De câțiva ani încoace pe 23 mai se sărbătorește în România, dar și în alte țări balcanice – cu excepția notabilă a Greciei, Ziua ‘națională’ a aromânilor. Evenimentul în sine este o acțiune lăudabilă dacă este văzut prin prisma unui efort de păstrare a culturii și obiceiurilor aromâne, sau ca o încercare de promovare a drepturilor acestei comunități, mai ales în țările unde nu se bucură de o recunoaștere oficială.

Organizatorii din România, se folosesc însă de eveniment pentru a promova o agendă eminamente politică, și anume recunoașterea aromânilor ca minoritate națională, minoritate care s-ar bucura astfel de drepturile reprezentative, culturale, lingvistice dar și financiare care revin cu o atare recunoaștere. Las aici de o parte discuția legată de distincția (nelămurită încă) dintre limbă și dialect, și prin asociere a ideii de națiune separată, menționând numai că această atitudine (sau diferențiere) nu este una împărtășită de o majoritate a aromânilor din România.

Această agendă și atitudinea organizatorilor este evidentă chiar de la bun început dacă ne uităm la modul în care au promovat evenimentul prin diferitele reclame publicate în cotidianele de mare tiraj din România care invită publicul larg la o așa zisă zii națională a „armânilor.” Din câte țin eu bine minte, indiferent de preferințele personale ale organizatorilor, redefinirea limbi române și creerea unor termeni noi nu este una din atribuțiile lor. Până una alta, în limba română termenul pe care mai tot cetățeanul de rând îl înțelege și cu care se (auto)definesc numeroase organizații culturale este acela de aromân. (Ca o mică paranteză aici, ar fi interesat de menționat că primii coloniști aromâni sosiți în Cadrilater vorbeau de Armânia când se refereau la România – asta în eventualitatea în care susținătorilor acestui eveniment doresc să corecteze titulatura în aromână a unor organizații).

Este important să reamintim că această zi folosită astăzi în scopuri politice menite să demarcheze o linie clară între aromânism și românism în general, este în mare parte rodul eforturilor diplomatice ale României de la începutul secolului XX și în special ale ambasadorului României în Imperiul Otoman, Alexandru Lahovari. Adevărul despre 23 mai este, așadar, un pic mai altfel decât ne este înfățișat acum de organizatorii mai sus amintitului eveniment.

Astfel, la 23 mai 1905 se publica oficial decretul imperial (iradea) prin care se consfințea pentru prima dată dreptul de organizare în comunități dotate cu privilegii de autoadministrare al poporului „ulagh” (sau valah – același termen folosit dealtfel pentru locuitorii țărilor române) care trăia în granițele existente la acel moment ale imperiului. Specialiști ai Academiei Române au explicat foarte clar în mai multe rânduri că în acest decret imperial nu se regăsește niciodată și nicăieri termenul de aromân (sau armân). În plus, și ca să nu existe poate confuzi pentru cititorii de peste un veac al acestui document vis-a-vis de cine erau așa numiți ulaghi, decretul consfințea în mod expres dreptul statului român de a finanța (în continuare) educația, cultura și religia beneficiarilor acestui act.

23 mai marchează, așadar în același timp, un moment de răscruce din procesul istoric de recunoaștere al drepturilor românilor și aromânilor din Peninsula Balcanică dar și o victorie importantă a diplomației românești. Ceea ce nu marchează 23 mai, este momentul întemeierii unei minorități naționale aromânești distinctă de poporul român.

Bogdan Banu

Anunțuri