„Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza,
decât a da frânele guvernului în mâinile parveniților.” – Nicolae Filimon

Am vorbit în trecut despre obrăznicie, despre tupeu, dar parcă am avut o jenă să vorbesc despre golănie și golani. Și aceasta din cauză că apelativul de „golan”, atribuit indivizilor cu un comportament stânjenitor pentru oamenii cu bun simț, avea în vremurile trecute o mare gravitate. Acum optica s-a schimbat, numărul unor astfel de indivizi, cu un astfel de comportament, a crescut simțitor.
Golan, conform dicționarului este omul fără ocupație, care bate toată ziua drumurile fără să facă nimic util; se mai definește omul sărac, cerșetor, zdrențăros, care nu are cu ce se îmbrăca, nu are preocupări serioase; om de nimic; derbedeu; secătură. Nu este cazul golanilor vremurilor noastre. Golanii zilelor noastre au treabă, sau se fac că au treabă, fac politică, se lăcomesc la avut, prea puțin îi interesează binele țării lor, prioritar le este binele personal și al clanului din care fac parte.
Golan a mai fost numit și manifestantul anticomunist care a participat la fenomenul Piața Universității denumit și Golaniada, eveniment de masă petrecut în perioada 22 aprilie-15 iunie 1990, cotată ca cea mai mare manifestare anticomunistă din Europa de Est, determinată de nemulțumirea față de evoluția vieții politice din țara noastră, după evenimentele din decembrie 1989. Din ură și de teamă, Ion Iliescu a fost cel dintâi care s-a referit la cei din Piața Universității folosind termenii jignitori de „golani” și „huligani’, chemând muncitorii din mine, cu ajutorul cărora a înăbușit mișcarea anticomunistă. A fost momentul când balconul Universității a avut rolul unei tribune a democrației și când, paralel cu acest eveniment, securitatea și-a reîncărcat armele. Multe personalități de valoare au vorbit de la acest balcon, printre care și filozoful, eseistul Petru Creția: „…În al treilea rând vă instig la dobândirea unui cadru constituțional, care să descătușeze forțele vii ale țării, pe oameni buni, pe oameni cinstiți, pe oameni drepți și curați, talentați și pricepuți, pe cei care pot face o țară nouă, mai dreaptă și mai curată. Este vorba de oameni pe care nimeni nu-i poate minți, nici înfrica, nici cumpăra. Sunt aceia pe care-i reprezentați aici, cu atâta stăruință, cu atâta dârzenie și cu atâta lumină. Acești oameni dau în clipa aceasta și dincolo de orizontul ei, sensul și noblețea acestei adunări. Trăiască libertatea!”. Personalitățile, tinerii plini de speranță numiți golani de către Președintele țării de atunci, au adoptat porecla și au transformat-o în renume, chiar mulțumindu-i în derâdere lui Iliescu pentru cuvântul cu care i-a taxat, întrucât importante universități din lume s-au declarat, în acele zile, „universități de golani”. Scriitorul, diplomatul Alexandru Paleologu a scris o carte după acest eveniment, intitulată „Ambasador al golanilor”, fiind la acea vreme ambasadorul țării noastre la Paris.
Privind din punct de vedere istoric, avem motive să ne simţim mândri că aparţinem acestui popor care şi-a păstrat identitatea sub cele mai cumplite urgii, a dat lumii personalităţi ştiinţifice şi artistice de primă mărime, distinși profesionişti în toate domeniile și s-a remarcat printr-un bun simț de excepție. Acest dar a fost atribuit cu prisosință în această lume, fiind acea putere de a judeca și a distinge ce este adevărat de ceea ce este fals. Și poate nu pentru că unii au o judecată mult mai bună decât alții, ci datorită faptului că existând căi diferite de gândire, se alege calea cea bună, căci „nu este de ajuns să ai un creier bun; principalul este să te servești bine de el”, după cum nu este de ajuns să ai o simțire bună, dacă nu se relevă prin fapte.
je-golniaDe sufletul poporului român, acea parte nevăzută și luminată, s-au interesat mulți cronicari, psihologi, filozofi, istorici. Au scris despre specificul lui: Nicolae Iorga, George Călinescu, Rădulescu-Motru, Eminescu, Cioran, Eliade, Mircea Vulcănescu, Blaga, Mihai Ralea, Ţuţea și alții. Rădulescu-Motru chiar opina: „cunoştinţa sufletului unui neam este o serioasă operă de ştiinţă”. Până și străinii au analizat sufletul acestui popor și citez doar spusele poetului, diplomatului spaniol Romon de Basterra (1888-1928): „Nici la bucurie, nici la durere, nu-şi pierde firea. Îşi păstrează în orice împrejurare o atitudine senină şi cumpătată: ca şi cum firea lui gingaşă de om din popor ar fi rodul unei înţelepciuni blajine şi zâmbitoare”. În discursul său rostit în limba română cu ocazia inaugurării Universității românești de la Cluj (1920), printre altele spunea: „Dar ce vitalitate nemaipomenită vă însuflețește neamul! Cât adevăr în proverbul românesc care spune că „Românul nu piere!”.
Cu toate aceste frumoase considerații școala românească nu și-a mai făcut datoria în ultima vreme, ignorând educația, iar influenţa extrem de nocivă a sistemului comunist și-a pus amprenta vizibil asupra unei părți a tineretului de atunci. Constantin Noica scria despre tineri, în acel timp, întrebându-se ce simt ei pentru țara lor și spunând: „Nu știu câți sunt… au rafinamentul indivizilor crescuți în culturi decadente – și dezgustul lor doare, umilește și place”, concluzând că nimic nu se poate clădi cu indiferența tinerilor. A fost o etapă cu tineri blazați, dezorientați. Au fost și unii care s-au orientat rapid și au profitat de „originile lor sănătoase”, dobândind funcții și diplome. Fenomenul a continuat și după căderea comunismului, s-au distribuit o mulțime de diplome prin intermediul universităților particulare, de stat, și mii de doctorate s-au obținut, cele mai multe fără dăruire, osteneală și merit din partea școliților, calități necesare și cunoscute în vremurile de demult. S-a instituit șmecheria, de asemeni furtul intelectual, dar și cel material, cu alte cuvinte golănia care întruchipează cele mai perverse metode în acțiune și comportament. Golănia s-a născut, s-a cultivat și s-a dezvoltat precum ciupercile, în familiile comuniștilor și securiștilor, adică a celor care dețineau puterea și, din familii și școli a trecut în sferele instituţionalizate ale statului, acolo unde totul se subordona politicului. Imoralitatea, josnicia, mitocănia, mârlănia, impostura, hoția, chiar şi prostia mascată de şmecherie, au format un buchet de trăsături ale caracterului. Avansarea în ierarhia publică, de cele mai multe ori, cerea și cere și în prezent, lipsa de omenie, atribut indispensabil golăniei.
Astăzi golănia o întâlnim mai peste tot, în expuneri publice, dar și în cele private; limbajul folosit în vorbire dar și în scris este de multe ori un limbaj golănesc, de mahala, după mediul în care se trăiește. Manifestările de golănie au devenit frecvente în viaţa cotidiană și mai dureros este că ele trec drept normale. Că acestea lezează bunul simțul al oamenilor corecți și cinstiți, nu interesează. Nimeni nu se ocupă de admonestarea manifestărilor de golănie, în opinia unora ele chiar dau „culoare vieții”. Bășcălia, jignirea și șmecheria triumfă, devine contagioasă și considerată model de viețuire și de lansare. Atât vorbele cât și faptele îi oripilează pe cei cu bun simț. Ei, și? îi auzi pe unii răspunzând. De câte ori nu rămânem perplecși în fața unor expresii sau a unor făptuiri? Ei, și?… Atitudini de acest fel sunt considerate cheia succesului şi se cer copiate rapid, fără nici un filtru al rațiunii, de către toţi aceia care ajung să vadă în josnicie modul de a ajunge în top, la bunăstare. Ei, și? Mi se fâlfâie! – Și atunci ne întrebăm: de ce oamenii de valoare, educați și cu bun simț se dau la o parte? Fiindcă la vorbele înțelepte ale unuia, sare șleahta de golani și… mușcă! Se poate trăi într-o astfel de societate? Nu suntem singurii pe glob, mentalitatea golănească a pătruns în multe societăți. Cine este de vină? – Tot oamenii societății care nu intervin, pentru a nu se ajunge la distrugerea sufletelor oamenilor cinstiți. Biblia ne învață: „Cum e cârmuitorul, așa-i sunt și cârmuiții”. Adică, după cârmuitorii pe care i-am avut…
Făcusem cândva aluzie la romanul „Ciocoii vechi și noi” sau „Ce naște din pisică șoarece mănâncă” a lui Nicolae Filimon, scriitor care a realizat o frescă a societății românești de la începutul secolului XIX, perioadă care a marcat serios viața țărilor române – sfârșitul domniei fanariote și revenirea la domnii pământeni -, cel care a căutat, după propriile-i mărturisiri, precum Diogene, oameni cu simțăminte nobile și cu inima de adevărați români, sperând că vor putea face mult bine patriei lor; „Acolo unde credeam că voi găsi toiagul, am găsit ignoranța întronată, invidia, mândria, lăcomia și alte păcate mortale…”, scria autorul și mai amintea: „Cu două mii de ani înainte de a lua scriitorii pana în mână, Platon spunea: ca un om să poată deveni cetățean onest, mai întâi de toate trebuie să fie bine crescut, cu frică de Dumnezeu și toată viața să trăiască înconjurat de oameni virtuoși și drepți”. În capitolul „Ce dai să te fac ispravnic” specifica: „Să spunem că în timpii aceia, ca în toți timpii, jafurile și mâncătoriile nu se făceau așa de-a dreptul. De la domn până la zapciu, toți pe atunci furau cu mijloace delicate și cu o iscusință atât de mare, încât hoțul își asigura inviolabilitatea și nu se expunea la umilire”. Toți slujbașii mari și mici își aveau „prepelicarii” lor (a se înțelege rasa de câini de vânătoare de talie mare, folosită pentru vânat mic) care căutau vânatul și-l aduceau înaintea vânătorului ca să-l „jumulească”. Și de aici începea filiera… În acest mod Postelnicu (titlu de boier în Țara românească și în Moldova) l-a inițiat pe Dinu Păturică (personajul principal) în hoție. Interesant este dialogul dintre cel venit după o slujbă și „inițiatul” Dinu Păturică. În pledoaria către cel venit să obțină locul de ispravnic la un județ, Păturică strecoară ideea, ca o condiție de a dobândi – „chiverniseala cu orice preț”. – Cu alte cuvinte să furăm, să jefuim? întreabă postulantul. – Și de ce, nu? răspunde inițiatul. Când îl întreabă de mustrare de cuget, i se oferă răspunsul: „Această slăbiciune să o lăsăm pe seama femeilor cu istericale, iar noi, bărbații, să facem ce face toată lumea […] Cunoști prea bine cum stau lucrurile în ziua de astăzi: ai bani, ești tare și mare; ești sărac, nu te bagă nimeni în seamă”. Și postulantul, indignat oarecum de judecata lui Păturică, îi întoarce spatele și pleacă, iar Păturică în loc să se simtă umilit, insultat, zâmbește sieși și gândește: „Iată un nebun precum nu am mai văzut!”. A fost una dintre perioadele de care amintea mai târziu Rădulescu – Motru: „când neamul românesc era silit să se îmbrace în hainele unor culturi nepotrivnice firii sale”.
Într-un articol recent publicat în prețiosul ziar Deutsche Welle, se afirmă: „România nu e de azi de ieri o ţară agresată şi cotropită de mârlani. Şi nu e singura. Iar Occidentul, care nu-i doar un spaţiu al libertăţii, ci şi al legilor şi regulilor consimţite şi împărtăşite, în faţa cărora sunt toţi egali n-are cum să rămână indiferent. Atâta doar că are tot mai multă treabă să facă faţă oştirilor de ţopârlani de te miri unde, care consideră că Uniunea Europeană e destul de slabă şi de abulică spre a fi şmecherită de nişte coate-goale, luată cu asalt şi pusă pe butuci de nişte maţe-fripte”. Să înțeleagă tot omul!
Cu gândul la cele spuse de Nicolae Filimon, redau un poem intitulat „Caut un om”, din noul volum de versuri pe care-l pregătesc:

Cuprinsă de furie / mi-am izbit tâmpla-n perete. / Am văzut sticleții gândului / sărind și lovind / pereții odăii. / Am auzit glasul ceasornicului, / despre timpu-n care trăim, / în limba lor clipele vorbind. / Cu o lanternă în mână am ieșit afară. / Nici țipenie de om! / Atmosferă bizară. / Doar frunzele copacilor atârnau pe crengi, / de lumina rece a lunii luminate, /tremurând ca niște mici ființe / mute și nevinovate… / M-am oprit și am vrut să strig: / „Caut un om!” Da!, un om aș fi căutat, / deși bănuiam că în acest timp, /„omul” nu putea fi aflat. / Am luat pietre în mâini / și-am lovit în ziduri cu mânie. / Un șobolan în noapte fugea, / între drumuri mai cumpănea; / trupu-mi de teamă și scârbă / ca un ocean se zbuciuma. / Și-atunci am strigat: „Caut un om!” / Indivizi obosiți, / unii de muncă, alții de dragoste / din case au ieșit, în jurul meu s-au adunat. / Crezându-mă nebună, / bineînțeles că nimeni nu a căutat. / Unde să-l fi aflat?

Vavila Popovici – Carolina de Nord