Dumnezeu Te alege, nu ca să Te înalţe, ci ca să Te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, credinciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani – 9, 10, 11). Este de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalţi, Iisus Hristos şi-a dat viaţa pentru toţi, suntem aleşi, pentru a fi la dispoziţia tuturor. În creştinism, alegerea Este universală, ucenicii au fost trimişi la toate neamurile. Epistola către Efeseni: Este cartea eclesiologică a Bisericii. Prin opera Sa Iisus Hristos recapitulează totul, concentrează totul sub un singur cap: El, şi aceasta Este marea taină că: „păgânii sunt împreună cu noi martori ai aceleaşi făgăduinţe”. Domnul nostru Iisus Hristos rupe peretele vrajbei dintre Israel şi păgâni. Aceasta Este misiunea Bisericii, marele mister: ea împacă totul şi ceea Ce este pe orizontal şi pe vertical. Misiunea sa este a chemării, a slujirii şi împăcării. Referinţe speciale avem la Sf. Ap. Şi Ev. Matei – cap.10 şi Luca – cap. 9 din ele rezultă legătura indisolubilă dintre evanghelizare şi slujire, Biserica făcând prezentă, ca activitate mântuitoare, prezenţa Lui Iisus Hristos în lume şi în Istorie.

            Biserica şi Iisus Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei Este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică. Dar mărturisirea în istorie este incomodă pentru societatea bazată pe minciună, înşelăciune şi violenţă. Al mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte cu diavolul, a nu mărturisi înseamnă an avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării.

Începând cu Sfintele Evanghelii, care prezintă viaţa şi activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, continuând apoi cu alegerea şi pregătirea Sfinţilor Apostoli, şi după aceea prin comunităţile locale înfiinţate de  aceştia, se observă că Biserica se dezvoltă ca o instituţie de sine stătătoare. Firesc, ea se va supune legilor Statului în care îşi desfăşoară activitatea, colaborează cu instituţiile statului de drept, oricare ar fi acesta, poate chiar se implică în unele treburi ale statului ori ale conducerii acestuia, în viaţa politică, socială sau economică, păstrându-şi însă autonomia sa, independenţa doctrinară.

Aşadar, vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei Este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”… Chemarea ei se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare.

Spaţiul românesc oferă din acest punct de vedere o imagine cu totul deosebită căci istoria Bisericii şi istoria statelor româneşti, mai ales a celor feudale, se întrepătrund adânc. De la existenţa clandestină din primele trei secole creştine până la conducerea bicefală a Evului Mediu, de la atitudinea servilă a începuturilor moderne ale României şi intervenţiile brutale – ca în vremea lui Cuza – până la vicleana rezistenţă, aparent împăciuitoare ori adânc împotrivitoare  din perioada comunistă toate pot fi normative sau, dacă dorim, normale în anumite epoci istorice.

După anul 1989 s-a conturat o discuţie, în care s-au exprimat opinii diverse asupra raporturilor pe care Biserica Ortodoxă Română le-a avut, prin intermediul reprezentanţilor săi legitimi, ierarhi şi slujitori, dar şi simpli credincioşi mireni, cu Statul comunist.

Dintru început se cuvine amintit că un astfel de demers trebuie detaşat de anumite şabloane. Se disting aici cel puţin trei direcţii diferite, pe care ne vom feri a le urma exclusiv:

1.      Cei ce consideră Biserica Ortodoxă Română total obedientă, chiar colaboraţionistă cu regimul comunist, după modelul oficial al  Bisericii Ortodoxe a Rusiei, (ştiut fiind că în Uniunea Sovietică a funcţionat în paralel şi o Biserică Ortodoxă „subterană”, clandestină)[1];

2.      Cei ce consideră Biserica Ortodoxă o martiră totală a comunismului, caz în care doar cu anumite excepţii ,,Biserica a luptat total prin toate mijloacele ce i-au stat la dispoziţie împotriva molimei roşii a comunismului”;[2]

3.      Cei cărora deşi le indiferent aparent ce s-a întâmplat, emit păreri de cele mai multe ori împotrivitoare Bisericii pe care o consideră în mare parte o instituţie total depăşită de realităţile lumii moderne contemporane, un „dinozaur încă viu” dar oricum pe cale de dispariţie şi care în cel mai bun caz va deveni în societatea post-modernă şi „post-creştină” un fel de instituţie caritabilă, un „institut de psihologie” sau un refugiu ultim al unor marginalizaţi ai societăţii;

Nici una din cele trei direcţii amintite nu are o desfăşurare pură, ci în sânul fiecăreia dintre ele se manifestă diverse personaje ce emit adesea aşa-zise „judecăţi de valoare” sau se vor a fi „formatori de opinie” fără însă a aprofunda fenomenul în esenţa sa, dincolo de nişte şabloane care poate nu sunt străine unor anumite interese al diverselor grupuri ori persoane.

 Departe  gândul de a denunţa pe cineva sau de a jigni, de a apăra sau de a acuza, devine neapărat necesar ca un fenomen precum comunismul şi implicaţiile sale în domeniul religios să fie cercetate cu atenţie, comentate, tălmăcite şi judecate prin prisma istoriei reale a acelor timpuri. Lecţiile istoriei trebuie învăţate, fiindcă altfel, aceleaşi greşeli se pot repeta, dar cu repercusiuni mult mai grave. Civilizaţia contemporană confirmă că reactivarea unor mişcări politice precum neo-comunismul sau neo-nazismul aduc cu ele dezechilibre profunde la nivel social, tulburări majore, răsturnări spectaculoase de valori şi norme confirmate anterior ca autentice şi viabile.

Pentru o privire retrospectivă şi o analiză cât mai corectă a fenomenului de interacţiune dintre administraţia şi statul de tip comunist şi Biserică, în general,

s-au identificat  o sumă întreagă de posibilităţi de informare. Sursele primare ale lucrării se constituie în arhivele CNSAS, ale Ministerului Justiţiei, şi a altor instituţii religioase ori laice. Acestea, prin conţinutul lor oferă cercetătorului posibilitatea de a-şi forma o imagine cuprinzătoare asupra atmosferei epocii dar şi asupra unor evenimente şi momente speciale. Începuturile s-au făcut prin aprofundarea unor materiale deja cercetate provenind din Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, din fondurile dedicate Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, CC al PCR cu unităţile sale specifice structurale: Cancelarie, Secţia Economică şi Secţia Relaţii Externe, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Direcţia Generala a Poliţiei, Ministerul de Interne – Direcţia Administraţiei de Stat.

Un rol cu totul deosebit îl poate juca cercetarea directă a documentelor, aflate în momentul de faţă în custodia CNSAS. Fiindcă am vorbit de documente, de un nesperat şi real folos pot fi colecţiile de documente publicate sub egida unor instituţii prestigioase precum Arhivele Naţionale ale României, Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului şi chiar CNSAS.

Stelian Gombos – va urma


[1] A se vedea diverse referiri atât la Alexander Soljeniţân, Arhipelagul Gulag, Bucureşti, 1997, dar şi în lucrarea Arhimandritului Nectarie Antonopoulos, Sf. Arhiepiscop Luca – chirurgul fără de arginţi”, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2007. Denis Deletant, România sub regimul comunist, Editura Academia Civică, 2006

[2]  Ioan Dură, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist (1945-1989), Editura Ramida,1990