Archive for aprilie, 2011


Sensul cuvantului „transatlantic”, pentru europeni, este dinspre
Europa catre America; banuiesc ca pentru americani sensul este „exact invers”. De obicei, pentru romanii care au rude in America, lucrurile (felicitarile, scrisorile, surprizele, telefoanele etc. ) se duc „transatlantic” dinspre Europa …spre „celalalt continent”.
Eu am trait insa recent un caz ciudat; o carte tiparita in Romania, lansata in Statele Unite, la Festivalul „TASTE OF ROMANIA” de la Chicago, a „revenit transatlantic” pentru a-si afla „destinatarul” in Romania.
Cartea se numeste „Carate de septembrie”, a fost scrisa impreuna cu poetul Mircea Stefan din Cleveland, Ohio…A fost lansata in septembrie , 2004, la Chicago… A „revenit” , in 2011, la Bucuresti, la o manifestare recenta unde a participat si Grigore Lese.
Vocea lui Grigore Lese ma obsedeaza de ceva vreme…Prima data cand am auzit aceasta voce nu stiam cui apartine; dar mi s-a parut o voce inconfundabila. De aceea, atunci cand am descoperit si pe „autorul vocii”, am fost foarte fericit fiindca mi se parea, ca si in cazul altei voci extraordinare, cea a lui Ion Creteanu, ca particip la ceva profund si autentic, nu doar la un concert menit sa puna in valoare un interpret.
Cantecul despre Bucovina, in interpretarea lui Grigore Lese, este poate una dintre cele mai sobre si profunde marturii de patriotism. Sigur ca, dupa „infuzia” de propaganda din regimul Ceausescu, cuvantul „patriotism” pare desuet… Intr-un interviu realizat cu marele campion de box Leonard Doroftei, acesta imi marturisea ca imaginea sa „cu tricolorul pe spate”, dupa victoriile sale, se datoreaza educatiei dintr-o alta generatie. „Tinerii de azi, spunea el, sunt atrasi numai de bani.”

Eu ma gandesc ca tinerilor din ziua de azi nu prea mai are cine sa le atraga atentia asupra unui „Cantec despre Bucovina” cantat de Grigore Lese.
Am fost foarte emotionat cand am oferit un exemplar din „Carate de septembrie” lui Grigore Lese. El povestise despre concertele sale in Statele Unite si interpretase – la recenta manifestare de la Cinematograful „Patria” – doua melodii. Reusise sa creeze o atmosfera speciala, cea de dinaintea sarbatorilor pascale.
Si fiindca Grigore Lese amintise de concertul sau din 7 mai, de la Sala Radio, ma gandesc ca acea sarbatoare a spiritualitatii romanesti nu ar trebui ratata de nimeni. Si in special de cei mai tineri care, vor putea candva afirma, ca au avut sansa sa-l asculte si sa-l vada pe acest mare interpret al cantecului romanesc. Sunt sigur ca, prin inimile si prin sufletele romanilor, cantecul sau se va auzi de aici si pana in Cernauti.

Ioan Iacob

fotografii Ileana Tipurita

…Mâine mă operează. Repunere în tranzit se numeşte interveneţia. Nu ştiu de ce dar, de o săptămână, medicii tot mă amână de la o zi la alta. Aşteaptă, probabil, să mă răzgândesc. Intervenţia este dificilă, am înţeles… Astăzi, la nouă şi zece, sună Valentin Iliescu, ministrul secretar de stat pentru relaţia cu Parlamentul. Nu ştia unde sunt, voia pur şi simplu să mă întrebe ce mai fac şi de ce nu mai apar pe scenă. Pare o mare fală să te sune un ministru. Şi, la o adică, chiar este, dar într-un alt sens decât cel la îndemână. Eu nu-i sunt ministrului nici rudă, nici prieten. Sunt un om pe care el l-a auzit cântând. Şi când nu l-a mai auzit i-a simţit lipsa. Pentru mine e o mare onoare ca un ministru să-l sune pe rapsodul “Ion al Cobzei” (aşa m-au botezat Felicia Filip şi Cristian Mihăilescu, iar eu am să port cu mândrie numele ăsta mai greu ca ipingeaua) şi să-l întrebe de sănătate. Pentru mine, în aceste momente de chinuitoare aşteptare, gestul ministrului e mai mult decât un simplu telefon: e un balsam, un răgaz de odihnă pentru nervii mei întinşi la maximum de repetatele amânări ale interveneţiei chirurgicale. Un om politic care, de la înălţimea funcţiei, îşi aduce aminte de unul ca mine, e mai mult decât un om politic: e un Om. Adică ceea ce rămâne după ce mandatul funcţiei a încetat.
Mulţumesc, domnule ministru! O spun de la etajul 3, salonul 12, patul nr. 6, al Institutului Clinic Fundeni, unde, în 1963, şi-a dat ultima suflare Maria Tănase. Mulţumesc! Dumnezeu să vă dea mai multă sănătate decât mie!

Ion Creţeanu, 11 aprilie 2011

Autor: Miron Manega

Miercuri 13 aprilie, la Penitenciarul Rahova a avut loc, la iniţiativa revistei CERTITUDINEA, în colaborare cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor, un eveniment cultural cu o profundă semnificaţie morală pentru întreg spaţiul public românesc: lansarea cărţilor “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”, “Coşmar şi mântuire” şi “Sighet. Apelul călăilor”. Cărţile sunt scrise nu de un fost deţinut politic ci de un fost gardian (plutonier) din închisoarea de la Baia Mare. Numele lui este Ioan Chertiţie. Fapt nu lipsit de importanţă, autorul a fost primul gardian al lui Toader Şteţca, celebrul primar de la Săpânţa şi primul deţinut politic de după 1990, închis în repetate rânduri pentru rezistenţa sa anti-neocomunistă din perioada 1990-1992. Lui Toader Şteţca îi este dedicat în prima dintre cărţi (“AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”) un capitol întreg. “Această carte – scrie Miron Manega în prefaţă – are toate ingredientele unei ficţiuni neverosimile. În primul rând prin cruzimea adevărurilor mărturisite, care frizează fantasticul cel mai grotesc. În al doilea rând, pentru că e scrisă de un fost plutonier de penitenciar, ceea ce creează din start suspiciuni asupra întregului demers: cum să fie un miliţian în stare să scrie o carte când, se ştie, miliţienii abia ştiu să se iscălească? E clar – vor zice unii (alţii chiar au zis) – , i-a scris-o altul! În al treilea rând, cum să aibă cineva, care a fost în sistem, curajul să divulge, cu subiect şi predicat, TOATE ororile din interiorul acestui sistem, din care torţionarii n-au dispărut după 1989 şi unde cruzimea era învăţată şi exersată la locul de muncă? Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată, singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian, în acel lăcaş al terorii”.
În contextul evenimentului de la Penitenciarul Rahova s-au întâlnit, la aceeaşi masă a vorbitorilor (nu a “vorbitorului”) un călău şi o victimă: fostul torţionar Ioan Chertiţie, autorul cărţilor, şi fostul deţinut politic Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.
În afara acestora, au mai luat cuvântul, în faţa invitaţilor (studentţi, jurnalişti, feţe bisericeşti, lideri sindicali, poliţişti) Marian Popescu, comandantul penitenciarului Rahova (gazda evenimentului), părintele Vasile Fodoruţ de la biserica Sf. Iosif Mărturisitorul din Baia Mare, etnologul Ciprian Voicilă (cel care s-a îngrijit de apariţia cărţii “Mărturisitorii din închisorile comuniste”) şi teologul Danion Vasile, (autorul cărţii “Zorii Apocalipsei”).
Faptul că lansarea celor trei volume (apărute la Editura Ştefan), care mărturisesc şi denunţă ororile sistemului penitenciar din România de după 1990, a fost găzduită chiar de un penitenciar ar putea fi primul semn de autopurificare şi ieşire din criza morală a societăţii româneşti. Şi o invitaţie pentru celelalte instituţii publice să repete gestul.

Citeşte şi în JURNALUL NATIONAL

Autor: Dana Andronie

S-a stins un mare artist. Un artist din nobila stirpe a Renaşterii, a acelei epoci în care au creat Leonardo şi Dürer, Michelangelo şi Benvenuto Cellini. Renaşterea nu a fost doar o epocă istorică, a fost, şi este încă, o stare de spirit. Iar dacă eşti artist, acest spirit se manifestă în tot ceea ce faci, în tot ceea ce gândeşti, în viaţă şi operă, în ansamblul lor.

Octavian Ioan Penda a fost un astfel de artist: pictor şi gravor, sculptor şi medalist, scriitor şi profesor. Într-o epocă bântuită mai degrabă de experimente artistice sterile, Octavian Penda a creat cu o forţă şi o naturaleţe copleşitoare, transformând materia în frumuseţe pură. A pictat biserici şi a modelat lutul şi bronzul, a făcut pictură de şevalet, a creat medalii şi a gravat însemne, timbre şi bancnote. A vorbit şi a scris, dăruind celor din jur învăţătură şi bucurie. Nu în ultimul rând, Octavian Penda a fost cel care a construit şi a condus o adevărată bijuterie, unică în România şi în această parte a Europei: Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi.

Omul Octavian Penda a plecat prematur dintre noi, dar opera sa, vastă, proteică şi surprinzătoare, este un continent mirific ce-şi aşteaptă, încă, exploratorii.

Octavian Penda, Dumnezeu să te odihnească în pace!

KELEMEN Hunor

Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional

Comunicat de presa,  19 aprilie 2011

Reuniunea Consiliului Miniştrilor Culturii din Sud-Estul Europei s-a încheiat, vineri, 15 aprilie 2011, cu adoptarea Declaraţiei de la Bucureşti şi semnarea Appendix-ului la Carta organizaţiei. Cele două documente constituie un rezultat marcant al activităţii preşedinţiei româneşti care şi-a propus, în mandatul de un an pe care l-a avut, o eficientizare şi o reformare a CoMoCoSEE. Appendix-ul va institui un sprijin politic mai accentuat din partea statelor membre pentru cooperarea culturală şi o creştere a posibilităţilor de finanţare ale acesteia.

Discuţiile purtate în cadrul reuniunii au fost animate şi au reliefat, dincolo de prezentarea unor proiecte şi priorităţi, determinarea statelor membre de a dezvolta colaborarea în cadrul organizaţiei. Printre temele dezbătute s-au aflat: preocuparea pentru asigurarea unui echilibru just între proiectele de valorificare a patrimoniului şi cele de creaţie contemporană, diversificarea şi flexibilizarea surselor de finanţare, formarea managerilor culturali, adaptarea continuă a politicilor culturale la schimbările majore din societate, necesitatea conectării acţiunilor şi proiectelor CoMoCoSEE cu alte formule europene de cooperare, cum ar fi Strategia Dunării sau diverse programe ale UE.

Vorbitorii au subliniat importanţa sprijinului dat activităţilor organizaţiei de Consiliul Europei şi de UNESCO. De asemenea, a fost salutată prezenţa, ca invitaţi la lucrările Reuniunii, a delegaţilor unor ţări din cadrul Iniţiativei de la Kiev. Nu în ultimul rând, toţi vorbitorii au apreciat organizarea Reuniunii de la Bucureşti, considerând-o un succes major al organizaţiei.

În cuvântul de final, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional din România, domnul Kelemen Hunor, a mulţumit participanţilor la Reuniune pentru efortul depus, atât la pregătirea, cât şi în cadrul lucrărilor, şi a punctat, în concluzie, că: „Intrăm într-o nouă etapă în activitatea CoMoCoSEE şi suntem convinşi că aceasta va fi mai eficientă şi va duce la o voce comună mult mai puternică în rândul organizaţiilor internaţionale. (…) Cred că, şi pe viitor, CoMoCoSEE va avea menirea de a imprima un ritm şi o disciplină a cooperării. De a ne apropia şi de a ne cunoaşte, de a ne înţelege valorile ca valori comune, eventual complementare, însă în nici un caz opuse sau contradictorii.”.

În încheiere, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional din România, domnul Kelemen Hunor a predat mandatul domnului Predrag Marković, Ministrul Culturii, Informaţiilor şi Societăţii Informaţionale din Serbia, ţară care va deţine preşedinţia CoMoCoSEE timp de un an, începând din luna iunie.

Biroul de presă,  MINISTERUL CULTURII ŞI Patrimoniului Naţional


Cobzarul Ion Creţeanu este şi va rămâne Ion al Cobzei, aşa cum l-au “botezat” Felicia Filip şi Cristian Mihăilescu. Îl iubesc pe Ion al Cobzei pentru câteva lucruri esenţiale. În primul rând pentru că ştie ce cântă, aşa cum bine observa etnomuzicologul, compozitorul şi dirijorul Constantin Arvinte.

În al doilea rând pentru că se îmbracă după cum cântă şi cântă după cum se îmbracă, după cum singur spune. Eu, unul, nu l-am văzut niciodată cântând altfel decât în extraordinara ipingea roşie de Romanaţi, veche de peste 150 de ani, purtată peste una dintre cele patru cămăşi înflorate cu modele olteneşti, pe care le are la el tot timpul (ca să aibă de unde să aleagă, în funcţie de starea sufletească de dinainte de concert), cu opincile din piele de viţel moştenite (ca şi cobza la care cântă) de la unul dintre cei mai vestiţi cobzari din generaţia Mariei Tănase – Ion Şerban zis Tarzan, maestrul său.

Îl mai iubesc pe Ion al Cobzei pentru că e cel mai demn şi mai responsabil purtător al instrumentului la care cântă, LIRA TRACĂ. Îl iubesc, de asemenea, pentru că mie, personal, îmi dă lecţii de atitudine în faţa duşmăniei vieţii. În urmă cu un an, în ziua în care urma să cânte la Festivalul Internaţional “Enescu şi muzica lumii”, a aflat că are cancer. A venit la mine şi mi-a spus: “Nu se poate să se termine aici. Am început prea multe lucruri, nu mă lasă Dumnezeu cu ele neterminate. Hai să cântăm!”. Şi a cântat Ion al Cobzei ca niciodată până atunci… După câteva zile s-a operat, la Fundeni. Operaţie grea, care era să-l coste viaţa, căci a făcut şi ocluzie intestinală. După nici două săptămâni urca din nou pe scenă. Şi de atunci a tot cântat, parcă altfel, parcă mai adânc şi mai puternic…

Acum două zile s-a operat, pentru a doua oară. Îşi dorea din suflet să scape de acea anexă nedreaptă, împotriva naturii, pe care o purta cu el tot timpul. Dumnezeu n-a vrut. Doctorii l-au deschis şi l-au închis la loc. “Manega, prietene, – mi-a spus, după ce a fost adus de la reanimare – ăsta e canonul meu. Poate o să cânt mai bine aşa, decât dacă aş fi om întreg. O să mergem prin lume cu cobza şi o să ne facem treaba aşa cum vrea Dumnezeu. Cine ştie cine nu şi-a putut duce crucea şi trebuie să i-o duc eu”.

Iată de ce îl iubesc pe Ion al Cobzei. Pe patul de spital fiind, a fost asaltat de atâtea telefoane şi mesaje de susţinere, încât a fost copleşit, impresionat. Nu ştia câtă lume îl iubeşte. Un telefon anume l-a emoţionat în mod special. Era de la un ministru secretar de stat. Se întâmpla cu o zi înainte de operaţie. Neavând cobza la el, ca să se exprime cum ştie mai bine, a cerut de la cineva nişte coli de hârtie şi şi-a aşternut pe ele emoţiile care-l copleşiseră. Le voi transcrie şi le voi publica. Dar până atunci am vrut să vă spun de ce-l iubesc eu pe Ion al Cobzei…

Autor: Miron Manega

Doamnelor şi domnilor, eu am să vorbesc puţin, unii dintre dvs. avertizându-mă că au treabă luni. Pentru că nu avem prompter, mi-am notat câteva idei, să nu uit ceva. În legătură cu uitarea, este aici un prieten medic care m-a sunat acum două zile, zicându-mi: ”Dane, tu eşti un băiat citit. Care este, dragă, prenumele doctorului Alzheimer?” I-am spus că nu ştiu, am uitat şi atunci el mi-a zis că aşa începe…
Mă uit ce lume bună este aici, ce stele de cinci stele, ce VIP-uri autentice şi care nu se află în divorţ. Suntem mai mulţi ca la miting. Ce doamne frumoase sunt aici şi ce domni… mă rog… ce domni… Să fi avut acest anturaj acum vreo 40 de ani, ehe!… Ştiu, se spune mai bine mai târziu decât niciodată, dar sunt şi situaţii în care mai bine niciodată decât prea târziu.
Fireşte, datorez în mod deosebit recunoştinţă doamnei Annie Muscă, cea care m-a cucerit când a publicat o carte frumoasă despre Tudor Vornicu. Cel despre care se spunea cândva că TVR înseamnă « Tudor Vornicu şi restul! » De atunci, mai bine de doi ani, această doamnă m-a mitraliat cu întrebări, personal, la telefon, sau pe Internet, m-a descusut mai abitir ca SRI-ul! Sigur că eu am fost mai discret, pe ici, pe colo, dar ea s-a documentat, profesionist, şi mărturisesc că, fără eforturile ei, inclusiv cele materiale, această carte nu ar fi existat. A atras-o în această aventură, pe d-na Alexandra Paşca, răspunzătoare, tot prin muncă voluntară, de aspectul grafic şi fotografic al cărţii. Le sunt recunoscător ambelor doamne, tinere, frumoase, cărora le stă bine lângă mine şi mie lângă ele. Normal! Deşi, ca să fiu sincer, eu aş fi preferat să scrie o carte despre mine, un călugăr bătrân, cu o viaţă de pustnic ca şi a mea, fără păcate şi ispite lumeşti. N-a fost să fie!
După cum aţi văzut, au riscat să se compromită, vorbindu-mă de bine, actriţele Rodica Popescu Bitănescu, Daniela Nane şi actorul Vasile Muraru. Un comando excepţional! Persoane importante, artişti de prim plan, născuţi, nu făcuţi, care m-au dăruit cu prietenia lor. Le mulţumesc cu sinceră emoţie… Fiind vorba despre viaţa mea, nu am cum să nu-i mai spun, încă odată, că o iubesc, soţiei mele, Simona, care m-a răbdat 21 de ani, cu o rezistenţă ieşită din comun. A fost o altă Ană, a unui alt meşter Manole, pe care am zidit-o în toate proiectele mele iluzorii, eu având principiul că nu există om să fi vrut să mă încurce şi să nu fi izbutit.
Sunt convins că mulţi dintre cei care vor citi cartea, vor fi dezamăgiţi de lipsa mai multor amănunte picante. Pe aceştia, îi rog să mă sune pe mobil, dimineaţa, când e Simona la Radio…
Am vrut să vă spun şi un banc, dar am renunţat. Anume că astăzi, 31 martie, este ziua când ieşim din criză, dar bancul ăsta vi l-au spus alţii înaintea mea. Gata! Închei cu asigurarea că toţi prietenii mei care se află aici, locuiesc definitiv în sufletul meu. Vă mulţumesc tuturor că sunteţi aici, că sunteţi pe lume şi mi se pare că lumea este mai frumoasă cu dvs.! Poftiţi la autografe!…

 

Discurs rostit de Dan Mihăescu la lansarea cărţii despre viaţa sa, “Dan Mihăescu – spovedania unui umorist” de Annie Muscă

 

FOTOGRAFII DE LA LANSARE (Librăria „Mihail Sadoveanu”)

 

Dan Mihăescu, „spoveditul” din carte

Simona Mihăescu, soţia care l-a răbdat 21 de ani, „cu o rezistenţă ieşită din comun”

Annie Muscă, „duhovnicul” literar al lui Dan Mihăescu

Daniela Nane

Vasile Muraru

Mihai Bendeac, o prezenţă surprinzătoare şi demnă de respect. Fie şi pentru faptul că Dan Mihăescu reprezintă pentru el un idol

 

Autor: Dan Mihăescu

Centenar Emil Cioran

În ziua de 12 aprilie, în sala „Theodor Pallady” a Bibliotecii Academiei Române a fost vernisată expoziţia aniversară dedicată lui Emil Cioran (1911-1995), urmată de  sesiunea festivă dedicată centenarului naşterii lui Emil Cioran, la care au participat: Acad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, Acad. Eugen Simion, Prof. dr. Irina Mavrodin, Monseniorul Ioan Robu, membru de onoare al Academiei Române, Dr. Simona Modreanu, Acad. Mihai Cimpoi si Dan Hăulică, membru corespondent al Academiei Române, preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă.

CONCURS PENTRU JURNALISTI!

Bucuresti, 6 aprilie 2011  –  „Accesul la informatie poate schimba vietile oamenilor”, o concluzie  in cadrul mesei rotunde care a dezbatut noul rol cheie dobandit de biblioteca publica in Romania, ca punte de legatura intre politicile de e-guvernare si cetateni. Lista participantilor la dezbatere a inclus reprezentanti ai autoritatilor guvernamentale, Valerian Vreme, Ministrul Comunicatiilor si Societatii Informationale, Vasile Timis, Secretar de Stat la Ministerul Culturii si Patrimoniului National, Doina Popa, Presedinta Asociatia Bibliotecarilor si Bibliotecilor Publice din Romania si Dna Sylvia Mathews Burwell, Presedinta Programului de Dezvoltare Globala, Fundatia Bill & Melinda Gates.

„Prin programul Biblionet, Romania redefineste rolul bibliotecilor publice, care devin centre ale comunitatilor lor si instrumente ale dezvoltarii socio-economice in mediul rural. Bibliotecile publice au un rol esential in reducerea decalajului digital dintre zonele urbane si cele rurale deoarece ofera acces public gratuit la tehnologia informatiei”, a declarat Sylvia Mathews Burwell, Presedinta Programului de Dezvoltare Globala, Fundatia Bill & Melinda Gates, in cadrul dezbaterii.