„Căci ce ne-am zis noi? Războiul european va reface cu desăzârşire harta Europei şi în special aceea a Peninsulei Balcanice. În Peninsula Balcanică, ce neamuri ne-au mai rămas prietene? Grecii? Bulgarii? Sârbii? Unii mai puţin ca alţii nu ne-au dat chezăşie în trecutul lor că ne pot fi adevăraţi prieteni. Aceste neamuri, dacă s-ar fi putut să ne înghită, ar fi făcut-o de mult. Atunci? Ne-au mai rămas Albanezii, un neam cu care Aromânii au trăit pururea în frăţie şi dragoste.”

Textul de mai sus e reprodus din Tribuna albano-română, nr.6, Bucureşti, 1916, p.1). Astăzi nu s-a schimbat nimic, excepţie făcând ultima frază, căci aromânii nu mai trăiesc în frăţie şi dragoste cu albanezii.

În viaţa de zi cu zi, trăim nenumărate experienţe de criză identitară, acestea existând prin neştiinţa sau prin neputinţa de a ne trăi propria identitate naţională, lingvistică, religioasă şi culturală. Frustrările de zeci de decenii şi necunoaşterea istoriei duc deseori la neînţelegeri şi la conflicte interetnice.
Manifestările extremiste, propaganda zilnică a unor partide şi mişcările radicale sunt un semn clar de alarmă pentru o criză identitară, care ar putea fi depăşită (măcar de generaţiile următoare) cu un învăţământ de calitate.
Cunoaşterea corectă a istoriei popoarelor europene şi balcanice poate asigura o stabilitate în regiunea în care trăim, ne poate ajuta nu numai la autocunoaştere, ci şi la toleranţă, înţelegere faţă de alte popoare.

Cu secole în urmă cineva afirma: „Istoria este un ghid de navigare prin veacuri periculoase. Istoria este aceea ce suntem şi de ce suntem aşa cum suntem”.
Din punctul meu de vedere, şi nu numai al meu, România este raiul minorităţilor. Toate minorităţile din România au şcoli şi biserici în limba maternă. Au propriile clădiri în care îşi desfăşoară cursurile şcolile cu predare în limba maternă. Au propriile biserici în care se roagă în limba maternă. Au clădiri în care îşi desfăşoară activitatea centrele culturale ale minorităţilor, teatre etc.

În schimbul acestui paradis, ţările „vecine şi prietene” ce au oferit românilor? Nimic. Sau, şi mai rău: deznaţionalizare, bătaie, temniţă, chiar şi moarte. Ba, mai mult, românii nu au fost recunoscuţi ca minorităţi în ţările în care s-au născut şi au trăit de secole.
Întrebare: de ce să nu dăm aceste drepturi după principiul reciprocităţii? Cine ne împiedică să procedăm astfel?

Excesul de toleranţă, în actualul context, este o dovadă de prostie naţională. Noi suntem cei vinovaţi, nimeni altcineva. Istoria neînţeleasă, atât de popor, cât şi de această zisă clasă politică, ne va distruge viitorul. Căci, sub masca argumentelor europene, U.D.M.R. doreşte reînvierea, prin lege, a fostei „Regiuni Autonome Maghiare (1952-1968)” impusă de sovietici.

Într-un articol din septembrie 2009, preluat de Romanian Global News din Revista de lingvistică şi ştiinţă literară (nr.3/1997), academicianul Eugeniu Coşeriu spunea, printre altele: „Nu pot fi tolerant cu o comunitate care, fiind minoritară în ţara mea, pretinde totuşi să aibă în toate domeniile toate drepturile majorităţii, să ocupe funcţii de stat, să facă parte pe picior de egalitate din administraţia şi Guvernul Ţării etc., vorbind peste tot numai propria ei limbă şi necunoscând limba majorităţii. Nu poţi şi nu se cuvine să fii tolerant cu o minoritate, în acest sens neleală, care nu numai că nu vrea să se integreze, dar – poate fără să-şi dea bine seama de asta – vrea, în fond, să te integreze ea pe tine, deoarece rămânând ea însăşi monolingvă, te constrânge pe tine să devii bilingv; să înveţi în limba ei, ca să te înţelegi cu ea”.

În luna octombrie a aceluiaşi an (2009), într-un articol intitulat „Pro şi contra statuii lui Andrei Şaguna la Jula”, Romanian Global News scria: „În timp ce presa din România nu prea scrie nici după zece zile despre scandalul izbucnit în jurul amplasării statuii lui Andrei Şaguna la Jula, presa din Ungaria şi, mai ales, forumurile de pe internet sunt pline de declaraţii antiromâneşti şi comentarii de ură la adresa românilor din Ungaria. Toata presa maghiară, si nu doar cea de extremă dreapta, prezintă figura mitropolitului român ca fiind un înverşunat antimaghiar, deci nu are ce căuta pe teritoriul Ungariei o statuie a lui Şaguna”.
Toate aceste se întâmplau cu câteva zile înaintea dezvelirii unui aşa-zis „monument al soldatului maghiar mort pe teritoriul României”, amplasat în curtea Cimitirului Calvin din Bucureşti.
La dezvelirea acestui monument, în discursul său, ministrul apărării din Ungaria afirma următoarele: „Sub stindard maghiar au luptat militari români, dar şi sub drapel românesc au luptat vorbitori de limbă maghiară”.
Citiţi cu atenţie formularea. E profund perversă. Vorbitori de limba maghiară nu înseamnă automat maghiari, aşa cum vorbitori de limba română nu înseamnă neapărat români. Căci există şi români vorbitori de maghiară, aşa cum sunt mulţi unguri care vorbesc ungureşte. De aceea am să întreb tranşant: când, în decursul istoriei, militari maghiari au luptat pentru libertăţile românilor?
Concluzia mea este că avem pe teritoriul României au monument al celor care au luptat, în decursul istoriei, împotriva noastră. Un monument la care aşa-zisa clasă politică depune flori şi aprinde lumânări.  

Autor: Prof. Dr. Robert Stănciugel