Archive for iulie, 2013


www-agerpres-ro-186Ministrul delegat pentru Învăţământ Superior, Cercetare Ştiinţifică şi Dezvoltare Tehnologică, Mihnea Costoiu, a participat la reuniunea informală a Consiliului UE Competitivitate (Cercetare), desfăşurată la Vilnius (Lituania), în perioada 23-24 iulie, în organizarea Preşedinţiei lituaniene a Uniunii Europene.
Agenda reuniunii a inclus dezbateri pe tema dezvoltării capabilităţilor şi competenţelor necesare Europei care să servească necesităţile viitoare ale ştiinţei şi inovării. Mandatul ministrului delegat  pentru Învăţământ Superior, Cercetare Ştiinţifică şi Dezvoltare Tehnologică l-a constituit prezentarea poziţiei României asupra temelor luate în discuţie.
În acest context, ministrul delegat Mihnea Costoiu a reiterat angajamentul României de a sprijini obiectivele Strategiei Europa 2020 pentru creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii. În acest sens, Guvernul român a pus în aplicare o serie de programe şi iniţiative-cheie în domeniul formării academice, a promovării condiţiilor de muncă atractive şi al abordării în paralel a aspectelor de gen şi a celor care ţin de carieră.
Demnitarul român a apreciat că, în condiţiile în care Europa şi restul lumii se îndreaptă către o societate a cunoaşterii, un sistem eficient de învăţământ superior este tot mai important în economie şi societate. Referitor la dezvoltarea competenţelor, capitol important al dezbaterilor de la Vilnius, România consideră că guvernele ar trebui să facă eforturi pentru a îmbunătăţi cadrul actual şi a facilita dialogul între mediul academic şi industrie, pentru a promova opţiunea de formare la locul de muncă şi pentru a încuraja cercetarea colaborativă în sensul sprijinirii formării abilităţilor transferabile pentru cercetătorii de la toate nivelurile.
Consiliul UE Competitivitate (Cercetare) reuneşte miniştrii responsabili pe probleme legate de industrie, piaţă internă şi cercetare din statele membre ale UE.

visoiuRomânul Robert Vișoiu a plecat duminică de dimineață din pole position în a doua cursă de GP3 de la Hungaroring și a reușit să termine primul după 17 tururi, aceasta fiind a doua victorie stagională pentru pilotul de doar 17 ani.

Vișoiu e singurul pilot al echipei MW Arden cu victorie în actualul sezon de GP3. El și-a conservat la Hungaroring locul de la start și în ciuda intrării la un moment dat a safty-carului l-a învins pe spaniolul Carlos Sainz fără prea multe bătăi de cap. Podiumul a fost completat de estonianul Kevin Korjus.

Vișoiu câștigase la începutul lunii a doua cursă a etapei de la Valencia, din Spania. Sâmbătă, în Ungaria, el a terminat pe opt în prima cursă, poziție care l-a trimis pe primul loc al grilei în întrecerea de duminică.

„Totul a fost incredibil, întreaga cursă. M-am zbătut puțin la început, pentru că am avut un start bun, Carlos a ținut aproape de mine și am fost aproape să pierd primul loc.”, a spus după cursă pilotul român.

După victoria de la Hungaroring, Robert Vișoiu a urcat pe locul 10 în clasamentul general. Urmatoarea etapă se va desfșura peste o lună, în Belgia, la Spa Francorschamps, și va putea fi urmărită în direct la Digi Sport.

VavilaCarolinaDeNordPoetei şi prozatoarei Vavila Popovici ştiinţa i-a dat multe cunoştinţe, însă literatura a încercat să o  înveţe ce să facă cu ele. Ştiinţa i-a  exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. În adolescenţă scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet la Conservatorul din Tg. Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara tenis şi înot, iar iarna, patinaj. Cu toate că visa să îmbrăţişeze o cariera artistică,  acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte la doar şaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iaşiul lui Eminescu, unde susţine şi promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie Industrială. Absolvă Institutul politehnic din Galați cu diploma de inginer.

I-a plăcut să lucreze în fabrică şi muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar  credea în profesia pe care o făcea, până acolo încât viaţa de familie şi cariera au avut prioritate în faţa scrisului şi aceasta din dragoste şi simţ al datoriei. Și-a iubit soţul şi pe cele două fiice, pentru care şi-a dorit dintotdeauna să fie sănătoase şi deştepte, şi la fel de mult îşi iubeşte şi nepoata pe care a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani şi pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. Ea însăşi afirmă că nu a avut o viaţă uşoară, mai ales că adesea tânjea după clipe de linişte, în care să poată scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învăţătura creştină care spune că esenţial este ca timpul să nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel şi sârguinţă, cu hărnicie, într-o direcţie în care te dirijează inima. Aşa a şi făcut, astfel că din acelaşi preaplin de dragoste au apărut în timp, douăsprezece volume de versuri și paisprezece volume de proză. Vavila Popovici este în prezent, pensionară şi locuieşte în Statele Unite ale Americii.

„Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea şi lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmură de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova.” Citind această definiţie pe care aţi dat-o poeziei, am înţeles că sunteţi un om pentru care arta reprezintă un alter ego, o a doua natură. Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Ana Pavlova se regăseşte în poezia dvs.?

 Da, poezia este prietenul meu nedespărţit! Împreună cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost şi rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindcă Jung şi alţi psihologi se grăbesc să afirme că în domeniul creaţiilor şi al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego şi super ego. Poate că există şi aceste dezechilibre, dar atunci când te naşti cu acest har, el nu poate fi decât, aşa cum spuneţi, un alter ego.

Cred că poezia trebuie să aibă din toate acestea, adică din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din tăria şi puritatea marmorei căutată şi şlefuită de Michelangelo, din graţia unei piruete… Ne  străduim noi, poeţii, dar asta nu înseamnă că şi reușim.

Aţi debutat în revista Chimistul” din Oneşti, în anul 1965, pe vremea când lucraţi ca ingineră la Combinatul Chimic din Borzeşti, însă debutul absolut a fost în revista „Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi păstraţi lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le păstrez o amintire frumoasă. Combinatul Chimic era cea mai mare întreprindere la acea oră, din ţară. M-au descoperit că scriu versuri, deşi ascundeam pe cât posibil această preocupare şi mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, nu l-am cunoscut personal. I-am trimis două poezii şi mi le-a publicat. Înseamnă că le-a citit şi i-au plăcut.

De ce „13 poeţi” şi nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales că eraţi câştigătoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalţi doisprezece?

Editura era în clădirea „Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oară să întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisă pe adresa mea, mi s-a comunicat că din motive de economie de hârtie, Elena Ceauşescu a dispus să se editeze un volum colectiv. Ceilalţi doisprezece poeți erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinică, Petru Dunca, Liliana Grădinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruşeţ. În 1990, adică după schimbarea regimului, cei care s-au perindat la direcţia editurii, toţi, pe rând, mi-au promis că-mi vor publica volumul de versuri şi au plecat tot pe rând, foarte curând: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi făcuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat că volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut să-l recuperez, s-a pierdut. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu primul roman, predat unei edituri din Bucureşti. Cu mari insistenţe l-am recuperat, după ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scările editurii, spre ieşire şi m-a întrebat, pe un ton de reproș: „De ce nu mi-aţi spus că soţul a fost condamnat politic?” Am rămas stupefiată, nu i-am răspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna şi am plecat. Dedusese din paginile cărții.

Din puținul meu timp liber am încercat la o altă editură să-mi public un volum de versuri, tot înainte de 1989 și am fost refuzată, spunându-mi-se că am prea mulți îngeri și prea multă tristețe în versurile mele. Un scriitor mi-a sugerat să scriu măcar o odă în volumul de versuri, închinată „conducătorului”. Bine înțeles că nu am acceptat. Alții au făcut-o, sincer sau duplicitar!

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărţile mele, nu puteau fi mărturisite gândurile şi întâmplările neplăcute, uneori dureroase, din acea perioadă a comunismului; sinceritatea nu putea fi preţuită, ci speculată şi pedepsită, tristeţea era un păcat. Şi oricum, până la acea dată, să poţi edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relaţii, ori făceai compromisuri. Nu exista o altă cale! Mare talent nu eram, relaţii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat să fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea şi căruia m-am plâns, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Astăzi la putere este  banul, politica şi femeia.” Mă gândesc acum, ce rădăcini adânci avem…

Ce a urmat după 1989, atât în versuri, cât şi în proză?

Imediat după acele întâmplări am hotărât să-mi public  volumele pe cont propriu şi le-am publicat pe rând, și iată că am reușit să public mai multe volume de poezie și proză.

„Te-ai arătat în ceaşca de cafea / dimineaţa, în balconul plin cu flori. / Soarele strălucea pe marginea ceştii / şi tu erai piticul negru / din ceaşca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinavă, dar şi la literatura fantastică a evului mediu. În ce măsură se regăsesc aceste accente în volumul “Piticul din ceaşca de cafea”, ca un “semn că sufletul nu cere odihnă”?

Un critic literar din Iaşi a scris despre această poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceaşca de cafea? Decât daimonul creaţiei, care stăruie în mintea şi sufletul creatorului….” Alt critic a scris: „Poemul « Piticul din ceaşca de cafea », care dă titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinţa de reînviere te duce la mitul lui Horus şi totuşi cea mai puternică realitate este cea din puterea visului, pentru că aceasta dezvoltă, transformă, educă transcendenţa trăită, este adevăr, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate despărţi.”

Să ne aducem aminte că Mitul era pentru vechii egipteni o cale de cunoaştere care ducea către lumină. Criticul a făcut această comparație, cred, având în vedere impresionanta iubire conjugală a zeiței Isis pentru Osiris. La vremea când i-am citit rândurile, am fost profund emoționată.

Dumneavoastră v-aţi gândit probabil, la cosmogonia scandinavă, despre care se spune că dă frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viaţa cu toate bucuriile şi suferinţele ei, nu este decât amânarea unui sfârşit… Mitologia nordică a fost și rămâne o sursă de inspirație în literatură, artă. M-a impresionat, spre exemplu, lucrarea „Inelul Nibelungilor”  a compozitorului german Richard Wagner în care sunt dezvăluite calitățile eterne ale personajelor portretizate în mituri, aventurile zeilor, uriașilor, gnomilor și oamenilor care luptă cu lăcomia și trădarea pentru a ajunge la un final izbăvitor; Brunhilde ia inelul magic și se aruncă împreună cu acesta într-un rug funerar, pentru a-l distruge pentru totdeauna. Sacrificiul ei aduce inelul înapoi Rinului și purifică lumea, pentru o nouă eră a iubirii… Frumos, înălțător!

V-ați gândit probabil și la literatura fantastică a evului mediu, la povestea Graalului sau basmelor din ciclul „O mie și una de nopți”; la cei care au creat acea miraculoasă literatură a secolului al XIX-lea, Honore de Balzac, Jules Verne, Oscar Wilde, Bram Stoker în romanul Dracula.

Sau poate la “Frasinul cosmic”, din mitologia europeană? Frasinul și Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului şi iarna venind şi vântul scuturând frunzele şi rămânând doar sufletul fără haină… Da, el, sufletul care nu cere niciodată „odihnă”!

 „În zilele de vară / când căldura / îmi învăluia trupul, / închideam ochii / şi mă rugam soarelui. / Din prea multă iubire / mă rugam” („Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodată că o paralelă între aceste versuri ale Vavilei Popovici şi cele ale lui Ion Barbu din “Riga Crypto şi lapona Enigel” (Mă-închin la soarele-nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Şi roata albă mi-e stăpână/ Ce zace-n sufletul fântână./ La soare, roata se măreşte,/ La umbră, numai carnea creşte/ Şi somn e carnea, se dezumflă,/– Dar vânt şi umbră iar o umflă…”) este absolut normală? Cum se autodefineşte lumea spirituală a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adeptă al cărui tip de cunoaştere filosofică sunteţi?

 Nu m-am gândit până acum la această paralelă şi comparaţia mă onorează; acolo este o dramă lirică puternică, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii săi, o dragoste fulgerătoare faţă de Enigel care iubea soarele: „Eu de umbră mult mă tem/ Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Şi ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbra deasă desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nţelept…” Este reluată oarecum tema din Luceafărul lui Eminescu, tot atât de liric redată imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri… Poate, acele versuri: „Din prea multă iubire mă rugam”?

Referitor la a doua întrebare, legată oarecum de prima, nu pot să afirm că mă încadrez strict într-o cunoaştere filosofică. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru că m-au obsedat multă vreme: „Dacă iubiţi poezia sau muzica, pierderile, creşterile, curgerile, dacă vă plac geometria şi rigoarea fără să vi se împietrească inima, dacă sunteţi în stare de un dram de nebunie şi un munte de măsură, veţi întâlni filosofia.” Şi cred că am întâlnit-o şi nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica născută din mirare în faţa rânduirii acestei lumi… Aşa se întâmplă, cu cât omul dobândeşte mai multe cunoştinţe, cu atât are mai  multe lucruri nelămurite, îşi pune mai multe întrebări. Mirarea aceasta filosofică rezultă şi din perceperea intensă a durerii, în urma căreia vin întrebările. M-am convins cu timpul că, prin acumulare de cunoştinţe, de experienţe mai plăcute sau mai triste, vine momentul când îți ordonezi răspunsurile și îţi faci o filozofie asupra vieţii care este numai a ta şi pe care o poţi păstra în tine sau poţi s-o faci cunoscută semenilor, prin una din formele artei. Cred în Dumnezeu şi în Împărăţia Lui, cred în dreptate, adevăr, iubire; în libertate, în fericire,  în lumină – spirit viu care coboară din soare şi intră în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa că oamenii au început să filosofeze mânaţi fiind de „mirare”. Şi aşa este! Dacă ai ochi să priveşti cu atenţie această lume, începi să te miri. Şi te miri şi te miri şi te întrebi şi răspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem şi gândim trebuie să-l avem pe Dumnezeu în viaţa noastră. Nu trebuie să respingem nimic din ceea ce ar putea exista, fiindcă gândirea ne este atât de limitată! Libertatea şi fericirea spre care tindem nu se pot obţine decât prin iubire şi dăruire; iubire faţă de aproapele nostru; iubirea care ne este însămânţată în suflet şi pe care trebuie s-o îngrijim, ca această sămânţă să ajungă să rodească. Cred că trebuie să ne străduim pentru a înlătura animalitatea, egoismul şi barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convieţuire normală de care avem atâta nevoie, iată în ce cred! Mai cred că trebuie să ne debarasăm de teama care ne-a însoţit şi ne însoţeşte încă. Să devenim încrezători în forţele binelui, să fim curajoşi, cu compasiune faţă de aproapele nostru, dar şi faţă de departele nostru, de ce nu? şi cu spirit de sacrificiu, aşa cum ne învaţă Hristos, iar sacrificiul înseamnă renunţare în favoarea semenului tău, izvorâtă din preaplinul dragostei.

„Sus – un cer îndepărtat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ «Cerul cerului al Domnului este! »/ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicaţi această înclinaţie specifică simbolismului, spre nostalgie şi spre valenţele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutică ce vă caracterizează?

Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimării lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. După mine este un mare poet! Am găsit într-o revistă un articol în care se spune despre băcăuanul Bacovia că este «un ins epuizat prematur, că percepe timpul ca un bătrân, îmbătrânit de eşecuri şi celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră… pentru bătrâni, provinciali, «nordici» timpul trece greu, monoton şi chinuit». M-a durut şi m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi şi a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însă, cu caracterizarea lui Ion Caraion: «Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obţine arta.» Cred că m-a influenţat în scrierea unor poezii. A scris poezia „Amurg”, amintind de Corbii poetului Tradem: „Trec corbii – ah, „corbii/ Poetului Tradem – /Și curg pe – noptat/ Pe-un târg înghețat…”

Fiindcă tot vorbim despre creație, despre poezie, permiteți-mi să divaghez puțin, să  întreb cine își mai amintește de talentatul poet craiovean Traian Demetrescu, care semna de multe ori cu pseudonimul literat Tradem? A fost cel care a recunoscut printre primii valoarea lui Eminescu și l-a caracterizat într-un vers „tu dulce-al poeziei Crist”. A scris poezia „Corbii”: „Pe plopii ninși/ Coboară corbii-n pâlc de doliu,/ Cernesc al iernei alb lințoliu,/ Și, triști, de foame par învinși…/ Cugetători,/ Privesc pe cer, privesc departe;/ Pe când un glas de vânt împarte/ Un cântec care dă fiori…

Pe atunci, invocând acest dialog al spiritelor, am scris poezia „Visul lui Bacovia”: „O floare, un gând, un poem/ Și-n mii de speranțe,/ Mii de cutezanțe/ Și visul poetului Tradem./ Ce glasuri interioare îmi sună!/ Ce voci! Mă-ngrozesc să le-ascult,/ Pe când apărând blânda lună/ Mă poartă în nopți de demult./ O floare, un gând, un poem,/ Vise mă fac să evoc./ Unul din ele invoc,/ Visul poetului Tradem”.

Am scris cândva și o poezie intitulată „Dragoste de Bacovia” care se termina cam aşa: „Privea în sus şi-mi arăta/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zări argintii”./ Râdea emoţionat, vibrau în el „scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am căzut în genunchi şi-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-mă cu pana ta!”

Cât priveşte nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteţi a cita cuvintele lui Constantin Noica: „Melancolia este fericirea ce se hrăneşte din absenţe.” Şi această absenţă a persoanei iubite, pierdută pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiraţie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensaţie a absenţei, cu iluzia transformării ei în prezenţă. Andrei Pleşu spune că melancolia este un moment de înstrăinare, de izolare : „Priveşti ceva, ai vrea să-l iubeşti, dar nu poţi, simţi că între tine şi el este o distanţă pe care n-o poţi diminua.” Câtă dreptate are!

A apărut cu ceva timp în urmă, „Jurnalul unei fete greu de mulţumit”, o carte scrisă de Jeni Acterian. În literatura română, jurnalul, se întâlneşte la Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune „File de jurnal”, „Jurnalul unei veri”, dar şi „Jurnal american”. Vă consideraţi o continuatoare a scriitorilor anterior menţionaţi în ceea ce priveşte mărturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalităţi reflectate ca o confesiune generată de anumite împrejurări de viaţă?

Unii şi-au pus întrebarea dacă un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred că da! Îmi place să scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectură, etc. Contemplu, gândesc şi reflectez. Reflecţia deci, însoţeşte contemplaţia. Îţi exprimi propriile gânduri şi păreri şi stârneşti gândurile cititorului care intră într-un dialog al undelor cu scriitorul. Părerea lui Mircea Eliade era că cel ce scrie un jurnal, în măsura în care el încearcă să capteze măcar o parte din ceea ce vede şi simte, trebuie să accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Şi totuşi, a scris jurnale. Tolstoi spunea că jurnalul este o redare a realităţii. Eu accept ideea de a fi o redare a realităţii, dar ca să fie şi literatură, cred că trebuie depăşită într-un mod această realitate, trebuie transcendentalizată, dacă se reuşeşte, bineînţeles…

Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destăinuire, de sinceritate pe care o are orice om; unii o fac verbal, alţii în scris. George Călinescu spunea că este o prostie să scrii un jurnal, actualul critic Ion Simuţ spune (am găsit un articol în „România literară”) că jurnalele ar trebui să stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt păreri şi păreri, dar jurnalele se vând şi se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea că Jurnalul poate avea capricii, lejerităţi, copilării, confesiuni şi chiar indiscreţii. Aşa şi este! Jurnale s-au scris şi se scriu şi rezistă şi chiar au mare succes în comparaţie cu literatura de ficţiune. Consimt spuselor lui Marquez: „Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima”.

VavilaPopoviciCarolina Suntem la capitolul memorialistică, „Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizării acestei cercetări a societăţii româneşti? Cât si cum v-aţi documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentaţi viaţa în complexitatea ei socială şi psihologică?

„Albumul cu fotografii” este o carte editată în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie şi este o lucrare memorialistică alcătuită din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea şi inima mea. Singura ficţiune este cel de al treilea copil (băiatul), spre a scoate în evidenţă mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redată în romanul „Binele şi Răul”).

Scriind toate cărţile la persoana întâia, am fost întrebată după citirea fiecărei cărţi dacă este viaţa mea şi am subliniat că m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate acţiunii, a face… literatură. Această carte însă, în mare parte nu este ficţiune, ci realitatea vieţii pe care am trăit-o. Și nu este singura carte scrisă în acest mod!

 De unde provine dramatismul scrierii de faţă? Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, care este fotografia ce vă este cea mai dragă din acest album?

 De unde provine dramatismul? Din viaţa pe care am trăit-o. Fotografia cea mai dragă este a soţului pe care l-am pierdut.

La ce lucraţi în prezent ?

Am două cărţi în lucru. Mereu am câte două cărți în lucru. Prima este un volum bilingv de versuri, a doua este o carte de amintiri, intitulată „Popasurile vieții”.

Cum arată viitorul?

Hm! Mult a fost, puţin a rămas! Pentru mine vorbind. Timpul vieţii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleacă… Îmi pare rău, fiindcă va fi plin de evenimente. Cred că nu trebuie să ne speriem, fiecare generaţie a avut probleme noi, mai grele, mai uşoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie să poarte în suflet credinţa în Dumnezeu. Cu ea va depăşi mai uşor greutăţile.

 Ce recomandare aţi dori să le faceţi celor care abia acum încep să scrie?

 Să iubească adevărul, să viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Să citească mult şi sistematic. Să caute valoarea în viaţă. Să-şi facă bibliotecă şi fişe pentru cărţile citite. Să scrie, dar să nu se grăbească să publice. Eu m-am grăbit, fiindcă am pierdut din timpul scrierii şi acum îmi dau seama că ar fi trebuit să revizuiesc cu atenţie textele şi să fiu mai exigentă cu editarea lor.

Ce hobby-uri aveţi?

 Am avut multe. Acum mi-a rămas doar muzica.

Cât de multă poezie există într-o reacţie chimică?

O reacţie chimică se prezintă ca un fenomen în urma căruia două sau mai multe substanţe puse în contact în anumite condiţii, formează substanţe diferite, altele decât cele iniţiale. Te minunezi când vezi că una pui şi alta iese. În poezie folosim cuvinte din bogăţia limbii, după gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alăturăm într-un mod, ele se atrag, se amestecă, explodează, uneori (ce mult aşteptată este explozia cuvintelor!), formând idei şi imagini pe care cititorul le gustă… Ne minunăm, uneori, pentru ce a ieşit. Se întâmplă să nu-ţi mai recunoşti gândurile care te-au însoţit. Poezia este, da, o alchimie, o  modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reacţie chimică, ne tulbură, ne mişcă, ne fascinează.

Octavian D. Curpaș, Phoenix, Arizona

afis_girueta zburatoare_Cafeneaua Légère și grupul 4ART au plăcerea să vă invite la expoziția de pictură “Girueta Zburătoare” a artistului plastic Teofilia Juravle.

Expoziția reunește pe simezele cafenelei Légère compoziții plastice realizate într-o tehnică mai puțin utilizată de către artiști: tehnica picturii pesticlă. Chiar dacă pictura pe sticlă este de cele mai multe ori asociată cu icoana, Teofilia ne propune compoziții inspirate din viața sa, din universul ei lăuntric. Lucrările animate de personaje – fie că este vorba despre sine, familie sau prieteni – transmit, prin cromatica aleasă, bucuria vieții. Elementele de limbaj plastic sunt atent ordonate și dispuse echilibrat pentru a crea un spațiu plastic armonios și original.

Expoziția se va desfășura între: 29 iulie–19 iulie 2013.

Adresa Légère: Piaţa Rosetti, nr. 5, sector 2, București

Teatrele de stat sunt încă în vacanță, dar nu și doamna Rodica Mandache, al cărui farmec artistic vom avea ocazia să îl vedem strălucind în spectacolul “Marea iubire a lui Sebastian”, careva avea loc vineri, 2 august, ora 19:00 în cafeneaua Godot Cafe Teatru, situată pe strada Blănari, nr 14.Emoția artistică este completată de cei mai apreciați actori ai tinereigenerații: MariusManole, Ana-Ioana Macaria și István Téglás. Rezervările se pot face la numerele de telefon 021 3161682 și 0736 414 244 zilnic între orele 12:00 și 19:00.

Marea iubire a lui Sebastian afiș 2 august 2013Marea iubire a lui Sebastian e o piesă cu un singu rpersonaj, Leny Caler, actrița ce-și trăiește bătrânețea melancolic, visând cu nostalgie la Mihail SebastianLeny Caler, întruchipată de Rodica Mandache, nu e însă singură pe scenă. E înconjurată de umbrele trecutului care o învăluie precum fumul tigării lui Sebastian, jucat de Marius Manole, care strigă din trecut cu dragoste, durere sau gelozie.

Alături de Leny și Sebastian, se află Ștefan Valeriu și Corina, personaje ale piesei lui Sebastian, “Jocul de-a vacanța“, ale căror voci se strigăși se cheamă din extremitățile scenei. Piesa, Jocul de-a vacanța, ar fi fost scrisă de Mihail Sebastian specialpentru Leny Caler, iar vocea Corinei, se vrea un alter ego al cochetei Leny.

Întrepătrunderea dialogului dintre Leny și Mihail cu replicile Corinei și ale lui Ștefan Valeriu sporesc emoția piesei. Dacă Leny și Mihail se ceartă și sunt amuzanți, Ștefan Valeriu lansează întrebări grele, ale căror răspunsuri plutesc peste destinul iubiri icelor doi.

De asemenea, secvențele muzicale, bine alese, aș spune, creează o atmosferă boemo-romantică, amintind de vremurile Bucureștiului interbelic sau intervin în visările lui Leny, pentru a-i spori tragismul.

“Mi-e atât de dor să fiu fericit..”  “Mi-e atât de dor să fiu fericită..”

De la discuții despre teatru, viața actorilor, modalitatea în care textul unei piese este incorporat de actor în propriul lui eu, de la cochetării femeiești, priviri intense, scene de gelozie, piesa se îndreaptă crescendo spre un final tragic. Mihail Sebastian moare lovit de un camion în 1945, iar Leny, “care s-a încăpățânat să trăiască” e singura martoră a iubirii lor trecute.

Momentele în care vocea caldă și asprită de vârstă a Rodicăi Mandache ne povestește cu un nod în gât despre Sebastian mort, plutind sub mormane de flori, într-o zi de mai, sunt într-adevăr emotionante.

 

concurs arhitecturaÎn perioada iulie-septembrie 2013 are loc o nouă ediţie a Concursului de Arhitectură Contemporană în Ţara Moţilor. Concursul – organizat de CJ Alba – li se adresează arhitecţilor, urbaniştilor şi studenţilor de la facultăţile de arhitectură şi urbanism, având ca scop promovarea şi protejarea peisajului cultural şi a arhitecturii tradiţionale din Ţara Moţilor. Premiile concursului din acest an se ridică la 10.700 de lei, competiţia desfăşurându-se pe 2 secţiuni: pensiune turistică şi locuinţă. Concurenţii pot participa atât individual cât şi în echipă, iar în ceea ce priveşte proiectele înscrise în concurs vor trebui să utilizeze tehnicile contemporane de construire, dar să aleagă materiale de construcţie ţinând cont de spiritul locului. De asemenea, vor trebui să aducă inovaţie şi sustenabilitate, prin integrarea unor noi materiale şi tehnici de construire. Ion Dumitrel, preşedintele CJ Alba, spune despre acest concurs: „Încercăm, în acest mod, să conştientizăm nu doar populaţia ci şi administraţiile locale şi profesioniştii din domeniul arhitecturii şi urbanismului asupra necesităţii de a păstra identitatea acestor locuri, arătând că se poate face dezvoltare şi în armonie cu natura şi cu tradiţiile locale”. De notat faptul că cele mai bune proiecte vor fi selectate şi organizate în cadrul unei expoziții itinerante ce va trece apoi pe la toate Primăriile din zona Ţării Moţilor. Întreaga documentaţie a concursului este disponibilă pe site-ul Consiliului Judeţean Alba – www.cjalba.ro . Termenul limită pentru transmiterea proiectelor este 11 septembrie pentru proiectele depuse la sediul CJ Alba, respectiv 16 septembrie pentru cele sosite prin poştă. Proiectele câştigătoare vor fi anunţate în data de 27 septembrie. http://plaiuluminatu.ro

 

 

 

_sonoroPână la data de 30 septembrie 2013, în mai multe oraşe din ţară se desfăşoară SoNoRo Conac, festival de muzică de cameră. A doua ediţie a “Caravanei Metropolis”, Cinema în aer liber, care aduce publicului din Braşov, Bucureşti şi Sibiu atmosfera grădinilor de vară, cu filme premiate şi filme de public.

AradGhioroc Summer Fest – distracţie, muzică, concursuri cu premii (până la data de 25 august).

ArgeşCaravana BookLand – târg de carte (până la data de 4 august).

Ilfov„Vară de Poezie şi Jazz” la Mogoşoaia – seri culturale de excepţie, cinci poeţi şi 20 de jazz-işti la Palatul Brâncovenesc (până la data de 18 august).

 

Cea de-a doua ediţie a Caravanei Muzeelor se desfăşoară în perioada de vară, până la13 septembrie 2014, de miercuri până vineri, de la ora 10.00. În această perioadă, nouă muzee şi organizaţii culturale bucureştene găzduiesc ateliere de educaţie cultural-artistică pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 şi 10 ani.Fiecărui muzeu îi va fi dedicată o anumită săptămână din intervalul propus, perioadă în care muzeul va fi prezentat copiilor prin intermediul a trei teme de discuţie. În a doua parte a fiecărei zile, copiii se vor implica în activităţi practice, potrivit globalmindscape.ro. Muzee participante: Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărții Vechi, Muzeul de Artă „Vasile Grigore – pictor şi colecţionar”, Muzeul Naţional al Pompierilor din Foişorul de Foc, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Muzeul Naţional Tehnic „Prof. Inginer Dimitrie Leonida”, Anaid Art Gallery si Fundaţia Lowendal. Ultima săptămână este dedicată unui muzeu surpriză din Bucureşti.

steinwaybartcase2Una dintre cele mai active personalităţi ale vieţii muzicale româneşti, Dan Dediu, va concerta la Klavierhaus, în New York, în 2 august 2013, orele 7pm. Găzduit de prestigioasa sală de recital din Manhattan, concertul-portret propune publicului newyorkez prima-audiţie americană a ciclului pentru pian la patru mâini Idyllen & Guerrillen, Fantasia fantomagica sul nome B.E.C.H. op.97 pentru pian la patru mâini, Lévantiques op.64 pentru pian, Les Barricades mistérieuses reloaded pentru pian.

Dan Dediu va concerta alături de Valentina Sandu-Dediu.

Evenimentul din 3 august, orele 7pm, la sediul Institutului Cultural Român de la New York, va prilejui o întânire cu membrii ai comunității românești. Cei doi muzicieni vor dialoga cu iubitorii muzicii clasice despre școala românească contemporană de compoziție și vor prezenta publicului fregmente video din premiera absolută a operei O scrisoare pierdută, al cărei libret are la bază capodopera omonimă a lui Ion Luca Caragiale.

dandediuLaureat al mai multor premii naţionale şi internaţionale, atât în calitate de compozitor, cât şi de interpret, compoziţiile lui Dan Dediu au fost publicate de edituri de prestigiu precum Peermusic (Hamburg şi New York), Lucian Badian Editions (Ottawa), Editura Muzicală Bucureşti. Extrem de activ în viaţa muzicală românească, totodată şi rectorul Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti (UNMB) din anul 2008, şef al catedrei de compoziţie din cadrul UNMB în perioada 2000 – 2008, director artistic al festivalului Săptămâna Muzicii Noi (ediţiile din 1999, 2001, 2007 şi 2008) şi director artistic al ansamblului şi festivalului Profil (ediţiile 2004 şi 2006), cu peste 100 de eseuri, articole şi cronici publicate şi numeroase participări la conferinţe de profil. Diverse burse de creaţie sau cercetare (Herder şi A.Berg -Viena, Ircam-Paris, New Europe College-Bucureşti, Colegiul de ştiinţe-Berlin, Villa Concordia – Bamberg) au avut un rol hotărâtor în evoluţia sa componistică.

Valentina Sandu-Dediu, profesor universitar doctor și pianist, laureată a numeroase premii naționale și internaționale, s-a perfecţionat în Austria cu o bursă a Fundaţiei Alban Berg, în Germania la Wissenschaftskolleg zu Berlin, în România obţinând două burse de la New Europe College.

A publicat peste 30 de studii şi 300 de articole în România, Polonia, Albania, Ungaria, Germania, U.S.A. şi Canada. De asemenea, este autoarea a opt volume de muzicologie. În calitate de interpretă, susţine recitaluri de muzică de cameră și a înregistrat un CD împreună cu Ray Jackendoff, editat de Albany-Boston, două CD-uri împreună cu Dan Dediu şi Ionuţ Ştefănescu, editate în Germania (Cavalli Records şi Neos), precum şi un CD avându-l ca solist pe Aurelian-Octav Popa.

O scrisoare pierdută – în premiera scenică absolută a Operei Naționale București, delectează sonor prin amalgamul armonios de stiluri şi genuri diverse ce-şi împart accesul la prim-plan în funcţie de personaje şi situaţii. Dan Dediu explică cel mai bine felul în care şi-a conceput opera, la care a lucrat peste trei ani: Tipătescu – un tango de Piazzolla. Trahana­che, uns cu alifiile ritmurilor și inflexiunilor melodice balcanice; Cațavencu, versatil și alunecos într-un registru ce trece de la hora lungă și romanță la habaneră și French can-can; Farfuridi, cu dublura sa Brînzovenescu, pendulînd între bossa nova și peșrev turcesc; Cetățeanul turmentat, luînd în piept talazurile fanfarei moldovenești; Pristanda, fante de cartier cu năduf de musical hollywoodian; Dandanache, un OZN politic arhetipal muiat în sos de vin folcloric, cu un iz suspect de manea, dar cu pretenții și reușită de simfonie; mulțimea – o oaste de zevzeci chiuind și chefuind de zor. Și, bineînțeles, Zoe: platoșă mîndră de bolero, ascunzînd însă o oază de omenesc, de iubire și suferință sub chipul unui vals trist.

Ciclul Idile şi Guerrille pentru pian la patru mâini omagiază personalităţi sau personaje feminine ilustre: Dulcineea (Cervantes), Beatrice (Dante), Margareta (Goethe), Ofelia (Shakespeare) s.a. Ambiţia opusului este de a surprinde muzical esenţialul fiecărei apariţii, în sensul acelui goethean ewig weibliche, modulat pe caracteristicile personajelor. Fiecare Idilă constituie astfel un comentariu al unei forme diferite de feminitate. Dedicația este, de fiecare dată, introdusă printr-un cuvânt ritual – germanul für -, preluat în semn de omagiu de la beethovenianul Für Elise. Piesele acestui ciclu ilustreaun demers stilistic simplificator, înclinat spre clasicitate şi totodată o ilustrare a credinţei compozitorului în posibilitatea existenţei unei muzici ce poate fi înţeleasă nemijlocit de către diferite categorii de melomani.

ICR New York


MVC0701110005feriaAbrilSambata si duminica între orele 17 si 24, va avea loc in Arganda del Rey, in Recinto Ferial (Avenida de Valencia – langa cartierul Gran Habitat), Targul Transilvania. In cadrul targului ne vom bucura de muzica populara autentica, costumele si dansurile populare romanesti, artizanat si curiozitati, vanzare de produse traditionale romanesti si desigur produsele gastronomice romanesti atat de mult apreciate in toata lumea.
Totodata, publicul prezent va avea ocazia sa participe la trei concursuri inedite:
Concurs de talente pt copii: cantec sau poezie. Premiile vor fi dulciuri si o ora petrecuta in castelul gonflabil.
Concurs in familie: cunoaste-ti partenerul, atat sambata cat si duminica. Premiul zilnic consta in 25 de mici, o lada cu bere si 10 langosi.
Concurs tombola pt sambata si duminica, care va avea ca si premiu greutatea castigatorilor in sticle de bere.

Organizator este Uniunea Muncitorilor Romani. Sponsorul evenimentului este Carmangeria Romaneasca. Colaboratori sunt Primaria din Arganda del Rey si Asociatia Dacia Hiperborea.
Parteneri media: Ziarul Romanul si Radio Romanul.