discearnă pornirile sufletești. Dacă omul nu are bunătate în suflet și nu cugetă suficient, dorința de răzbunare răbufnește, motivată sau disimulată ca dorință de dreptate. Există o relație strânsă între răzbunare și mânie, mânia fiind o patimă care pătrunde adânc în sufletul omului; este o anumită „orbire” a raționalității – care duce la dorința de răzbunare. Mânia poate fi înlăturată doar cu blândețea sufletului, care este ascunsă în fiecare dintre noi, dar de cele mai multe ori, orgoliul propriei noastre persoane nu o lasă să iasă la suprafață. Gândim prost, suntem orgolioși, vrem să ne răzbunăm când prindem momentul, confundăm dreptatea cu răzbunarea și trecem la facerea de legi care să înlănțuie libertatea mult visată a oamenilor.
Cultura și tradiția unui popor, vârfurile culturii unui popor trebuie respectate. A adopta o atitudine contară înseamnă a lovi în cultura românească. Putem vorbi despre greșelile unor oameni reprezentativi, dar nu-i putem pedepsi, nu putem anihila contribuția lor culturală la tezaurul cultural al neamului. Sună a răzbunare, ură, o nouă condamnare! Seamănă cu acea mânie proletară de care am avut parte în viețile noastre. Nu putem admite deculturalizarea; interzicând vârfurile culturii românești, lovim în cultura țării!
Astăzi, când comunicarea s-a lărgit, când universul s-a deschis pentru noi, când în sfârșit putem face, dacă ne străduim, cunoscută cultura noastră în toată lumea, ideile reprezentanților culturii noastre, când universul deschis ne-a creat această posibilitate, se găsesc unii să dea legi (legea 217/ 2015) care să adauge îngrădirea libertății, să demitizeze, defăimeze reprezentanți ai culturii – și așa puțini, mulți dintre ei fiind uciși în închisorile comuniste sau distruși sufletește -, și aceasta petrecându-se într-un stat democratic. „O lege care pedepsește anumite opinii – opinii, nu fapte – cu închisoarea este în esența ei stalinistă și nu poate fi acceptată de o societate democratică”, scrie clar criticul și istoricul literar Alex Ștefănescu într-un recent articol.
Legea a generat mai multe controverse, existând opinii potrivit cărora, după intrarea în vigoare a legii, autorii interbelici cu afinități legionare nu vor mai putea fi citați. Scriitorul, eseistul Andrei Pleșu, dar și alte personalități, au comentat această lege, vorbind despre ambiguitatea textului, dar și despre modul în care ea urmează să se aplice. Crin Antonescu, într-un interviu pentru „Gândul” a răspuns: „ …Bineînțeles că atunci când vorbim despre Cioran, Noica, Eliade, Vulcănescu nu putem să considerăm că dominanta operei lor este legată de afinitatea temporară și destul de redusă în timp cu mișcarea legionară. Toți acești coloși, pentru că toți cred că recunoaștem că este vorba de vârfuri intelectuale ale culturii românești au o operă extrem de solidă, apreciată și intern și internațional și care nu are nicio legătură cu doctrina fascistă și activitatea, practica politică legionară. Mi se pare, repet, un semn de precaritate intelectuală majoră să înțelegi că prin această lege ți se interzice să citești Cioran. Prin această lege nu ți se interzice să citești nimic, nu încalci cu nimic prevederile acestei legi dacă citești de la Mein Kampf la operele tovarășului Nicolae Ceaușescu”. George Scutaru, fost consilier prezidențial și deputat PNL, i-a criticat pe cei care se tem de această lege : „Nu asta a fost intenția legiuitorului de a-i pedepsi pe cei care pun citate din Cioran…”. Da! Să le luăm drept scuze aceste răspunsuri exprimate tot ambiguu? Noi, cei mulți și mărunți, știm una și bună, că o lege odată validată, nu se mai discută, ci se execută: „Unde-i lege nu-i tocmeală!” spune un proverb românesc. O lege poate fi explicată, discutată, înainte de a fi elaborată, dar nici de cum după. Dacă ea necesită aceste explicații târzii, înseamnă că este lipsită de claritate și adevăr.
Înțelegem că s-a voit ceva, dar a se amesteca lucrurile implicând și vârfurile culturii românești, deci lovind în cultura țării, este o greșeală care putea fi omisă. Ce ascunde aceasta atitudine? Se poate tolera atingerea verticalității unor oameni ce au murit cu dragostea de țara în care s-au născut, cărora le-a păsat de viitorul ei? Cum am permis și mai permitem să fie ponegrit marele nostru poet-filosof Eminescu, marii noștri cărturari, filosofii neamului nostru? Fiecare țară își are filosofii, geniile ei de care trebuie să se mândrească, nu să le defăimeze. În loc să recunoaștem bogăția extraordinară din cultura noastră, ideile umaniste ale oamenilor de cultură care au dezvoltat gândirea, au îmbogățit sufletele, ne-au redat bucuria existenței și nu pe cea a luptei pentru existență, și să le alăturam valorilor celorlalte culturi, noi le îngrădim, le blamăm, suntem pe cale a nu le mai recunoaște. Limba, cultura, tradițiile, conștiința sunt valori ale nației noastre. Armonia spre care trebuie să tindem nu poate avea în vedere răzbunarea, îngrădirea, defăimarea ori eliminarea valorilor culturale ale neamului. Nu este în spiritul democrației! Este necesară înțelegerea, armonia între oameni, între națiuni. Se pare că se strânge un arc. De cine este mânuit și spre cine se îndreaptă săgeata? Și-apoi este experimentat că unele interdicții care îngrădesc în mod ilogic libertatea, pot duce la acțiuni extremiste. Și mai cred că o mamă poate avea copii mai buni, unii mai puțin buni care mai comit greșeli, dar ea niciodată nu-și va înlătura fii, nu-i va ocărî. Îi va strânge la piept și îi va apăra.
Filosofia, această atitudine înțeleaptă față de întâmplările vieții, a apărut în sec. VII î.e.n. în Orient, iar apoi, în sec.VI î.e.n., în Europa, în Grecia. Sigur ca ea s-a dezvoltat pe parcursul timpului, gândirea a evoluat curajos. Au apărut diferite sisteme filosofice, dar toate se centrau pe ideea de om, acesta fiind și scopul gândirii filosofice, în mare. Elaborarea unei filosofii cere mult timp, mult mai mult decât pentru orice alta îndeletnicire spirituală. Ea presupune reflecția, acumularea de cunoștințe, așezarea lor într-o gândire sistematică, o matematică a gândirii. Oamenii s-au raportat la lume mai întâi mitologic și numai apoi filosofic. Miturile apelau la imagini și întâmplări fantastice, iar filosofia la judecăți și raționamente. Unii mai greșeau, dar nu-și ascundeau judecățile, pentru ca ele să poată fi cântărite și alese cele mai bune dintre ele. Filosofia a fost în strânsă legătură cu religia și teologia, întrucât religia s-a ocupat de „facerea lumii” și de sensul existenței umane, iar teologia a încercat să argumenteze în mod rațional credința. Literatura și arta sunt și ele legate de filozofie, întrucât ele se ocupă de viața interioară a omului și de legătura ei cu mediul exterior. De-a lungul timpului au existat mulți gânditori, creatori de curente filosofice. În gândirea contemporană, influențată de știință, problematica omului și a istoriei ocupă un plan special. „Spiritul de cugetare al unei anumite epoci e ceva comun, el se desprinde din operele cugetătorilor”, ne spune Lucian Blaga în lucrarea sa „Încercări filosofice”.
Privitor la filosof, Aristotel spunea: „În primul rând părerea pe care ne-o facem despre un astfel de om e că el, pe cât cu putință, știe toate, fără însă a poseda și știința fiecărui caz particular; apoi, el e în stare să cunoască și probleme mai grele, care nu-s ușoare pentru priceperea omului de rând. Senzația nu intră în caracteristicile filosofiei, căci ea e comună tuturor și nu implică nici un efort”. Cartea „Filozofie, crestomație și bibliografie”, editată către sfârșitul anului 1989 de Academia de studii sociale și politice a Republicii Socialiste România, începe cu texte din K. Marx, Lenin, Engels, Ceaușescu, urmează pleiada filosofilor greci, filosofi din alte țări și apoi texte de Mircea Florean, citatele lui fiind primele din lista filosofilor români. La început deci, este textul semnat de Marx, inspirat din Aristotel, dar recompus în spiritul concepției sale: „Filosofia este nepopulară, tainica ei îndeletnicire a toarcerii unui fir interior apare ochiului profan ca o activitate pe cât de exaltată, pe atât de nepractică; ea este privită ca un profesor de științe oculte ale cărui formule magice au o rezonanță solemnă pentru că nu sunt înțelese de nimeni”.
Mulți oameni filosofează fără să-și dea seama. Se pot numi frânturi de filozofie pe care le aduc, uneori fără să știe, la marea filozofie a vieții. L. Blaga, în lucrarea „Despre conștiința filosofică” afirmă: „Filosoful își articulează problematica în legătură cu un tot ce depășește orice limită inerentă experienței, și anume nu numai într-un sens extensiv, ci și vertical, în înalt și în adâncime. […] Omul de știință se mulțumește să stabilească unele principii, reguli sau legi și să imagineze eventual unele metode de existență […] Filosoful este prin intenție autor al unei lumi. […] Pentru filosof, experiența în totalitatea ei este un pretext pentru o interpretare de extremă, superlativă amploare, care rămâne ținta demersurilor sale. […] Filosoful captează experiența, ca să-și alimenteze cu ea viziunea, ale cărei semnificații îmbrățișează totul existenței”.
Constantin Noica în „Încercarea asupra filosofiei tradiționale” menționează: „Filosofia arată încotro trebuie orientată rațiunea. Ea singură duce până la capăt mișcarea rațiunii, făcând-o să nu rămână simplu impuls rațional și simplu fanatism al consecvenței, ci luminând întreaga ei desfășurare către împlinirea întregului ei rost. În sensul acesta, nu numai regii ar trebui să fie filosofi, cum s-a spus, dar fiecare ființă umană, purtătoare de rațiune cum este, nu se poate împlini decât prin filosofare”.
D.D. Roșca în „Știință și filozofie”: „Filosofia, sprijinită în primul rând pe știință, dar și pe o adâncă experiență de viață (experiență ce nu poate fi totdeauna tradusă în date științifice), se străduiește să arate nu numai ce este realitatea în general și lumea omului în special, ci ea tinde să traseze și o imagine despre ceea ce trebuie să fie omul și lumea lui umană. Propune, adică, un ideal de realizat”.
Referitor la noua lege 217/2015, Profesor, dr. Liviu Ornea scrie într-un articol din „Observator cultural”: „Legea condamnă «cultul persoanelor care s-au făcut vinovate de apartenența la mișcarea legionară și au fost condamnate » . De cine? Ne bazăm pe sentințele tribunalelor din deceniile cinci și șase?”. Să exemplificăm doar pe filosoful, economistul, filologul, publicistul, sociologul, spiritul enciclopedic – Mircea Vulcănescu (1904-1952) care a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, calificați „criminali de război” și în 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea și alții. El a fost cel care a susținut cu argumente filosofia românească a timpului său, sistemele filosofice originale, unele recunoscute în plan mondial.
Am să redau doar câteva dintre amintirile celor care l-au cunoscut: „Un om de o rară probitate sufletească și intelectuală, fără nici un compromis de ordin moral. O fire contemplativă și obișnuită îndelung cu meditația” – scrie Arșavir Octavian. „Pe Mircea Vulcănescu l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din București, pe timpul studenției mele. Lecțiile sale erau pline de dinamism și originalitate”, scrie Ioan Halmaghi. „Rând pe rând, celulele se deschid și echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un deținut zdrențăros, care freca cu terebentină scândurile. […] Am trecut chiar pe lângă el. Era Mircea Vulcănescu”, povestește ziaristul Gabriel Bălănescu, fost coleg de suferință la Aiud, în cartea „Din împărăția morții”. Nicolae Crăcea povestește despre un moment când a fost scos pentru tortură în aceeași serie cu Mircea Vulcănescu. „Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu”. Povestește în continuare cum a fost torturat până și-a pierdut cunoștința: „capul i se bălăngănea ca o minge legată cu sfoară când a fost luat de picior și târât pe pardosea”. Și mai adaugă spusele lui Mircea Vulcănescu privitor la familie: „Dacă veți avea șansa supraviețuirii și veți ieși din acest infern, căutați-mi familia… să le spuneți că nu mi-am făcut decât datoria ca cetățean al acestei țări oropsite”. Ion Constantinescu – Mărăcineanu, povestește în articolul „Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu” publicat în revista Memoria: „La Jilava a fost torturat, izolat și înfometat… Acolo a contractat pneumonia care nu l-a iertat. A stat la izolare în camera neagră din turelă. Din câte știi, nu are acoperiș. Plouă, ninge, bate vântul, te arde soarele. Împreună cu el era izolat un biet student cu o temperatură de 40 grade. Au stat pe cimentul rece și umed. Ca să-l încălzească pe tânărul care delira, Mircea l-a cuprins cu brațele lui și l-a ținut deasupra, pe propriul trup. („Saltea umană”, cum a scris frumos cineva). Este de necrezut. (…) Două zile mai târziu, Mircea Vulcănescu s-a stins fără lumânare, împăcat sufletește că nu mai avea dureri”. Cunosc mulți dintre noi gestul său de sacrificiu? Nu avem dreptul de a vorbi despre el? Avea doar 48 de ani și a lăsat un testament simplu, dar care arată întreaga concepție creștină de viață a lui : „Să nu ne răzbunați!”, adică să nu răbufnească spiritul demonic din noi. Nu s-a gândit nici o clipă la posibilitatea unei noi culpabilizări!
Conferențiarul universitar Ciprian Mihali, într-un articol scrie: „Rareori în istoria ei (nu prea lungă, ce-i drept), filosofia românească s-a aflat într-o asemenea criză de recunoaștere publică, dar și de stimă de sine, cum se află azi. Rareori, ca acum, după imaginea nefericitei și disprețuitoarei intervenții prezidențiale, filosofia a putut fi asimilată unei activități complet inutile și îndepărtate de lumea reală, chiar dăunătoare celor din jur, care ar avea mai degrabă nevoie de repere precise, concrete și practice”.
Dar, încăpățânarea de a gândi, se spune mai departe, nu dispare niciodată. În fața absurdității lumii, „reflecția nu demisionează”. Filosofii caută mereu să înțeleagă – chiar erorile, impasurile și ororile noastre. În cel mai dezolant dintre peisaje, în cea mai rea situație posibilă, filosofia își păstrează dorința de a ști.
Întrucât filosofia a început cu mirarea omului, urmând întrebările și încercările de răspuns, Heidegger era de părere că „tensiunea mirării trebuie să se mențină, pentru ca « filosofarea » să continue”. Să ne întrebăm: Poate continua filosofarea în condiții de constrângere?

Vavila Popovici – Carolina de Nord