Constantin Sperneac-Wolfer s-a născut în “vestul civilizat” de pe malul Begeului, în Timişoara, iar destinul său actual – acela de bănăţean, cetăţean român şi german, membru al comunităţii europene – începuse să se contureze încă din copilărie. Pe atunci, prin anii 60´, Banatul mai păstra ceva din diversitatea monarhiei austro-ungare, aşa că el a avut şansa să crească într-un mediu absolut multicultural şi să vină în contact cu limbi şi culturi diferite – maghiara, sârba, ceha, germana, idiş, etc.
ConstSperneac1De când se ştie, pe Sperneac-Wolfer l-au fascinat depărtările, necunoscutul, noul, de aceea de la bun început, dar şi în plină perioadă ceauşistă – cu toate că nu trecuse niciodată graniţa înainte de anii ‘90 – s-a simţit ca un european avant-la-lettre, convins fiind că va găsi până la urmă, “lumea largă” pe care o descoperise în lecturile sale filosofice şi la care visa. Totuşi, odată ajuns în Germania, dupa revoluţia din România – la care a luat parte direct – nu a aflat acelaşi spirit larg european, cultivat în Timişoara sa natală.
O.C. – La ce vârstă v-aţi decis că doriţi să studiaţi dreptul şi de ce? Unde aţi studiat şi în ce perioadă? De ce v-aţi orientat spre avocatură? V-a influenţat cineva în alegerea profesiei? Cine a fost modelul dvs. ca student şi apoi, ca tânăr avocat?
C.S.W. – Cred că în cazul meu, alegerea profesiei este oarecum legată de spiritul oraşului în care m-am născut. La 18 ani, când trebuia să le comunic părinţilor – absolut îngrijoraţi de dezorientarea mea profesională din acel moment – ce anume intenţionez să studiez după liceu, nu aveam încă un răspuns. Nu ştiam decât două lucruri, dar le ştiam foarte bine. În primul rând, voiam să fiu cât mai departe de casă! Iaşiul m-a salvat atunci. În acest oraş exista una din cele patru facultăţi de drept din ţară, iar distanţa faţă de Timişoara era de aproape 16 ore de mers cu trenul. în al doilea rând, nu vroiam să îmbrăţişez o meserie prin care să fiu obligat să intru în partidul comunist sau să mă aflu la dispoziţia altora, oameni ce ar putea să-mi impună cum să trăiesc şi să gândesc. La vremea respectivă, în România dictaturii comuniste, o singură meserie îţi permitea o relativă libertate profesională şi intelectuală – avocatura. Această profesie era considerată ca un bibelou de porţelan, de care de fapt, nu ai nevoie, dar pe care îl păstrezi, pe de o parte, ca să nu zica lumea internaţională că tocmai România nu are un sistem juridic independent, iar pe de altă parte, şi ca “ladă de gunoi”, ce permitea “trecerea pe linie moartă” a celor care se poticniseră în sistemul politic existent. Când am terminat facultatea la Iaşi şi am început să profesez ca avocat în Rădăuţi, la 24 de ani, eram unul dintre puţinii şi printre cei mai tineri avocaţi veniţi direct de pe băncile şcolii. Cei mai mulţi dintre colegi – la fel şi în alte barouri – erau foşti jurisconsulţi, judecători, procurori, miliţieni cu stagii de drept la fără frecvenţă, care avuseră ghinionul de a nu fi plăcut cuiva din partid şi prin urmare, fuseseră direct catapultaţi la “lada de gunoi” a avocaturii, asa cum se spunea în jargonul acelor ani.
O.C. – Ce s-a întâmplat după absolvirea facultăţii, cum aţi evoluat? Ce specializări aveţi? În ce constă job-ul pe care îl faceţi în prezent?
C.S.W. – După Rădăuţi, au urmat alţi ani de avocatură la Lugoj şi Timişoara, unde lupta pentru clienţi, şi prin asta vreau să zic lupta pentru existenţă, era extrem de grea pentru stagiarii fără “pile” .şi relaţii, cum eram eu. Plafonul maximal de câştig era limitat pe lună, la suma fabuloasă pe atunci, de 3.000, 00 de lei, dar nu exista un plafon minim de încasări – capitalism pur! Nu atât în studenţie, ci fiind avocat stagiar, am învăţat ce este foamea, nereuşind uneori să-mi câştig nici măcar banii pentru bucata de pâine din ziua respectivă sau ca să-mi plătesc gazda. Dar eram liber şi aceasta conta; liber să profesez o profesie liberală fără clienţi, să citesc cărţi pe care nu le citea nimeni, să umblu în natură, lucru care nu interesa pe nimeni, să iubesc la modul deschis, acolo unde ceilalţi căutau doar avantajele unei poziţii sociale adecvate. Atunci am învăţat că în viaţă, lucrurile cele mai minunate le primim de fapt, gratis. Imediat după Revoluţie – după şapte ani de avocatură în România – am fost tentat să intru în viaţa politică, după ce, în sfârşit, mi-am văzut împlinit visul căderii dictaturii comuniste. Am fost printre primii care încă în zilele în care se trăgea la Timişoara, am participat la întâlnirile Partidului Liberal, ce se ţineau pe atunci într-o cămăruţă dosnică dintr-o clădire dărăpănată din cartierul vechi. Îmi închipui că poate aş fi avut ceva şanse să avansez în viaţa politică – cel puţin, la nivel local şi regional. Participasem nemijlocit la Revoluţie, nu eram membru de partid, făcusem parte din diferite grupări, să le spunem dizidente, cum era cea a “Dialogului” din Iaşi, unde scriam în timpul studenţiei, fusesem de câteva ori convocat şi ameninţat cu represalii de securitate, în Rădăuţi şi Timişoara etc. Mi-am dat însă seama, imediat, că nu un succes politic de scurtă durată, ci doar o pregatire profesională serioasă este adevarata mea şansă să mă împlinesc ca om şi ca profesionist. Am hotărât, aşadar, să fac studiile juridice în Germania, cu atât mai mult cu cât urmasem – ca singurul elev român – şcoala generală cu limba de predare germană şi eram în stare să înţeleg textele de specialitate. Când am început al doilea studiu în Mannheim, m-am axat pe dreptul administrativ şi constituţional, materii juridice care au contribuit la transformarea Germaniei în doar câteva decenii după război, într-o ţară democratică şi stabilă economic, aşa cum îmi închipuiam eu atunci, România postrevoluţionară. La aceasta s-a adăugat dreptul ecologic, reprezentând o altă aplecare a mea spre natură şi drumeţii. Din păcate, dacă vroiam să rămân pe o astfel de specialitate ca avocat, după terminarea studiilor, şansele să-mi întreţin familia şi cei doi băieţi erau minime, având în vedere preţurile extrem de reduse, prevăzute pe atunci, în tariful avocaţilor germani. Cu toate că am făcut practica în calitate de procuror şi judecător, respectiv am lucrat ca stagiar în administraţia publică, mărturisesc că spiritul liberal, adus din Timişoara m-a inspirat şi de aceasta dată şi, în cele din urmă am decis să renunţ să mai caut un post în justiţie sau administraţie, continuând în liberala avocatură. La 35 de ani, câţi aveam după absolvirea celui de-al doilea an de studii de drept, şansa de a găsi un job, ca avocat angajat, era atunci ca şi astăzi, aproape nulă; iar fără experienţă profesională, nici o bancă nu mi-ar fi finanţat deschiderea unui birou privat de avocatură. A trebuit să mă reprofilez pe materii noi şi foarte speciale – dreptul impozitelor, drept financiar, comercial, etc. Am continuat să studiez, să învăţ, să mă perfecţionez, atât în Germania – în Mannheim, Heidelberg şi Tübingen – cât şi în străinătate – în Anvers şi Rotterdam. În cele din urmă, am fost angajat la cel mai mare şi mai important birou de avocatură din Germania, la momentul respectiv. Experienţa unui birou internaţional cu peste două mii cinci sute de avocaţi angajaţi, având sedii din Tokyo până în Shangai, Milano, Praga, Londra şi Bucureşti! Am avut ocazia să învăţ enorm, dar şi să-mi văd ţara natală de pe “celălalt mal”, însoţind investitori marcanţi, în România. Am lucrat apoi, într-un birou de avocatură britanic internaţional “Lovells”, tot în Frankfurt, până când am preluat conducerea departamentului juridic al unui birou de experţi contabili şi în taxe, de marime mijlocie, din cea mai frumoasă regiune a Germaniei, Baden. În 2004, m-am “privatizat”, deschizându-mi un birou în oraşul visurilor şi al cărtilor mele de adolescent: Baden-Baden. Menţionez doar că în acest oraş – fosta capitală de vară a Europei în secolele trecute – se găseşte capela mortuară a ultimului domnitor al Moldovei – Sturza, capela aparţinând Mitropoliei Moldovei şi în care se ţine în mod tradiţional, slujba ortodoxă în limba română. În sfârşit, găsisem amestecul ideal căutat de atâţia ani – cultura, natura, spirit naţional sănătos.
O.C. – Este adevărat că doar cei bogati apelează la serviciile unui avocat specializat pentru a-şi întocmi testamentul? Mai mult decât atât, este opţională prezenţa avocatului atunci când vine vorba de întocmirea testamentului? Este la modă în ziua de azi să îţi întocmeşti testamentul on-line? Cât de sigură este această procedură?
C.S.W. – În Baden-Baden, desigur, că şi clienţii au un anumit nivel şi în consecinţă, tema întocmirii unui testament este deosebit de interesantă, atâr ca materie, cât şi ca onorariu. Dar clientul meu ideal nu este neaparat cel bogat, ci cel internaţional, care îmi oferă posibilitatea de a mă ocupa de aspecte juridice noi. Acesta este şi motivul pentru care ofer consultanţă în domeniul testamentelor in mai multe ţări, în special clienţilor care au avere sau domiciliul în Germania, respectiv avere în străinătate, dar şi românilor din Germania, cu avere moştenită în România. Atunci când mă refer la consultanţă în acest domeniu, înţeleg nu doar redactarea unui testament, ci şi consultanţă legată de aspectul impozitului pe moştenire, împărţirea averii, vânzarea acesteia, desfăşurarea de procese legate de moştenire, etc.
O.C. – Ce face de obicei, un executor testamentar? Ce răspundere morală presupune calitatea de executor testamentar? Ce avantaje au cei care apelează la serviciile unui executor testamentar specializat? Aţi trecut şi prin momente mai stânjenitoare, mai complicate, la deschiderea unei moşteniri?

C.S.W. – Este adevărat că una dintre calificările mele şi în consecinţă, unul din titlurile protejate profesional purtate de mine, este aceea de executor testamentar. Aceasta înseamnă că sunt însărcinat de defunct, respectiv de instanţa competentă, să îi folosesc averea după moarte, conform voinţei sale. Poate fi vorba de înfiinţarea unei fundaţii sau de gestionarea unei firme până la majorat, atunci când copiii moştenitori sunt încă minori sau de împărţirea moştenirii conform ultimei voinţe a defunctului.
O.C. – Vorbind despre contracte, cât de veridic este faptul că o singură virgulă poate da loc la interpretari diferite într-un contract? Ce ne puteţi spune despre urmările ambiguităţii limbajului contractual, cum ar fi folosirea lui “şi,” “sau,” “fiecare”? Cum comentaţi ambiguitatea sintactică într-un contract? Care sunt cele mai frecvente greşeli pe care le-aţi întâlnit în ceea ce priveşte întocmirea unui contract?
C.S.W. – Cea mai frecventă greşeală – mai ales privind activitatea firmelor româneşti în Germania – este aceea de a nu face nici un contract sau de a folosi contracte tipizate, care nu potrivesc în nici un fel. Costurile de proces şi mai ales, riscul de a pierde, sunt de câteva ori mai mari decat taxa platită la început unui avocat specializat să întocmească un contract bilingv, cu toate clauzele necesare. Principiul meu este acela de a evita procese în viitor, prin redactarea unor contracte viabile, în care se regăseşte voinţa părţilor.
O.C. – De cât timp vă ocupaţi de falimentul firmelor şi câte cazuri soluţionaţi cu aproximaţie lunar/anual? Aţi publicat ceva în acest domeniu? Cât durează şi în ce constă procedura de declarare a falimentului unei firme?
C.S.W. – Este adevărat ca am dreptul, mai bine zis privilegiul, de a fi admis în listele de sindici cu titlul de administrator/lichidator al instanţelor din Heidelberg, Mannheim şi Ludwigshaven, dar mărturisesc că evoluţia bună a economiei germane până la începutul acestui an a făcut ca materia restructurărilor de firme şi a fuzionărilor să fie mai interesantă şi mai lucrativă decat lichidarea lor, aşa că, acesta este domeniul în care am fost activ cu precădere, în ultima perioadă. Dacă actuala criză va conduce la falimente şi care vor fi consecinţele, va trebui să întrebăm un oracol.
O.C. – Care ar fi primul lucru pe care l-aţi propune pentru îmbunătăţirea legislaţiei comerciale?
C.S.W. – La acest punct trebuie să vă mărturisesc o mare dezamăgire – în toţi aceşti 19 ani care au trecut de la revoluţie, nu am reuşit să stabilesc o legătură profesională cu colegi sau instituţii în România. Acum câţiva ani, le-am făcut o ofertă multor camere de comerţ şi industrie din România privind colaborarea, livrarea de materiale de drept economic şi comercial, susţinerea de cursuri şi schimburi de informaţii juridice, etc. Nu am primit decât un singur răspuns, ca şi confirmare de primire. Acelaşi lucru l-am înregistrat şi anul trecut, când le-am scris mai multor (circa 37) barouri de avocatură din România, propunându-le colegilor interesaţi un schimb de infomaţii pe dreptul german, sprijin privind materiale juridice pentru eventuale lucrări de doctorat, colaborarea pe cauze privind intesesele clienţilor în Germania sau România, etc. Am primit două răspunsuri de confirmare şi atât. Se pare că nu există nici cel mai mic interes în acest sens, cu toate că în România, cu câteva excepţii privind în parte dreptul economic şi comercial, celelalte materii de drept – în special dreptul procesual, civil şi succesoral, provenite din perioda de origine a Codului Civil Român de la sfârşitul secolului XIX – sunt total depăşite. Mă mir că nu se înţelege că legislaţia şi jurisprudenţa sunt atuuri foarte importante în concurenţa globală internaţională, mai importante chiar decât infrastructura şi avantajele de taxe oferite investitorilor străini, aşa cum s-a practicat, în mod tradiţional, până acum, în România. Pe de altă parte, se încearcă să se inventeze ceea ce există deja demult în dreptul european. Rezultatul? Comisia Europeană relevă că principalele carenţe ale României se află tocmai la nivelul sistemului de drept. Dar şi fără să intrăm în detalii “tehnice”, este suficient să ne întrebăm cum arată accesul la justiţie al omului de rând din România, care sunt costurile legate de aceasta, în cât timp se solutionează o cauză, în ce condiţii se poate executa sentinţa. Răspunsul cred că îl cunoaştem cu toţii, cei care mai avem prieteni sau cunoştinte în România.
O.C. – Care sunt cele mai riscante şi mai obositoare aspecte în activitatea dvs. profesională?
C.S.W. – Activitatea mea pare interesantă, la prima vedere. Între timp, am dobândit prin cursuri şi nenumărate examene, calificări deosebite – dreptul muncii, dreptul falimentului, dreptul impozitelor, dreptul moştenirilor, etc. Comunic personal sau la telefon şi electronic cu o mulţime de oameni zilnic, rezolv o mulţime de probleme exterm de interesante şi mai ales diverse, începând de la consultanţa firmelor până la întocmirea unui testament privind uneori, averi considerabile, etc. Dar munca este stresantă, presupunând o răspundere profesională extrem de mare. Cea mai mică neatenţie poate costa enorm. Iar capitalul biroului şi al meu personal – singurul, de altfel – este extrem de fragil, şi anume încrederea clientului. Avantajul meu faţă de colegii din Germania care pratică avocatura la modul “clasic” sş-i spunem, este experienţa dobândită în România, care mă ajută să caut şi să găsesc de fiecare dată, în cele mai deosebite situaţii, soluţii creative de rezolvare. Desigur, mă ajută şi faptul că m-am ocupat în acest răstimp de 25 de ani, de când am fost numit avocat stagiar la Rădăuţi în 1984, de multe domenii juridice şi sunt în măsură să ofer soluţii variate şi pragmatice, în cele mai multe situaţii. Deviza mea este: nu dispera niciodată, trebuie să mai existe o cale !
O.C. – Sunteţi mulţumit de realizările profesionale pe care le-aţi avut până în prezent? Ce vă place şi ce vă displace cel mai mult în munca dvs.?
C.S.W. – Sunt mulţumit că am reuşit în ultimii ani, în pofida unui ritm înnebunitor de muncă, să aprofundez şi alte sisteme de drept, în aşa fel încât, în prezent, sunt în măsură să ofer consultanţă în limba de specialitate, în drept spaniol, italian şi francez. Sunt de altfel, şi membru în asociaţiile de jurişti respective, fiind informat cu privire la tot ce se întâmplă în celelalte sisteme de drept european. Mi-ar place să deschid, într-o bună zi, birouri de consultanţă în acele ţări. Cine ştie, dacă aş găsi un partener potrivit şi o nişă specială în consultanţă – de exemplu, dreptul succesoral internaţional – mi-aş dori să fac un prim pas în afara Germaniei, cu birouri pe piaţa internaţională de consultanţă.
O.C. – Ce le-ati recomanda absolvenţilor de drept care intenţionează să înceapă o carieră în domeniul dreptului comercial?
C.S.W. – Admir tinerii români veniţi în vest la studii, care muncesc enorm şi sunt hotărâţi să se dezvolte profesional. Îmi amintesc că în timpul studenţiei, citeam cu cei mai apropiaţi colegi şi prieteni, textele lui Iorga, despre centrul de studii înfiinţat de el în Italia, respectiv ideile lui Pârvan privind autonomia universitară în Romania, de după Unirea din 1918. Cred că acelaşi patos îl regăsesc şi la aceşti tineri. Trăsăturile de caracter ce se desprind din textele amintite mai sus, consider că le regăsesc şi la ei.
O.C. – Ce hobby-uri aveţi? Cât de des vizitaţi România? Ce mesaj aţi dori să le transmiteţi românilor, indiferent că se află în România sau în altă parte a lumii?
C.S.W. – Hobby-urile mele – călătoriile, filosofia şi teologia – le-am integrat în profesia mea. Nu las clientul să vină la mine la birou, ci mă deplasez la el, deci călătoresc, iar în tren sau în avion citesc cărţi de filosofie. Până să ajung la destinaţie, intru în cele mai deosebite biserici şi/sau muzee pe care le întâlnesc. Doresc să îi încurajez pe cei ce au emigrat să înţeleagă că prin muncă şi seriozitate se poate obţine orice, chiar dacă fructele vin târziu; în lumea valorilor însă, niciodată nu este prea târziu. Românilor, în special celor tineri aflaţi în ţară, le adresez îndemnul de a profita de pe urma aderării ţării noastre la UE. Să încerce cât mai multe experienţe profesionale internaţionale şi să-şi verifice competenţa la acest nivel. Nu job-ul obişnuit, de acasă, ci faptul de a-ţi putea câştiga în mod onorabil şi profesionist pâinea în vest, este adevărata măsură a lucrurilor, după părerea mea. Să nu le fie teamă de această experienţă. Aventura cunoaşterii este întotdeauna fascinantă!
Interviu realizat de Octavian Curpaş, Phoenix, Arizona