Unul dintre cei mai mari artişti contemporani, validat atât în spaţiul românesc, cât şi în cel european, este pictorul, sculptorul şi poetul Mihai Olos. Din 1991 locuieşte în Germania. Petru Dunca, decanul Facultăţii de Litere de la Universitatea de Nord din Baia Mare, spunea despre Mihai Olos că este „o personalitate complexă, un genial artist plastic, un mare poet, un mare gânditor; un om de o uluitoare cultură, poate ultimul dintre acei oameni universali, pe care-i are secolul nostru şi-l mai dă Maramureşul”.

Consacrarea internaţională a artistului a constituit-o preluarea, într-o dimensiune filosofică şi spirituală, a celebrului fus maramureşean cu zurgălăi. Pornind de la module inspirate din arta populară maramureşană, artistul a proiectat un veritabil oraş universal, numit „Olospolis”, care reprezintă o ulu­itoare sinteză arhitectonică între Steaua lui David şi Crucea Creş­tină. „Proiecte de felul acesta am întocmit de-a lungul anilor cu su­tele. Am pornit, din 1964, când pe nimeni nu interesa, cu ideea Ora­şului Universal, de la etnologie şi cultura cultă – modernă şi contemporană”.

Artistul german Joseph Beuys şi Mihai Olos în tinereţe

Guba şi Ţăpuritul ancestral

Mihai Olos s-a născut pe 24 fe­bruarie 1940 la Ariniş, în Mara­mureş. A absolvit Institutul Pe­da­go­­gic din Cluj, secţia pictură, avân-du-l ca profesor pe Coriolan Mun­teanu. În 1968 a participat, alături de alţi artişti, la o expoziţie de la Praga şi, în acelaşi an, la trienala artelor decorative de la Milano. Aici a expus pentru prima dată lucrări de sculptură experimental-constructivă ce resuscitau arta arhitectonică maramureşeană a „îmbucă­rii“ lemnului în plan şi volum. În 1969 a avut prima expoziţie perso­nală la Roma. „Ecourile acestei ex­poziţii a lui Mihai Olos în patria Renaşterii au circulat aproape folcloric” – povesteşte Ioan Mariş. „Se vorbea de un mare succes avut la vernisaj, unde se adunase lume bună: diplomaţi, artişti, critici de artă, printre care renumitul G. Carlo Argan, Petru Comarnescu, dar şi istoricul şi omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan. Expozan­tul însuşi oferise celor veniţi la ver­nisaj un mic spectacol: îmbrăcat într-o gubă maramureşenească, a «ţâpurit» ancestral”. În anii ’70 a fost printre primii artişti care au realizat happening-uri în România. Dar, spre deosebire de cele care se practică acum peste tot în lume, cele ale lui Mihai Olos erau verita­bile happening-uri ritualice, aproa­pe ca nişte ceremonii religioase: „Pământul-Cuhea”, în 1971, şi „Aur şi Grâu”, în 1972, în Maramureş. Iar mai târziu (în 1979), la Giessen, în Germania, a mai organizat două, în aceeaşi ordine simbolică: „De­deochiul” şi „Omagiu lui Rilke”. Senzaţional la „Aur şi Grâu” a fost faptul că, în cadrul happening-ului, minerii de la Baia Borşa vedeau pentru prima dată produsul finit al muncii lor de o viaţă: aurul.

Un Nichita al Maramureşului

„Lider” absolut al boemei din Baia Mare, „ţâpuritor prin crâşme”, cum îl evocă nostalgic prietenul său, pictorul Mihai Covaci, Olos a fost spiritul tutelar al tinerilor creatori, un fel de Nichita Stănescu al Maramureşului. „Omul, boemul, a făcut, în fronda sa, o figură aparte de opozant, cu gesturi ce au intrat deja în folclor”, mai povesteşte Ioan Mariş. „În momentele de eu­forie bahică, scotea câte o ţâpuri­tură de genul: «Tri, măi, tri şi iar tri/trăiască comuniştii/şi noi toţi pe lângă ii», sau «Străină Securita­te/mult mi-o fo’ soră şi frate/şi mi-a şi până la moarte»”.
Prin atelierul său ticsit de lu­crări din Baia Mare au trecut ma­jo­ritatea spiritelor durabile ale Ro­mâ­niei, de la Constantin Noica, Ni­chita Stănescu, Mihail Şora, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, până la tinerii – pe atunci – scriitori Ion Mu­reşan, Ioan Moldovan, Radu Săplă­can şi discipolii maramureşeni Ion Iuga, Ion Bogdan, Mihai Cupcea, Gheorghe Pârja, Ion Burnar, ca şi pitorescul poet al locului, Vasalică de la Gară.
Mihai Olos are trei copii, o fată şi doi băieţi: Luiza Monica (psiholog, în Germania), Marius Con­stantin (39 de ani, director tehnic la concernul de copiatoare Rikoh, în Ca­nada) şi Liviu Olos, web-desig­ner în România (36 de ani). În pri­vinţa vocaţiei şi carierei, niciunul dintre copii nu i-a călcat pe urme. Băiatul cel mare, Marius Constantin, a fost botezat de Constantin Noica.

 

mihaiolospozaRuxandra Garofeanu: „Era frumos ca Adonis”

În 1991, Mihai Olos a părăsit Ro­mânia şi s-a stabilit în Germania, la Endingen. Anul trecut, cu ocazia împlinirii a 70 de ani, i s-a organizat o amplă expoziţie la Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal din Sibiu, expoziţie rămasă deschisă timp de o lună, între 26 februarie şi 25 martie 2010.
„Eu l-am cunoscut în 1967, la Petru Comarnescu acasă, pe Icoa­nei, vizavi de Şcoala Centrală – po­ves­teşte Ruxandra Garofeanu. E­ram redactor la radio, la secţia cri­tică de artă. Mihai era înalt, musculos, bine făcut şi frumos ca Ado­nis… Era o apariţie spectaculoasă, ca şi pictura lui. Pentru că el este în primul rând pictor, chiar dacă le­gendele din jurul său sunt legate mai mult de sculptură şi con­struc­ţiile volumetrice arhetipale… Iar ca pictor, Mihai, deşi trăgea spre ex­presionism, este greu de încadrat în vreun curent sau vreo tendinţă. Asimila tot ce îl fascina şi transfigura totul în expresie proprie”. Ru­xandra Garofeanu intenţionează să organizeze anul acesta, în cadrul Art Society, o mare expoziţie care să cuprindă faţa necunoscută a picturii româneşti din perioada „rea­lismului socialist”. „Ipostaze ale pic­­turii româneşti în perioada 1950-1990” se va numi expoziţia, iar printre numele care o vor pigmenta, majoritatea dispărute din circulaţia artei plastice contemporane (Şer­ban Gabrea, Radu Stoica, A­drian Maftei, Ion Bănulescu, Şer­ban Epure etc.), un artist de refe­rinţă este Mihai Olos. În paralel, Mihai Covaci şi Radu Boroianu vor să-i organizeze, în cadrul European Art Gallery, o expoziţie în genul celor deja semnalate de SFin ale lui Nicolae Maniu şi Michael Lassel. Pentru că Olos este unul dintre ma­rii noştri artişti plastici din spaţiul european, chiar dacă, nefiind curatoriat de celebrităţi ale domeniului de piaţă ca Gilles Dyan (agentul lui Nicolae Maniu) sau Charles Saatchi (curatorul lui Michael Lassel), ta­blourile sale se vând la preţuri de sub 10.000 euro.

Fusul cu zurgălăi

„Relicvă a industriei casnice textile, fusul nu a avut decât un rol secundar, multă vreme insignifiant… Din punct de vedere social, furcile pe care se aşeza lâna ne­toarsă aveau o mai mare valoare de­oa­rece erau confecţionate şi gravate artistic, cu migală, de feciori, pentru mame, soţii sau «drăguţe», prilej de mândrie la «şe­zătoare».
Fusul a ieşit din anonimat în momentul în care priscelul (rotiţa de la bază) a împrumutat tehnica rosturilor, utilizată iniţial ca soluţie constructivă de îmbinare a bucăţilor de lemn fără alte accesorii (cuie) de lemn sau metal. Astfel de elemente arhitectonice regăsim şi în construcţia bisericilor de lemn din Maramureş.
Din pricina unei oarecare mobilităţi a elementelor componente, în momentul torsului, fusul produce un zgomot specific. Unele fusuri sunt prevăzute, la bază, cu un lăcaş unde se depozitează câteva pietricele de râu, obţinându-se astfel efectul de „zurgălăi”. Se spune că această inovaţie avea şi un rol practic: le ajuta pe femei să nu adoarmă în lungile nopţi de iarnă, când îşi propuneau să toarcă o anumită cantitate de lână.
O contribuţie importantă în promovarea, ca brand, a acestui obiect casnic, mai precis a tehnicii rosturilor, a avut-o artistul băimărean Mihai Olos, care a valorificat din plin ingenioasa îmbinare a lemnului în operele sale, cunoscute şi recunoscute în spaţiul cultural european. Pornind de la module inspirate din arta populară maramureşeană, artistul a proiectat un veritabil oraş universal, numit semnificativ «Olospolis», în care arhitectura rosturilor capătă valenţe filosofice”. (Dorin Ştef, scriitor, folclorist, redactor-şef al ziarului „Glasul Maramureşului”)

Sursa: SAPTAMANA FINANCIARA

Autor: Miron Manega