PARTEA 1
Atentatele din Franţa din ianuarie 2015 au marcat fragilitatea societăţii europene în faţa fenomenului djihadist contemporan, au pus în dezbaterea societăţii contemporane problematica libertăţii de exprimare şi a specificităţii diferitelor culturi contemporane, au provocat de la discuţii aprige între teoreticieni, analişti politici, presă şi oameni de cultură până la măsuri practice de solidarizare, prin afirmarea pricipiului de laicitate, a valorilor democraţiilor contemporane şi al ideeii de respectare a specificului fiecărei culturi.
Dincolo de câtă dreptate pot exprima diferitele punct de vedere, constatăm că o sumă de pericole vizează societăţile europene.
Cum au fost posibile erorile din organizarea sistemului ? A fost sociatetea „drepturilor omului „ prea permisivă şi a permis falii de securitate ?De la eşecuri de integrare la cele ale familiei şi şcolii, de la laxismul judiciar la un comunitarism subvenţionat, de la un banditism orgnanizat la un anitisemitism primar, de la forme de anarhism „anti-flic” la infinita fragmentare a religiei musulmane, de la utilizarea internetului la o violenţă nihilistă a tinerilor fără repere, de la ideologia compasională a o educaţie naţională paralizată de frică, toate acestea sunt elemente de luat în considerare în societatea franceză de astăzi. Şi dacă luăm Franţa drept exemplu şi bază de discuţie, o facem atât datorită faptului că atentatele s-au produs acolo, că solidarizarea internaţională s-a produs acolo, că Franţa este în miezul Uniunii Europene dar şi pentru că ea se situează în problematica cea mai fierbinte a momentului.
Lumea contemporană evoluează între restrângerea flagrantă a dreptului de exprimare, ca dovadă arestarea jurnaliştilor în Turcia şi limitarea drepturilor cetăţeneşti pe de o parte şi pe de alta, tolerarea de cursă lungă a inflitrării unor ideologii primare, războinice, revanşarde şi în acelaşi timp primitive în ţările cele mai avansate ale societăţii occidentale.
Între aceste extreme, se caută o cale de mijloc care să asigure libertatea individului într-un spaţiu în care dreptul de a se exprima să nu pună în pericol însăşi viaţa.
*

Un cunoscut analist francez îşi intitula comentariul său, după atentatele din ianuarie 2015 de la Paris «Le réveil français ou la fin de la République gentille», Deşteptarea franceză sau sfârşitul Republicii gentile.
Titlul era implicit o recunoaştere a faptului că, dincolo de subtilitatea şi seriozitatea lor, serviciile de informaţii au fost poate fie credule, fie insuficient de eficace.
Numai o catastrofă ar fi putut să le trezească din gentileţea lor, consfinţită de multe legi şi regulamente specifice ţării drepturilor omului.
Nici nu se terminaseră bine înmormântările de la Paris şi opinia publică a început să se divizeze . Nu puţine au fost glasurile care se întrebau retoric de ce atâta mediatizare în cazul jurnaliştilor şi carcaturiştilor ucişi la redacţia Charlie Hebdo sau a ostaticilor din magazinul evreiesc şi nu aceeaşi emoţie planetară pentru alte cazuri, mult mai numeroase, mult mai consistente din punct de vedere numeric, precum adevăratul masacru comis în Nigeria aceloraşi zile de către mişcarea Boko Haram.
Răspunsul cel puţin parţial vine din analizarea unor indici care ar ţine de puterea de simbol pe care anumite evenimente o pot inspira dar şi din istoricul libertăţii de opinie dintr-o ţară cum e Franţa.
Primul element care ar trebui trecut măcar sumar în revistă este cel legat de caracterul laic al Republicii Franceze.
Societatea franceză a fost vreme de secole întregi teatrul de lupte necruţătoare dintre adepţii creştinismului .E ceea ce se cheamă «la guerre de religion», războiul religios, mai exact o serie de opt conflicte majore care au devastat Regatul Franţei în a doua jumătate a secolului XVI, şi care i-a opus pe catolici protestanţilor, numiţi adeseori şi hughenoţi.
Practic, între persecuţiile începute în 1520 şi până la Edictul de la Versailles din 1787 putem vorbi de conflicte care s-au politizat, de clivaje puternice şi de un adevărat război civil, distrugător, întins de-a lungul secolelor.
Amestecul bisericii în stat devenise devastator iar proclamarea legii laicităţii la început de secol XX a reuşit să creeze în Franţa un climat poate greu de acceptat de biserici, dar în orice caz benefic dezvoltării statale.
Legea separării bisericii de stat a fost adoptată la 9 decembrie 1905 la iniţiativa deputatului republican socialist Aristide Briand şi este supranumită legea laicităţii.
Adoptarea ei a fost însă precedată de aproape un secol de dezbateri, adeseori dureroase şi urmată de ruperea relaţiilor diplomatice cu Vaticanul. De asemenea, în anii 2000 ea a fost completată cu anumite amendamente să zicem recente şi legate de evoluţiile situaţiilor practice.
În 2003 legea este completată de un articol care se referă la purtarea semnelor religioase ostentative în şcoli .Şi adoptarea acestui articol a suscitat la vremea aceea dezbateri, proteste, puncte de vedere pro si contra exprimate în presă, discuţii despre libertatea de expresie proliferate pe tot mapamondul.
Unii au criticat Franţa de a fi impus cetăţenilor săi un comportament public anume , interzicând în instituţiile de stat, în şcoli de exemplu, semnele religioase ostentative: voalul islamic ce acoperă creştetul femeilor, kipa evreiască sau o cruce exagerat de mare purtată la vedere.
În condiţiile în care nici un creştin nu cară după sine o cruce enormă, iar evreii sunt asimilaţi în societatea franceză, kippa fiind purtată în general în sinagogă, evident că articolul de lege părea că vizează femile care purtau niqab . La vremea aceea era vorba de interdicţia de purtare a acestui obiect vestimentar în şcoli, tribunale, spitale publice.
Scandalul voalului islamic a durat ani întregi, s-au comis atentate împotriva acestui articol, adoptarea lui a creat o stare de tensiune crescândă, dezbateri efective cum am mai spus.
Franţa îşi apăra prin acel articol ceea ce presimţea că va deveni… o problemă.
A şi devenit o problemă, doar că problema s-a diversificat, au apărut ramificaţii din ce în ce mai complicate.
Instalarea unei importante populaţii de religie musulmană în Franţa, fie prin imigrare, dinspre foste colonii, din protectorate sau chiar din ţări cu religie musulmană predominantă, pe de o parte şi pe de alta, un soi de importare involuntară a conflictului israeliano palestinian pe sol francez, nemulţumirile populaţiei de cult mozaic legate des gesturi deplasate făcute de extremişti asupra locurilor de cult evreieşti , au creat în permanenţă un teren de dezbatere şi discuţie pe alocuri tensionată, în societatea franceză.

Cleopatra Lorintiu

Scriitor, jurnalist,realizator TVR
Reprezentant al Observatoire d’Etudes Geostrategiques de Paris la Bucureşti
http://www.cleopatra-lorintiu.net

va urma

Anunțuri