Societatea umană, pe întreg parcursul dezvoltării ei, a cunoscut diverse forme de organizare şi administrare. Cronologic, omul a evoluat de la etapa ginţilor şi a triburilor până la statul modern.

De asemenea, din perspectiva religioasă oamenii s-au organizat având, de-a lungul vremii, forme mai asemănătoare sau diferite, funcţie de nivelul de dezvoltare, de etapa istorică, de credinţa pe care au avut-o, oricine ştie de ce alţi factori.

Cercetările antropologice au demonstrat că până şi cele mai primitive dintre populaţiile lumii au avut un cult oarecare în cadrul căruia au fost prezente permanent ideea de suflet şi ideea unui mod de organizare. Societăţile patriarhale sau matriarhale ale antichităţii preistorice cercetate până acum ne dovedesc că religia stă la baza oricărei forme de dezvoltare umană. Ea răspunde dealtfel unei necesităţi fireşti a omului din toate timpurile.

Referindu-ne la creştinism, o instituţie organizată a credinţei a existat de la început. Această instituţie a fost şi este Biserica. Ea poate fi definită ca „instituţia sfântă, care este întemeiată de Cuvântul Cel întrupat al lui Dumnezeu, spre mântuirea şi sfinţirea oamenilor, şi care posedă puterea şi autoritatea Lui dumnezeiască, constând din oameni care au aceeaşi credinţă, se împărtăşesc de aceleaşi Sfinte Taine şi se împart în popor şi cler conducător, care îşi derivă autoritatea şi puterea prin succesiune neîntreruptă de la Apostoli şi prin aceştia de la Mânuitorul Iisus Hristos”[1].

În timp au existat adesea interferenţe şi/sau suprapuneri între instituţia Bisericii şi cea a Statului, între autoritatea religioasă şi cea civilă. Esenţial însă statul, administraţia politică şi-a delimitat în cele din urmă funcţionalitatea faţă de latura religioasă. Fiecare dintre ele se preocupa de o anumită dimensiune a dezvoltării omului. Tradiţia bizantină, pe care s-a dezvoltat societatea medievală românească impune acea separaţie a puterilor în Stat. Astfel putem spune că în vreme ce administraţia civilă, laică, politică, prevede şi se preocupă de relaţionalitatea imanentă, orizontală, a persoanei umane cu semenii săi, administraţia şi organizarea şi în ultimă instanţă instituţia religioasă adică Biserica, are în preocupările sale perspectiva transcendentă a omului, relaţia lui personală şi comunitară cu Dumnezeu. Aici nu e loc de interpretări confesionale sau de deosebiri în ceea ce priveşte religia la care ne referim. Asimilăm unei instituţii de tip eclesial şi manifestările religioase ale altor credinţe religioase: musulmanii şi moscheea, evreii şi sinagoga.

Biserica este o instituţie divino-umană, întemeiată de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos prin Jertfa de pe Cruce. Ea capătă o formă  văzută prin comunitatea ce ia naştere în ziua Cincizecimii, în urma predicii Sf. Ap. Petru (Faptele Apostolilor, cap. II).

Vorbind despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, am ajuns la multe definiţii Ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor… Nu ştiu, în schimb, în Ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le Este locul şi rostul!

Şi din cauza acestei stări de fapt există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care Este viaţa în Iisus Hristos şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului şi a destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger de fapt el ajunge fiară.

            Omus secundus Deus – maximă iluministă şi marxistă – Este concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii an aflat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

            Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face Ce vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu Este o sumă de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu e una gnostică, teoretică.

            Se uită că religia creştină nu Este rodul căutării omului ci Este istoria căutării omului de către Dumnezeu. În Revelaţie, în această căutare şi descoperire, Dumnezeu nu comunică numai adevărul despre El, ci se deschide El Însuşi şi ne arată condiţiile mântuirii în El. Unirea omului cu Dumnezeu este scopul Revelaţiei, deci umanul este uman numai în Dumnezeu. Această înfiere a noastră în Iisus Hristos se realizează în Biserică. Acesta este mesajul Ortodoxiei şi puterea ei unică: accesul la duhul înfierii.

            Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea Este aleasa şi Ea Este plină de Treime, spune Sfântul Vasile cel Mare: Ea este aleasă şi ea trimite. Sfânta Treime Este baza, modul structurii funcţiilor Bisericii. Taina coborârii Sfintei Treimi şi taina urcării omului la Ea Este esenţa adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care Este Biserica. A fi creştin, a fi în Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică, după principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care rupe pe Iisus Hristos de Treime, de Biserică, face din Ea o simplă învăţătură umană.

            Mântuirea în Biserică Este intrarea în comuniune cu Sfânta Treime căci Ea, Biserica Este locul şi spaţiul manifestării Sfântul Treimi. Iar Biserica se manifestă în Sfânta Treime, în care se află nuanţele persoanelor: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântul Duh (Tainele iniţierii). De aceea cea mai mică biserică devine Ierusalimul ceresc. Iisus Hristos ne mântuie nu în primul prin învăţătura Lui ci în prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii (Ioan 6, 35). De aici rezultă inseparabilitatea operei şi învăţăturii Lui Iisus Hristos de Persoana Sa, şi acesta Este un principiu dogmatic. Domnul Iisus Hristos nu a venit să ne dea numai o gnoză, o cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al mântuirii: El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea: Este viaţa noastră în Sfânta Treime după cum Sf. Ap. şi Ev. Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala se identifică cu persoana Lui Iisus Hristos. La fel Revelaţia nu este o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea Este persoana Lui Iisus Hristos, Este viaţa Sfintei Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, ruperea omului de Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin erezie, Este un „pustiu de bine”. „Ei uită că ascultarea şi smerenia Este modul existenţei în sânul Sfintei Treimi”, după cum spune Sfântul Siluan Athonitul. Ei uită că Iisus Hristos „trăieşte în eternitate în stare de Fiu”, adică de ascultare.

            După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate” arată natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şi a tradiţiei liturgice şi patristice, căci Iisus Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16, 13).Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu an înţeles alegerea ca supremaţie.

Stelian Gombos – va urma


[1] Hristou Androutsos, Dogmatica Bisericii Răsăritene, traducere de Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930, p.281.