Iarna era amenintata de razele timide ale soarelui, suflul ei neiertator se retragea in adancurile pamantului in fata spectacolului oferit de florile care isi etalau coloritul si de mugurii copacilor care se deschidea de prea multa viata, insa nu pleca din inima lui Victor.
– Uite, un ghiocel! a strigat Ana, entuziasmata.
   Era atata lumina in sufletul ei naiv, atata speranta in felul in care refuza sa il paraseasca in ciuda distantei dintre ei, atata dragoste in felul in care se uita la el cu acei ochi blanzi, insa nimic din toate astea nu trezea umbra vreunei emotii in sufletul lui.
Inca din acea seara de iarna cand i-a sters lacrimile care purtau in ele o tristete senina, a devenit o prezenta constata in viata lui. Nu se tineau niciodata de mana, ii vorbea de parca ar fi fost un chin pe el sa rosteasca vreun cuvant, iar cand o facea, niciodata nu se dezvaluia pe sine, nu avea un comportament arogant si nici nu o insulta sau ranea in vreun fel. Uneori, Ana ar fi preferat asta, in locul acelei raceli cu care o trata.
Mintea lui era ca o bucata dintr-un iceberg milenar, neafectat de nicio calamitate ori anomalie a naturii. Se simtea pierduta in marea inghetata a gandurilor lui, agatandu-se de ideea ca intr-o zi, razele firave ale sentimentelor sale  vor actiona acolo unde nimeni nu a mai facut-o pana atunci, topind gheata.
Victor a smuls ghiocelul din pamantul reavan si i l-a intins, fara sa zambeasca, cu un chip de unde nu puteai citi vreodata vreo emotie.
– Seamana cu tine.
Ana avea impresia ca bataile inimii sale amenintau sa rasune in intreaga lume, sa cutremure pamantul. Uneori, era capabil de asemenea gesturi mici pe care le facea fara sa le simta, doar pentru a-i oferi speranta ca intr-o zi acea distanta dintre ei va disparea, ca apoi sa se indeparteze si mai mult, sa o expulzeze undeva departe de sufletul sau, unde, in mod ciudat, era mai frig chiar decat atunci cand statea in noptile reci langa fortareata in care isi tinea inchisa inima, colectand turturi ascutiti.
– Multumesc.
I s-a parut, pentru o secunda, ca l-a vazut zambind. Daca ar fi stiut de ce zambea, ar fi simtit cum unul dintre acei turturi pe care i-a adunat din cauza lui i-ar strapunge incet inima.
Zambea cu mandria cuiva care stie ca este privit de ochii cuiva care il idolatrizeaza. Orgoliul nu necesita implicare afectiva, e doar o stare naturala a omului. Ii placea sa se uite in ochii ei si sa vada acolo o varianta dumnezeiasca a sa. Ii placea sa stie ca la un cuvant al lui, ar fi dispusa sa renunte la orice. Era placut sa stie ca o putea distruge cu un singur cuvant. Sigur, era si ceva care il deranja: vedea clar cata diferenta exista intre ceea ce considera Ana ca este el si ceea ce este cu adevarat. Il asezase cumva pe un piedestal, iar acea versiune a sa se uita in jos la el, punctandu-i toate defectele.
Era ca un tinut de gheata care inainte nu atrasese atentia nimanui, gasindu-si primul explorator. In nemiscarea sa, simtea speranta cu care exploratorul calca pe pamanturile sale, credinta ca acolo va gasi un colt de paradis, dar era constient de faptul ca de fapt nu are prea multe de oferit.
*
Ana simtea cum frigul ii frange cumva oasele. In noptile de inceput de primavara, iarna inca iesea din ascunzatoarea sa, vrand sa arate ca nu se da batuta atat de usor.
– Te rog…Hai sa plecam! Mi-e frig! si-a adunat puterile pentru a rosti cateva cuvinte, lasandu-le sa inghete in aerul rece.
– Shh…a soptit Victor.
Era pana de curent in acea seara, in noaptea intunecata nu ii mai putea distinge culoarea alba a parului, ajunsese sa nu mai suporte, il dureau ochii de fiecare data cand se uita la ea si ii vedea pletele stralucind cumva din cauza lipsei de culoare.
Si-a apropiat buzele de gatul Anei, fata stiind ca lupta era pierduta inca dinainte sa ii simta sarutarile.
Era cumva o contradictie a felului lui de a fi, de fiecare data cand faceau dragoste, ca si cand ar fi fost disperat sa isi demonstreze ca poate simti ceva, renunta cumva la sine abandonandu-se in singurul act care il facea sa se simta in viata.
“ Fa-ma sa simt ceva, orice, in afara de raceala asta care s-a lipit de sufletul meu inca de cand m-am nascut, fa-ma sa ma simt in viata”, ii striga cu fiecare atingere.
Uneori, ca in acea noapte intunecata si rece, Ana ii auzea strigatul si isi infigea unghiile adanc in carnea lui, ii zgaria spatele cu ura, dorind sa gaseasca o modalitate de a patrunde dincolo de epiderma, in sufletul lui, si de a repara tot ce era gresit acolo.
Dar, a doua zi, parul ei era tot alb.
vIOLETA dOBRE

VA URMA